Nostalgiile comunismului se întretaie cu realitatea occidentală din România în romanul lui Al. Florin Țene

Scriitorul Al. Florin Țene reușește să ne surprindă prin energia, vivacitatea și dorința de-a lăsa urmașilor file de istorie trăită de autor în anii grei ai comunismului. De data aceasta o face prin... scriitorul Sorin Georgescu.

Romanul „Bătrânul și câinele”, editura „NapocaStar” Cluj Napoca, cu o prefață semnată de Liliana Moldovan, este un roman complex al cărui personaj principal este Sorin Georgescu, un personaj inventat de Al. Florin Țene pentru a-și putea expune trăirile, gândurile, principiile. Așa cum ne-a obișnuit în ultima vreme autorul, pe lângă narațiunea propriu-zisă, dialogurile interesante, uneori filosofice, inserează în roman și piese de teatru ce-i aparțin, toate acestea dând romanului personalitate. Surprinde limbajul pentru că utilizează multe cuvinte folosite în acele vremi, un limbaj pitoresc mult mai plăcut decât cel de azi, în care „englezismele” și „franțuzismele” ne-au inundat limba română.

Sorin Georgescu, proaspăt pensionat de la o revistă culturală „cu sediul în centrul municipiului” era un ins în care se duceau mai multe lupte, inclusiv de ideologie. Treizeci de ani crezuse în ideile comuniste, servise sistemul dar decembrie 1989 îl prinse ascultând radio „Europa Liberă”. Pensionar fiind, se trezește ca fiind un om fără prieteni, motiv pentru care, pentru socializare, se duce la Cafe-Bar-ul din cartier. Îi plăcea să joace șah. Tulburătoare și adevărată este afirmația barmanei Doinei, când Sorin Georgescu întreabă de ce nu-i nimeni în bar, neavând cu cine juca o partidă: „Dimineața jucau câte o partidă cu șahul dumneavoastră, a doua zi, parcă era un blestem, murea cel care pierduse în ziua precedentă. O coincidență care ne-a uimit pe toți”.

Interesant mi se pare și episodul când își schimbă numele în George Soceanu. Oare dorește să nu fie recunoscut ca un fost fervent comunist, vrea să scape de coșmarurile trecutului luându-și o identitate nouă sau pur și simplu este un moft al anilor de după revoluție, când multe lucruri se puteau face cu ușurință? Cult, Sorin Georgescu alias George Soceanu își face probleme de conștiință și constată ceea ce a spus Bernard Swah. „Revoluțiile nu au ușurat niciodată povara tiraniei, ele doar au mutat această povară de pe un umăr pe altul”.

Alt episod pitoresc este cel cu caietul lăsat pe jos la cofetărie de către Doru Dorin alias Florin Ene pentru a putea fi publicat în revista condusă de Sorin Georgescu. Interesant este faptul că autorul Al. Florin Țene recurge la pasaje, aforisme, ziceri din literatura universală: „Prietenii ți-i alegi singuri, rudele sunt cum sunt, și cum ți le dă Dumnezeu”. Finalul capitolului 1 are din nou valoare de simbolistică: „Unul a luat-o spre cartierul rezidențial, celălalt spre cel muncitoresc”.

În capitolul 2 se vorbește, adică Sorin Georgescu vorbește despre „Legea retrocedărilor restitutio in integrum”, despre grijile care încep să apară peste foștii nomenclaturiști ce trebuiau evacuați din casele primite de la partid.

Tot în regim tragic scrie și-n capitolul 3 când „dl. director” vrând să se mute într-un alt oraș vrea să-și doneze cărțile din impunătoarea bibliotecă personală unei școli iar bibliotecara îi spune că majoritatea cărților „sunt maculatură”. Surprinde plăcut numărul mare de autori și titlurile „operelor”, o adevărată listă pentru Istoria literaturii române, de ieri și de azi, cu cărți și autori pereni, cu autori considerați „nulități”. Concluzia lui Sorin Georgescu, după acest episod nereușit de a-și dona cărțile unei școli, dar și despre condiția scriitorului român de după 1990: „La ce dracu o fi bună Uniunea Scriitorilor dacă nu ne apără?! Mari scriitori ca mine rămân pe drumuri. I-am scris și președintelui, ăla care a ieșit la televizor și s-a făcut că lucrează, când tovarășul a fost alungat. Și nimic. A tăcut mâlc. Păi atunci de ce mai plătesc cotizația?”.

Capitolul 4 se ocupă de „tovarășu Ceaușescu”, de sărbătorirea Paștelui, de „Scânteia – organul de propagandă al P.C.R.”. Concluzia disperată a lui Sorin Georgescu: „Tot ce-am scris eu, prietenul Buzura, D.R. Popescu, marele Beniuc, Căpraru și șleahta toată să fi scris degeaba? Nu se poate! Îmi spunea cineva, nu de mult, că ce-am scris noi nu a fost valabil nici pe atunci, dar pentru viitor...Nu se poate! Nu se poate!”.

Capitolul 5 se referă la vechea securitate iar un episod interesant este întâlnirea lui Sorin Georgescu cu „poetul de casă” al familiei Ceaușescu, Adrian Păunescu. Este inserată și piesa într-un act-farsă comică „ Arca frumoaselor vise de vânzare” ( 14 scene); capitolul 6 continuă cu aceleași întrebări chinuitoare pentru personajul principal: „Nenorociții ăștia chiar vor să facă democrație. Atunci de ce l-am pus în frunte pe Iliescu? S-a dat și ăsta cu occidentul. Până mai ieri era cu KGB-ul, acum cum...bate vântul”; capitolul 7 este cel mai religios din întreg romanul fiindcă Al. Florin Țene se prevalează de un vis a lui Sorin Georgescu. Este vorba despre cele 10 porunci sau Decalogul. Aflăm că: „bătrânul scriitor, de-a lungul vieții, niciodată nu a pronunțat cuvântul Dumnezeu. Era un ateu convins. Educat la Ștefan Gheorghiu și apoi cursurile de filologie organizate la Facultatea de Limbi pentru activiștii de partid”.

Capitolul 8 se referă la „Sfinții închisorilor”, la metodele „neortodoxe” ale vechii securități care s-au fofilat de consecințele faptelor lor, ba mai mult beneficiază de „pensii nesimțite”. Este un teritoriu arhicunoscut de Al. Florin Țene și amintește de Arsenie Boca, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt,  Vasile Voiculescu, Paul Goma și lista ar putea, din păcate, continua. Sorin Georgescu dorește să se împace cu sine citind ziarul Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat și trage următoarea concluzie: „Așa au fost vremurile! Noi am fost loiali. Nu ca ungurii și polonezii care s-au răsculat. Noi am dorit să construim comunismul. Viitorul de aur al omenirii. Dar nu ne lasă occidentul putred”.

Capitolul 9 continuă cu alte file de istorie: Cetatea de la Alba Iulia, barajele de la Valea Lotrului și Vidra, cei patru haiduci ai locului – Voinea, Ciungu, Mălai și Breazu, Mănăstirea Cozia, căderea lui Ceaușescu și implicarea autorului cărții la Revoluția din decembrie 1989, a eroului decedat Călin Nemeș. Avem parte și de o iminentă poveste de dragoste între George Soceanu și Nina, o autostopistă interesantă din Râmnicu Vâlcea. Aceasta se întreabă la un moment dat: „destinul și soarta e același lucru? Din punct de vedere spiritual soarta se întâmplă atunci când noi ne ignorăm chemarea vieții și nu încercăm în mod activ să ne reconectăm la sufletele noastre sau la adevărata noastră natură. Dar...ce este destinul? Destinul pe de altă parte, are o conotație mai bună decât cuvântul soartă”.

Capitolul 10. Firul poveștii romanului continuă, George trebuie să ajungă în Craiova la un anticariat ca să-și vândă cărțile. Se izbește de același răspuns. Ceea ce-i oferă George e simplă „maculatură”. Cumpără un ziar. Găsește articolul „Nevoia de curățenie în rândul comunității scriitorești” și-i vine să strige din toți rărunchii, citind cu atenție romanul o să aflați de ce. Tot în acest amplu capitol veți citi despre „Poezia realist-socialistă”, „Proza literară, romanul” în cadrul realismului socialist, „Teatrul militant realist-socialist”.

Capitolul 11. Punctul culminant al romanului, după părerea mea. George Soceanu primește de la Nina o scrisoare. Vă redau doar începutul pentru a nu vă strica plăcerea de a vedea ce se întâmplă în continuare: „Domnule fost ofițer la Direcția presei, cu numele Sorin, securist, profesor la catedra de Socialism Științific la Facultatea de filologie, director la revista de cultură din Cluj, așa-zis scriitor, acum pensionar cu numele George, încă de când m-am urcat în autoturism, la Alba Iulia, imediat te-am recunoscut”. Reîntors acasă observă cele două sigilii puse pe casă, a unui executor judecătoresc și al poliției deoarece spațiul locativ trebuia retrocedat. Constată cu tristețe dar și cu mândrie: „Pentru mine e o mândrie că am ajuns până la limita de sus a proletariatului. Până acum făceam teoria acesteia, de-acum o pun în practică”. „Proletarul”  George se întâlnește cu câinele Patrocle (presupun că de aici provine și titlul romanului!): „După el s-a luat un câine. Din când în când se oprea și privea în urmă. Atunci se oprea și câinele. Până la un moment dat când bătrânul l-a chemat”.

Capitolul 12. George Soceanu este confuz în ceea ce privește doctrina socialist-comunistă. Constată, alături de bunul lui prieten Patrocle că: „Sub masca exploatării omului de către om, practic, ei, cu ajutorul unor minciuni, care-i spuneau pompos ideologie, exploatau omenirea” (n.n. Marx, Engels, Lenin). Se inserează drama istorică în versuri, în trei acte „Florile Sarmisegetusei”.

Capitolul 13. Personajul principal întorcându-se la Vâlcea intră la Mănăstirea Cozia. Aprinde lumânări. Dorește să se spovedească. Îi spune starețului la întrebarea ce-l doare: „Mă doare sufletul Părinte Stareț. Am fost activist PCR, director la Gospodăria de partid, sunt scriitor, director de revistă, am fost profesor universitar, am mințit toată viața, am furat foarte mult, am înșelat femei, am făcut toate relele de pe pământ. În afară de faptul că nu am omorât. Dar...poate prin vorbele și scrisul meu am influențat în negativ viețile a mii de oameni”.

Despre capitolul 14 n-am să scriu nimic pentru a descoperi dumneavoastră deznodământul. Unul surprinzător pentru cititori, nu și pentru Sorin Georgescu alias George Soceanu care a știut să se „reinventeze” pentru vremurile ce au venit și să ajungă sus.

Un roman-document despre cariera unui personaj, trăitor în două regimuri diferite, personaj care putea fi oricare dintre românii trecuți de 70-80 de ani, cu eșecuri și victorii, cu abuzuri și mustrări de conștiință, cu viață reală în paginile romanului „Bătrânul și câinele”, (titlu ce te duce cu gândul la „Bătrânul și marea” a lui Ernest Hemingway), pe care ar trebui s-o cunoască și tânăra generație de azi, mult mai procupată de... altceva. Este un roman de ficțiune presărat cu multe pagini reale din literatura română din vechiul regim, în care autorul Al. Florin Țene are știința de-a interveni abrupt și a-l ține pe cititor în priză. Merită citit pentru stilul cursiv, pentru dialogurile filosofice, pentru secvențele erotice nicidecum pornografice, pentru realizarea unui personaj complex, un personaj cum demult n-am mai avut ocazia să întâlnesc în literatura actuală. Felicitări, Al. Florin Țene!

                                                              Gelu Dragoș, UZPR