Ați observat, din buletinele de știri, cum se pune problema. Avem de-a face cu o escaladare absolut incredibilă venită din partea unui om care trăiește în lumea lui, copleșit de propria-i importanță. Am urmărit discursul lui Trump de la Davos. Lugubru… exclusiv la persoana întâi și pe ton amenințător superior. La adresa singurilor săi aliați reali.
Tonul e unul de negocieri de afaceri, cu substrat de
amenințare. Trump vrea Groenlanda, ba uneori Islanda, pentru c-o vrea. „O
bucată de gheață”, da’ i-o trebe’ și gata. Pe ea vrea să construiască un superb
Golden Dome, zice. Și a mai lansat, în necunoștință sau cu impertinență,
același neadevăr taxat de ministra noastră de Externe. „Noi am sărit pentru
NATO, dar nu știm dacă NATO va sări vreodată pentru noi”. Pentru ultima dată,
Mister, o singură dată în istoria NATO a fost invocat Articolul 5, acela de
chemare la luptă pentru un membru. O dată. De către SUA, după 11 septembrie,
iar țările au sărit și s-au dus și și-au sacrificat soldați în Irak și în
Afganistan. Inclusiv România încă nemembră sau Danemarca la care se uită acum
de sus. Un neadevăr cras. Dar a spus și adevăruri…aici suntem ironici. A spus
sălii din Elveția că de nu erau ei, americanii, acum vorbeau germana și poate
un pic japoneza. În Elveția, vorbitoare de germană…
La cealaltă extremă, șade la loc de cinste discursul
premierului Canadei, ce va intra în istorie. Dar înainte, o mostră din
discursul premierului Suediei: „Oamenii vor să intre în Uniunea Europeană.
Nimeni nu vrea să se unească cu China. Nici un vecin nu vrea să intre în Statele
Unite ale Americii. Nimeni”. Iar discursul premierului canadian Mark Carney a
fost primit cu ovații, în picioare. Printre altele, omul a spus așa. „Astăzi
voi vorbi despre ruptura ordinii mondiale, sfârșitul unei povești frumoase și
începutul unei realități brutale în care geopolitica dintre marile puteri nu
este supusă niciunei constrângeri. (…)Puterea celor mai puțin puternici începe
cu onestitatea. Se pare că în fiecare zi ni se reamintește că trăim într-o eră
a rivalității marilor puteri. Că ordinea bazată pe reguli se estompează. Că cei
puternici pot face ce vor, iar cei slabi trebuie să suporte ce li se impune.(…)
Voi fi direct: ne aflăm în mijlocul unei rupturi, nu al unei tranziții. În
ultimele două decenii, o serie de crize în domeniul finanțelor, sănătății,
energiei și geopoliticii au scos la iveală riscurile integrării globale
extreme. Dar, mai recent, marile puteri au început să folosească integrarea
economică ca armă. Tarifele ca pârghie. Infrastructura financiară ca mijloc de
coerciție. Lanțurile de aprovizionare ca vulnerabilități de exploatat. Nu poți
„trăi în minciuna” beneficiului reciproc prin integrare atunci când integrarea
devine sursa subordonării tale (…) Puteri medii trebuie să acționeze împreună,
deoarece dacă nu suntem la masă, suntem în meniu. Nu ar trebui să permitem ca
ascensiunea puterii dure să ne orbească și să nu vedem că puterea
legitimității, integrității și regulilor va rămâne puternică – dacă alegem să
le exercităm împreună. Știm că vechea ordine nu se va mai întoarce. Nu ar
trebui să o plângem. Nostalgia nu este o strategie. Cei puternici au puterea
lor. Dar și noi avem ceva – capacitatea de a înceta să ne prefacem, de a numi
realitatea, de a ne construi puterea acasă și de a acționa împreună”. Absolut
superb. Și necesar de spus. Astfel, recunoscând că aliații tradiționali sau așa
cum ne place nouă să ne împăunăm pe Dâmbovița cu „partenerii noștri strategici”
au alte interese sau interesul de a ne ține mici și dependenți, putem renaște.
Noi, România, Europa, Lumea Liberă. Tot un fel de suveranism, nu?
Dacă avem curajul de a fi puternici împreună,
Bătrânul Continent-Lumea Veche și cu cei noi care nu suportă jugul, vom
constata peste 3-4-5 ani că vom fi curtați, brusc, de Mari Puteri rămase fără
prieteni și aliați. Adică o altă abordare.
Autor:
Alexandru RUJA
Sursa:
Graiul
Maramureșului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu