15 ianuarie nu este doar o dată din calendar. Este ziua în care cultura română își rostește numele cu voce deplină, ca o rugăciune spusă din adânc.
Este ziua lui Mihai Eminescu, omul nepereche, temelia nevăzută pe care stă, încă, limba noastră.
Eminescu nu a fost doar un poet. A fost o conștiință. Un hotar între ce era risipit și ce avea să devină durabil. A strâns cuvântul românesc din sate, din doine, din cronici și din rugăciuni și l-a ridicat la rang de limbă a absolutului. A făurit o limbă care putea cuprinde dorul, istoria, cosmosul și suferința, fără să se frângă.
După el, româna nu a mai fost aceeași, a devenit limbă de cultură mare, capabilă să stea dreaptă între limbile Europei.
El a deschis drumuri nu prin zgomot, ci prin profunzime. A arătat că identitatea nu se apără prin strigăt, ci prin rădăcină. În versurile lui se întâlnesc satul arhaic și filosofia universală, mitul și știința, credința și neliniștea modernă. Eminescu a dovedit că putem fi universali fără să ne pierdem chipul.
În urma lui au venit discipolii. Nu imitatori, ci continuatori de drum. Cei care au înțeles că a scrie în românește înseamnă o responsabilitate. Literatura, gândirea, jurnalismul, cultura română întreagă s-au raportat, conștient sau nu, la el. Eminescu a devenit măsura. Un reper interior.
Prin el, cultura română a căpătat șanse și speranțe. Șansa de a nu se dizolva. Speranța de a rezista. Țelul de a se afirma fără a se dezrădăcina. Eminescu ne-a învățat că tradiția nu este un obiect de muzeu, ci o sevă vie, care trebuie purtată mai departe, nu abandonată.
Vom rezista atâta timp cât vom ști să ne întoarcem la izvoare. Ne vom putea impune nu prin imitație, ci prin adevăr. Prin păstrarea limbii curate, a memoriei, a culturii ca act de demnitate. Atâta vreme cât Eminescu va fi citit, înțeles, simțit, cultura română va avea coloană vertebrală.
15 ianuarie este, de fapt, o zi de aducere-aminte. O zi în care ne întrebăm cine suntem și ce ducem mai departe. Iar răspunsul, de fiecare dată, începe cu un nume: Mihai Eminescu!
C.L.
