de Gheorghe Pârja
A mai trecut un an! Un 2025 cu multă gâlceavă și rău
prin lume. Cu austeritate continuată și în 2026. Dar la cumpăna dintre ani,
sărbătorescul nu a lipsit. A fost întrupat și de noile generații cu adaptările
de rigoare. N-a trecut bine sărbătoarea Nașterii, că ne-am trezit cu răzmeriță
în America Latină. Se mișcă rău lumea. Dar eu prefer să rămân, deocamdată, cu
zestrea creștină dobândită pe Ulița Bisericii. Chiar dacă și multe dintre
podoabele ei s-au scuturat. Așa mă obișnuiesc cu firescul schimbării lumii, cu
noua atitudine a oamenilor în fața lumii. Memoria, pentru unii, a început să se
subțieze. Au spus-o înțelepții: dacă îți uiți trecutul, nu prea poți zidi
viitorul! Sărbătorile, cum le-au prezentat televiziunile, s-au modernizat la
extrem. Câteva oaze de autenticitate am văzut.
Eu m-am regăsit în programul unei televiziuni
locale; Salut Sighet! Așa mi-am colindat pruncia cu omături și melodii de sub
streșina bisericii și al porților deschise. Că este și un Maramureș al
colindelor, cu case primitoare și gazde cu suflet mare. Acest fel de a fi îmi
dă sentimentul că nu e totul sfârșit. Chiar dacă pe unul dintre canale rula un
film despre apocalipsă. În seara de Crăciun am auzit știrea cu dărâmarea ori
pustiirea bisericilor din Occident. În special din Germania. Pe la noi
rânduiala creștină ne mai rabdă să ne uităm la Cer. Așa ne găsim liniștea și
mântuirea sufletului. Și ordinea interioară a inimii și legătura dintre oameni.
Că singurătatea este o rană a acestui timp care dă semne și la noi.
Să nu ajungem ca în Scandinavia, una dintre cele mai
dezvoltate societăți europene, care face eforturi pentru a stârpi izolarea
oamenilor. Au inventat ora prieteniei pentru a combate singurătatea. Apoi, de
Anul Nou, petrecerile păreau să spună că românii nu se ocupă cu însingurarea.
Doar că înstrăinarea sufletului de alt suflet nu se dă la televizor. Și dacă
tot vorbesc de urări, am primit și eu urări, cum este bunul obicei. Una, venită
din satul meu natal, transmisă de profesorul, prietenul de drum lung, Andrei
Făt. Zice omul din satul de pe Mara: „Să fii locuit de Dumnezeu!”
Recunosc, nu mi-a fost la îndemână această
formulare. Într-o bună tradiție românească, în momentele de răscruce ale
timpului, avem nevoie de asemenea urări, care ne încurajează. Privesc imagini
televizate din Venezuela și de pe mapamond și îmi dau seama cât de departe sunt
ele de urările de viață, sănătate, bucurie, pace, înțelegere și binele lumii.
Dacă doar o parte s-ar împlini nu am avea voie să fim pesimiști. Că la orice
început ai nevoie de speranță. Cu atât mai mult cu cât cei bine informați spun
că anul în care am intrat va fi un an destul de crispat. Cu o societate obosită
de politică și imprevizibil. Deciziile politice se răsfrâng până în straturile
de jos, iar din urările politicienilor n-au lipsit taxele și impozitele.
Printre mirosuri de cozonac și sarmale, se strecurau în casele noastre și
veștile austerității. Iar 2026 va avea proteste și valuri de disponibilizați.
Printre psihologia socială și cea electorală se strecoară inegalitatea socială.
Cine mai inventariază românii săraci? Am intrat
într-un an cu nemulțumiri sociale. Discordie mare și între partidele politice
care ar trebui să fie o Coaliție. Am intrat în tunelul scumpirilor, râurile au
ieșit din matcă, ne stăpânește grija taxelor. Și mișcarea tectonică la nivel
global. Am început 2026 cu întrebări vechi, care țin lumea întinsă ca un arc.
Războaie, unul lângă noi, discursuri ipocrite, narațiuni fără final liniștit.
Adevăruri pe care nu le știm, dar le așteptăm. Adevăruri despre crizele care ne
asupresc și ne dau neliniște. La noi, anul se încheia cu scandalul pensiilor
speciale și criza din justiție! La alții, cel nou continua cu război și
împărțirea sferelor de influență.
Pe ordinea de zi, și înarmarea Europei, pentru a
face față amenințării Rusiei și criticilor americane. Capturarea președintelui
Maduro mișcă și mai mult tectonica. Iar un curent de păreri propagă ideea că nu
ar fi rău să ne învecinăm cu Rusia. Adică să cadă Ucraina. Eu, care am dormit
cu capul pe granița sovietică, la Sighet, știu la ce visam. Vă voi povesti cu
alt prilej. Până atunci, îl mai ascult pe Donald Trump ce zice, dar mai ales ce
face și îl aduc în memorie pe scriitorul american Edward Abbey, care spunea:
„Un patriot trebuie să fie întotdeauna gata să-și apere țara împotriva
guvernului său”. Dar mai știu o vorbă de pe Ulița Bisericii, spusă în vremuri
ciudate: „Nu da Doamne omului, cât poate duce!” Mă folosesc și eu de eterna
speranță a omului în mai bine.
Să avem un An Nou cu liniște și pace!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu