Petrișor Peiu: Cu ochii pe statistică, dar cu inima îndoită: România performantă sau România păcălită?

 

Vestea cea mare: am depășit Ungaria! Și totuși BNR ne spune să ne cârpim hainele și să mergem cu autobuzul…

 De curând, ni s-a dat o veste care ar fi trebuit să ne umple de mândrie și să ne accentueze o stare de mulțumire pe care se presupune că am fi avut-o deja. Vestea respectivă sună cam așa: În anul 2023, România a depășit Ungaria la indicatorul PIB/locuitor, calculat la standardul puterii de cumpărare. Mai precis, țara noastră a terminat anul trecut la un nivel egal cu 78% din media Uniunii Europene, iar Ungaria a regresat un pic, spre nivelul de 76% din media Uniunii Europene.

Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=File:F1Index_of_GDP_per_capita,_2023_(purchasing_power_standards,_EU_indexed_at_100).png

Desigur că avansul tigrului economic carpato-danubiano-pontic se simte de mult în buzunarele și în nivelul de trai al românilor, de vreme ce însuși economistul-șef al Băncii Naționale, mâna stângă a matusalemicului  Mugur Isărescu, s-a simțit dator să ne dojenească cu asprime pentru faptul că, trezindu-ne plini de bani, am început deja să consumăm mult peste ceea ce ne-ar fi dat voie prea-îndestulații de sub cârma padișahului leilor:  „Nu vă mai așteptați să vă crească nivelul de trai, deja trăiți cu mult peste posibilități. Refolosiți lucruri, reparați-le, sortați plasticele, mergeți mai mult cu mijloacele de transport în comun, să nu mai călătoriți cu avionul, ci cu trenul” (https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-27002511-valentin-lazea-nu-mai-asteptati-creasca-nivelul-trai-deja-traiti-mult-peste-posibilitati-refolositi-lucruri-reparati-sortati-plastice-mergeti-mai-mult-mijloacele-transport-comun.htm ).

Ei bine, românii, departe de a fi entuziasmați de faptul că i-am lăsat în urma noastră pe unguri, dar și pe slovaci, letoni, greci, croați și bulgari, s-au cam șocat de spusele lui Valentin Lazea, specialistul în avertismente al moșiei lui Isărescu. De ce s-au șocat români? Păi pentru că ei nu se prea simt precum în statisticile de la Eurostat sau precum în poveștile lui Lazea. Ei nu se simt nici mai bogați decât ungurii și nici măcar așa extravaganți la cheltuieli precum îi vede economistul șef al BNR, de la înălțimea salariului său uriaș sau prin oglinda retrovizoare a Mercedes-ului său ultimul răcnet. Ei bine, românii se uită mirați la statistici și dau din cap neîncrezători pentru că ei își cunosc mai bine decât Lazea gaura din buzunare și traiul modest de zi cu zi.

Și-atunci, care să fie adevărul? Ne mint statisticile Eurostat? Ne ia cumva banca națională în bășcălie? Oare Isărescu și aghiotantul său provenit din Partidul Social Democrat Român nu o fi citit statisticile care ne arată ca fiind țara cu cea mai mare pondere a populației aflată în pragul sărăciei,  34% adică fiecare al treilea român trăiește în pragul sărăciei (https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-eurostat-news/w/DDN-20230614-1#:~:text=The%20shares%20of%20people%20at,%25)%20and%20Poland%20(16%25 )? Oare pe birourile de sute de mii de euro ale nababilor de la Banca Națională nu or fi ajuns și statisticile (tot de la Eurostat)  care ne arată că românii au al doilea cel mai mic venit disponibil din UE (10 033 euro/locuitor în 2022), mai mic decât cel din Ungaria (10 217 euro/locuitor) – https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-eurostat-news/w/ddn-20231103-1 ?

Fiți convinși, dragii mei, că Isărescu și locotenenții săi, îmbătrâniți în luxul opulent din sediul BNR, primesc zilnic toate statisticile Eurostat și știu extrem de bine cât de săraci sunt românii și cât de puțini bani au la dispoziție. Mai ales dacă luăm în considerare și creșterea spectaculoasă a PIB/locuitor din România, care lasă în urma noastră alte șase națiuni europene, dintre care patru (Ungaria, Slovacia, Croația  și Letonia) nu au mai fost niciodată în istorie clasificate după țara noastră.

Cine are dreptate: Eurostat sau golul nostru din buzunare?

Ei bine, cum să dezlegăm atunci misterul creșterii economice și a sărăciei extreme din România? Cum să înțelegem de ce ne beștelește omul lui Isărescu? Păi simplu, uitându-ne cam ce se întâmplă cu PIB-ul crescut precum Făt Frumos. Și iată ce descoperim:

PIB-ul ăsta mare de care ne minunăm cu toții se împarte în trei mari părți: o parte merge către salariați sub formă de salarii (care includ impozitele și contribuțiile), o parte merge la acționarii companiilor sau rămâne în conturile sau curțile companiilor (incluzând impozitele pe profit și pe dividende), iar o parte merge către stat sub forma așa-numitelor taxe pe produs (TVA și accize în primul rând). De fapt către stat ajunge o felie muuult mai mare până la urmă, căci și salariații și patronii plătesc impozite și contribuții. Cam în ce proporții are loc, însă, prima împărțire (înainte de impozitare) a PIB-ului, adică a valorii adăugate care s-a produs într-un an într-o economie? Păi la noi în România, simplificând lucrurile la maxim în scopul explicării didactice a subiectului, în anul de grație 2023, 37,7% din  PIB a ajuns la salariați, 9% la stat și 53,3% la patronat. Deci mai mult de jumătate din PIB-ul cu care se mândrește guvernul Ciolacu a ajuns pe mâinile patronilor firmelor de aici. Angajații, adică milioanele de români care lucrează s-au ales cu mai puțin de 38%. Din fiecare 1000 de lei din PIB, 533 au ajuns la patronate, 377 la angajați și 90 la stat. Repet, la prima împărțire. Din cei 377 de lei ajunși la sărmanii angajați, doar 218 le rămân acestora efectiv, restul mergând către stat și către fondurile de pensii și de sănătate, administrate tot de stat. Din cei 533 de lei rămași pe mâinile patronilor, 85 merg către stat sub forma impozitului pe profit și încă 35 pot ajunge tot în vistieria statului sub formă de impozit pe dividende. Deci, la final de an, patronii vor rămâne cu 413 lei din fiecare 1000 produși în economie, angajații cu câte 218 lei, iar statul se va alege cu 369 de lei. Așadar, oameni buni,  înainte ca românii să cheltuiască vreun leu pe mâncare, îmbrăcăminte, automobile sau locuință, fiecare 1000 de lei din PIB-ul din statistici se împarte astfel: 413 lei la patronate, 218 lei la salariați și 369 de lei către stat.

Ei bine, ar fi de observat că regula europeană (la nivelul mediu al Uniunii Europene) de împărțire, înainte de impozitarea directă,  a fiecărei 1000 de euro produși într-un an este următoarea: 421 de euro la patronat, 109 la stat și 470 la angajați. Cum ar veni, un raport inversat între partea patronatului și cea a angajaților decât raportul corespunzător României. Logica din UE este ca , după impozitare și extragerea contribuțiilor sociale și a celor de sănătate, statul să rămână cu aproximativ 450 de euro, angajații cam cu 300 de euro și angajatorii cu vreo 250 de euro. (https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Annual_national_accounts_-_evolution_of_the_income_components_of_GDP#Shares_of_income_components_to_GDP_in_2023 ).

Ei bine, iată și explicația cifrelor aparent contradictorii din statistici: degeaba crește PIB-ul dacă toată creșterea se duce la guvern și la patronate, iar ceea ce rămâne la salariații români este mult prea puțin. În completarea acestei imagini catastrofale a nivelului veniturilor celor care muncesc în această țară pentru a-i plăti salariul de nabab și pensia regală lui Mugur Isărescu, iată cam care sunt nivelurile cheltuielilor cu forța de muncă ale firmelor din România:

Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=File:Estimated_hourly_labour_costs,_2023_(EUR),_map.png

Adică un patron de la noi îi plătește unui salariat 11 euro/oră în 2023, mai puțin decât îi plătește patronul unui ungur (12,8 euro/oră), dar și unui grec (15,7 euro/oră), unui croat (14,4 euro/oră) sau unui slovac (17,2 euro/oră). Iar prețurile principalelor articole consumate sunt cam aceleași, dacă nu chiar mai ridicate la noi.

Și iată cum apare cu claritate explicația cea mai evidentă a sărăciei românilor: ei sunt plătiți mult prea puțin în raportul cu  valoarea adăugată pe care o produc!

Dar dacă patronii sunt atât de bogați, de ce avem cea mai subțire clasă medie din Uniunea Europeană?

Dar de ce nu se simte atunci mulțumită clasa medie, micii antreprenori, liber-profesioniștii, cei care au mai multe surse de venit? Și aici este o explicație, pe care o găsim tot în statistici. Și anume faptul că cea mai mare parte a jumătății de PIB care rămâne pe mâna patronatului ajunge, de fapt, la doar câteva sute de firme străine și la marile companii deținute de stat și care, de regulă au libertatea să crească prețurile produselor lor (energia în primul rând) oricât de mult poftesc, beneficiind de monopoluri naturale și de sprijinul guvernului.

În anul 2022, cifra de afaceri totală din economie a fost de 2588 de miliarde de lei. Aproape jumătate din această sumă, 1260 de miliarde de lei (48,5%) mai precis este realizată de cele mai mari 1000 de companii din țară. 1000 de companii dintr-un total de 888 000 de companii înregistrate sau dintr-un număr de 681 000 de companii active!(sursa: https://edition.pagesuite.com/html5/reader/production/default.aspx?pubname=&edid=1aeb1ae9-0c20-4da9-93d0-6d3087316061 ).

În fiecare an, cele mai mari 1000 de companii mai câștigă câte o mică felie din piața românească. De exemplu, din 2021 până în 2022 au avansat de la 45,5% la 48,5% din totalul economiei naționale. Practic, încet-încet, România a devenit dependentă de afacerile acestor companii.

Deși dețin jumătate din economie, primele 1000 de firme angajează mai puțin de un sfert din totalul salariaților din țară: 959 000 dintr-un total de 4,26 milioane (vorbim de cifrele corespunzătoare anului 2022, ultimul an despre care avem aceste date în format complet). Cât privește profitul raportat la ANAF, acești uriași, care dețin jumătate din economia noastră raportează mai puțin de o treime din profitul realizat la nivel național: 68,4 miliarde de lei dintr-un total de 224,4 miliarde de lei. Adică, rata profitului acestor giganți, de 5,4% este cu mult mai mică decât media ratei profitului la nivelul întregii economii (8,6%). Cu alte cuvinte, primele 1000 de firme din țară, deși sufocă cu total firmele mici și mijlocii, sunt mult mai puțin profitabile. Oare așa să fie sau cifrele să fie mai ușor de manipulat atunci când îți permiți contracte cu auditori din grupul „big four?”

Un exercițiu extrem de util ar fi să vedem de unde vin aceste mari companii, pentru a vedea și cine beneficiază de pe urma acestei activități impresionante. Ei bine, printre primele 10 dintre ele, care cumulează cam 10% din economia națională, nu se află nicio companie cu acționariat majoritar românesc. Printre acestea avem două companii deținute de către austriecii de la OMV și două deținute de către statul kazah, prin Kazmunay Gaz, două rețele de supermarket-uri deținute de către aceeași familie germană (Schwarz), două firme franțuzești (Renault și Engie), una turcească (Ford Otosan) și un mare jucător german din energie (E.On). În grupul acestor cele mai mari 10 firme din țară regăsim întreaga distribuție și furnizare de gaze din țară, cam o treime din comerțul de la noi, 80% din industria petrolieră și de gaze și întreaga producție de automobile.

Cea mai mare firmă românească, Romgaz, una cu capital majoritar de stat, se află abia pe locul 12, pe locul 14 regăsim Electrica (tot cu capital majoritar de stat) și abia pe locul 16 avem o firmă deținută de antreprenori români, Dedeman. Pe poziția a 20-a regăsim o altă firmă cu capital majoritar de stat, Hidroelectrica. Mai avem încă două firme locale pe locurile 21 și 29 (Tinmar și Oscar Downstream), încă cinci printre următoarele 10 și încă trei printre cele din pozițiile 41-50. Cele mai mari sunt  firme cu capital majoritar de stat : Nuclearelectrica, Transelectrica, Complexul Energetic Oltenia. Antreprenorii sunt și ei prezenți cu rețeaua comercială Altex, cu rețeaua farmaceutică Fildas și cu unii traderi din domeniul energiei. Și cam asta e proporția: 13 firme din primele 50 sunt cu capital românesc. Cam un sfert din marile companii din țară sunt afaceri românești. Iar cele mai mari sunt firme deținute majoritar de stat.  Ceva mai bine stăm la ponderea capitalului românesc în domeniul bancar, unde ne situăm cu acest indicator la 30%. În schimb, în domeniul asigurărilor, avem fix o (zero) capital românesc!

Dacă Valentin Lazea ar fi fost sincer măcar cinci minute

 Dacă, printr-o mare minune, Lazea și/sau sultanul Mugur Isărescu ar fi avut o minimă aplecare spre onestitate ar fi spus trei lucruri de mare bun simț:

• România nu își mai permite să aibă salariați atât de prost plătiți, pentru că se depopulează țara;
• România nu își mai permite să aplaude firmele străine care își repatriază cea mai mare parte a creșterii PIB-ului din țară;
• Guvernul sau, în sens mai larg, întreaga administrație, inclusiv BNR, își crește cheltuielile mult mai rapid decât crește PIB-ul (economia).

Și ar fi putut nefericitul de Lazea, care plânge cu lacrimi de crocodil soarta datornicilor români, să spună că în această țară băncile aflate în supravegherea BNR au cea mai mare rentabilitate a capitalurilor proprii din UE și că ating cele mai înalte rate ale profitului din Uniune. Sau ar mai fi putut Lazea să plece după acel interviu acasă la el, la Huedin, cu trenul sau cu autobuzul. Punem pariu că nici nu ar avea curaj să se apropie la un metru de trenul sau autobuzul care l-ar duce la Huedin?

de Petrișor Peiu

Sursa: SolidNews

Concluzii privind afacerea Roșia Montana

În prima săptămână a lunii martie, s-a emis un verdict surprinzător în cazul scandalului Roșia Montană, România câștigând procesul. Prin urmare, statul român nu va plăti nicio despăgubire, ci chiar va recupera de la Gabriel Resources 1,4 milioane dolari cheltuieli de judecată. Este, deci, momentul potrivit pentru a fi făcute o serie de clarificări cu privire la cazul Roșia Montană, vorbind în principal despre corupția din spatele afacerii și despre suspiciunile ce planează asupra unor figuri politice importante ale statului român.

Controverse cu privire la exploatarea resurselor bogate din România

Pentru a înțelege mai bine această problematică, putem să începem analiza de la o comparație cu Venezuela, țara care are cea mai mare rezervă de petrol din lume. Venezuela se confruntă cu un paradox interesant, fiind una dintre cele mai sărace state de pe continentul american, deși are vaste resurse. Explicația este una simplă: Venezuela nu poate să extragă o foarte mare cantitate din rezervele pe care le are, deoarece îi lipsesc finanțarea, tehnologia, resursa umană și know how-ul. Statele mici, care nu au ambiții, ajung, așadar, să delege statelor puternice, dezvoltate capacitatea de a le extrage resursele. Acesta este motivul fundamental pentru care o națiune rămâne săracă.

Analizând situația României, aceasta ar fi trebuit să își dorească și să faciliteze exploatarea resurselor pe care le are, acestea fiind una dintre căile cele mai simple și directe spre a crește avuția națională. Linia de demarcație între națiunile sărace și fără perspective sau planuri de viitor și cele care își înțeleg rostul pe lume, își acceptă bogăția și își doresc să se dezvolte este reprezentată tocmai de această capacitate de a exploata resursele existente fie pe cont propriu, fie prin delegarea acestei sarcini unor companii puternice și eficiente.

Printr-o situație similară au trecut și statele arabe care, atunci când au descoperit că există mari zăcăminte de petrol în solurile lor, au optat din start pentru concesionarea dreptului de exploatare unor companii străine. Dar această variantă nu a funcționat decât pentru unul sau două decenii, ulterior statele arabe alegând să-și gestioneze singure resursele. Acest lucru a generat o tendință de scumpire a prețului țițeiului pe plan mondial, tendință care nu s-a diminuat nici până în ziua de astăzi. Exercitându-și suveranitatea, statele care au țiței și gaze naturale ajung să le exploateze în interesul lor și să le vândă la prețuri care avantajează dezvoltarea acestor națiuni.

Din acest exemplu referitor la experiența statelor arabe producătoare de țiței trebuie să înțelegem că, pe lângă faptul că România ar fi fost datoare față de propriii ei cetățeni și față de viitorul copiilor noștri să-și exploateze resursele de aur și, în general, toate resursele de care dispune, această exploatare ar fi trebuit să se facă în nume propriu. Având pe de-o parte resursa minerală și, pe de altă parte, suficientă resursă inginerească, suficientă expunere tehnologică de-a lungul a zeci sau sute de ani, România ar fi putut să-și construiască propria industrie bazată pe exploatarea resurselor (și chiar a reușit într-o oarecare măsură).

Guvernele României au greșit fundamental atunci când și-au pus problema să concesioneze exploatarea resurselor unor companii străine! România ar fi putut să finanțeze singură o astfel de operațiune amplă, și iată de ce. Potrivit argumentelor expuse cu alte ocazii (sau mai simplu, gândindu-ne ce ar fi însemnat ca în loc de 170 de miliarde de euro, cât este azi datoria publică a țării, să fi avut 172 sau 173 de miliarde de euro), România ar fi putut obține finanțări împrumutându-se, fiind vorba de câteva miliarde de dolari pentru construirea și consolidarea unei astfel de industrii (în condițiile în care țara s-a împrumutat până acum cu 150 de miliarde de euro). O a doua variantă ar fi fost ca banii pentru exploatarea aurului din România să se fi obținut prin subscripție publică la bursă. Astfel, avuția națională ar fi rămas statului român.

România ar fi putut să gândească un plan similar și în legătură cu rezervele sale de țiței și gaze naturale, oferind locuri de muncă în plus românilor, cumpărând utilaje din România, folosind specialiști români și așa mai departe. În acest domeniu, guvernanții au preferat să concesioneze drepturile de exploatare către OMV Petrom, o companie străină dintr-un stat care se dovedește ostil României și care ne păgubește anual cu 10-20 de miliarde de euro prin ținerea în afara spațiului Schengen a țării noastre. Ideea de a da unor companii străine dreptul și posibilitatea de a-ți exploata propriile resurse nu face decât să îngroape și mai mult statele care recurg la astfel de măsuri. Aceasta a fost calea sigură de menținere a României în sărăcie, de alungare a corpului ingineresc din țară, de ținere pe dobânzi mici a resurselor financiare ale românilor (care ar fi putut fi investite în astfel de operațiuni, prin subscripție publică).

Scurt istoric al potlogăriilor din jurul afacerii Roșia Montană

Statul român, națiune europeană și civilizată, care se presupune că funcționa în baza unor reguli bine stabilite, a selectat o companie străină-fantomă ca partener pentru compania sa, Minvest Deva (care avea drept de exploatare la Roșia Montană). Ministrul Industriilor din 1997, Călin Popescu-Tăriceanu, s-a gândit că ar fi bine să facă o asociere între o companie a statului cu o firmă lipsită de experiență minieră, de resursă umană bine instruită, de know how, de utilaje și de finanțare. Toate aceste lucruri pe care pretindea că le va aduce această „firmă de apartament” a lui Frank Timiș puteau foarte simplu să fie realizate pe cont propriu de România. Populația a trecut cu vederea mult prea ușor acest incident și nimeni nu s-a revoltat.

A venit momentul 1999, când Radu Berceanu, noul Ministru al Industriilor, care a luat licența de exploatare a Minvest Deva și a „făcut-o cadou” firmei rezultate din asocierea dintre Minvest Deva și firma lui Frank Timiș: Euro Gold Corporation. În 2009, coaliția PDL-PSD a decis majorarea capitalului social al Euro Gold Corporation. Statul român, prin firma Minvest Deva, nu a participat la proces, motiv pentru care Gabriel Resources a venit și a investit în afacere. Judecătorii de pe lângă Registrul Comerțului au respins majorarea de capital, motiv pentru care guvernul din timpul lui Băsescu a decis schimbarea legii minelor, schimbând legea societăților comerciale pentru a permite acea majorare de capital măsluită. Apoi, în al doilea mandat, Băsescu și Ponta au jonglat cu declarațiile publice, generând majorarea, respectiv scăderea prețului acțiunilor pe bursa din Toronto, în funcție de interesele asociaților.

Guvernul USL a semnat un memorandum cu firma străină Gabriel Resources, prin care își lua niște angajamente că va face tot ce trebuia să facă tot ce se poate din punct de vedere administrativ, astfel încât Gabriel Resources să obțină licența de exploatare a aurului, printr-un procedeu toxic (pentru mediu și vestigiile arheologice din zonă). Lumea s-a revoltat împotriva procedeelor propuse, ce ar implicat folosirea unor cianuri extrem de nocive. Demonstrațiile de stradă extrem de puternice au împins PNL-ul să se opună exploatării de la Roșia Montană. Astfel, legea promisă de Ponta canadienilor de la Gabriel Resources, ce le-ar fi oferit autorizația de mediu necesară demarării procedeelor de exploatare cu cianuri, a fost respinsă în Parlament. Guvernul Cioloș a decis ulterior să ceară includerea în patrimoniul UNESCO a sitului de la Roșia Montană.

La finalul lunii ianuarie a anului 2024, primul ministru în funcție a avut o ieșire publică neprovocată, în care a lăsat să se înțeleagă că este foarte posibil ca România să piardă acest arbitraj, anunțând plata unor despăgubiri de vreo 2 miliarde de dolari. După care, Ministrul de Finanțe a venit și a plusat, spunând că există o probabilitate destul de mare de a plăti despăgubiri de 6,7 miliarde de dolari. Suma aceasta colosală a isterizat o țară întreagă, România având o datorie publică foarte mare. A doua zi după s-a anunțat acest lucru, televiziunile și ziarele au spus că: „Surse guvernamentale indică drept probabilă pierderea de către România arbitrajului” (31 ianuarie). Pe 1 februarie, a început o apreciere bruscă a acțiunilor Gabriel Resources, care, de la 0.45 de dolari per acțiune pe acțiuni, a ajuns la 0,87 de dolari per acțiune.

Unii spun că Ciolacu a manipulat bursa și că ar fi avut un câștig material din asta, alții spun că sumele tranzacțiilor făcute atunci au fost undeva la câteva milioane și că nici gând să fie manipularea bursei cu scop financiar. Într-adevăr, suma tranzacțiilor făcute de pe 1 februarie până în ultima zi, până pe 7 martie, a fost undeva la 5 milioane de dolari. Oricine ar fi făcut o asemenea sumă utilizând procedee ilegale este condamnabil. Procurorii din România ar trebui, prin Ministerul Justiției, să ceară Ministerului Justiției din Canada acces la lista tranzacțiilor respective și la persoanele care au făcut acele tranzacții pentru a lămuri dacă se află sau nu apropiați de-ai lui Ciolacu sau Ciolacu însuși printre cei care au făcut acest lucru. Ciolacu a greșit chiar dacă sumele vehiculate nu au legătură cu el, pentru că un premier al unei țări din NATO și din Uniunea Europeană nu are voie niciodată să își expună țara în asemenea hal, spunând că știe el are informații asupra deciziei unor arbitri dintr-un tribunal al Băncii Mondiale. Rămâne de văzut de ce a făcut Ciolacu acele declarații.

Să mai subliniem un aspect interesant: au fost 1 milion de acțiuni „shortate”, adică cineva a împrumutat 1 milion de acțiuni fictiv, le-a vândut când prețul era mare, le-a vândut în lipsă, adică le-a cumpărat din nou după căderea bursei canadiene la 0,05 dolari pe acțiune. De obicei, aceste operațiuni de vânzare în lipsă, de operațiuni derivate, se fac cu acoperire de 10:1. Deci dacă cineva a investit 100.000 de dolari, putea să cumpere lejer 1 milion de acțiuni. Trebuie văzut cine este acel cineva care a pariat că România va câștiga decizia arbitrară. Niciodată statul român nu a încercat să ne lămurească aceste necunoscute și de aici suspiciunea va crește, și va crește pentru că toată lumea vede că nimeni nu cercetează o suspiciune la adresa lui Ciolacu.

Autor: Petrișor Peiu

Sursa: realitateafinanciară.net

 

Petrișor Peiu: Cine a câștigat războiul din Ucraina. Să fie Turcia lui Erdogan?

 Abstracție făcând de aspectele militare, războiul va aduce distrugerea infrastructurilor și a industriei ucrainene, cu pagube evaluate la peste 400 de miliarde de dolari. Dar și Rusia va cădea economic, căci va intra într-o lunga perioada de izolare fata de Vest. Și atunci, daca și rușii și ucrainenii vor pierde, cine va câștiga, totuși, acest război?

Priviți cu atenție această hartă: ea reprezintă coridoarele de transport de gaze care alimentează Europa:

Practic, Europa este alimentată cu gaz prin următoarele cinci conducte estice:

· în Nord conductele Nord Stream I și II, fiecare cu o capacitate anuală de câte 55 miliarde de metri cubi;

· prin Belarus și Polonia conducta Yamal, cu o capacitate anuală de 33 de miliarde de metri cubi;

· prin Ucraina spre centrul Europei conductele Drujba și Soyuz, cu câte o capacitate anuală rămasă de maxim 40 de miliarde de metri cubi;

· prin Marea Neagră conductele Blue Stream (capacitate anuală de 16 miliarde de metri cubi) și Turk Stream (capacitate anuală de 16 miliarde de metri cubi astăzi), ambele  programate să-și dubleze capacitatea în viitor;

· din Marea Caspică, conducta TANAP cu o capacitate anuală de 31 de miliarde de metri cubi astăzi și cu ținta finală de capacitate de 60 de miliarde de metri cubi.

Sursele de gaze pentru Europa mai includ conductele norvegiene, cu o capacitate totală de 120 de miliarde de metri cubi pe an:

O a treia sursă majoră de gaz pentru continentul nostru o reprezintă terminalele LNG și FSRU de-a lungul coastelor, cu o capacitate totală anuală de 157 de miliarde de metri cubi:

Iar acum să ne uităm mai cu atenție la consumul Uniunii Europene din anul 2022: cu 55 de miliarde de metri cubi mai puțin decât în 2021, atunci când a fost 423 de miliarde de metri cubi. Cele 55 de miliarde de metri cubi ar fi fost suficiente pentru încălzirea completă a unei țări de patru-cinci ori mai mare decât România, adică una cu 40 de milioane de locuințe, încălzite la o temperatură decentă.

Ei bine, structura consumului gazului importat în Uniune s-a schimbat și nu prea în anul în care s-a pornit conflictul armat din Ucraina:

Practic, anul care a trecut a adus o reducere (cu o treime) de la 34% la 24% a ponderii Rusiei în importurile de gaze ale UE, o creștere modestă de la 27% la 29% a ponderii Norvegiei, o comprimare a ponderii Algeriei de la 9% la 5%, o creștere nu extraordinară a ponderii LNG, de la 26% la 31% și o creștere impresionantă (de la 4% la 11%) a gazului adus pe alte conducte decât cele norvegiene, rusești sau algeriene, adică a gazului adus din Azerbaidjan sau venit din… Turcia.

Așadar, marii câștigători ai schimbării de paradigmă în importurile europene de gaze sunt americanii, qatarezii și australienii (vânzători ai gazului lichefiat), norvegienii (într-o măsură mai mică) și azerii. 

Mai trebuie adăugat că factura importului de gaze în UE a crescut de trei ori și jumătate în 2022, de la 120 de miliarde de euro în 2021 la 390 de miliarde de euro anul trecut. Adică toți exportatorii de gaze către Uniune s-au umplut de bani, inclusiv rușii de la Gazprom. Din acest punct de vedere au câștigat clar toți exportatorii către Europa.

Cei mai mari câștigători ai acestui joc rămân norvegienii care, au devenit cel mai mare exportator de gaze către Europa. Ei sunt urmați de către americani (campionii exporturilor de LNG) și de către azeri. Ceea ce era previzibil încă de la primele salve de rachete trase de Putin asupra orașelor ucrainene și ceea ce se va întâmpla ca noua normalitate ani buni de azi înainte.

Dar mai este ceva mai puțin observat în acest ghem încâlcit de politică și miliarde de euro. Conductele Nord Stream au devenit inutilizabile, una fiind nedată în folosință, iar alta fiind întreruptă de o explozie puternică. Mai mult, pe termen mediu și lung, chiar și după încetarea războiului pentru Ucraina, conductele Yamal (care trece prin Polonia) și Drujba/Soyuz, care trec prin Ucraina, vor deveni piese de muzeu, căci este greu de conceput că ucrainenii sau aliații lor polonezi vor mai permite astfel de fluxuri de gaze. Și atunci, Europa va fi alimentată doar pe la extremități, în Nord de norvegieni și în Sud din … Turcia. Da, turcii vor deține al doilea cel mai mare hub de gaze de pe continent, după cel compus din conductele norvegiene.

Poziția Turciei a devenit critică și majoră, căci numai pe aici trec fluxurile mari de gaze din Rusia, Azerbaidjan și Iran.

Gazul este vital pentru economia turcă, reprezentând cam un sfert din energia consumată acolo. Asta înseamnă că cel puțin din jumătate din nevoile de încălzire ale turcilor se bazează pe centrale pe gaz, în contextul în care aproximativ 80% din populație are acces la rețeaua de gaz.

Republica condusă de Erdogan importă cam 50-60 de miliarde de metri cubi în fiecare an, neavând o producție internă semnificativă. Jumătate din acest gaz se importă astăzi din Rusia prin cele două conducte, Turk Stream și Blue Stream. Turcia mai aduce gaz din zăcământul azer Șah Deniz (zăcământ exploatat de un consorțiu unde compania turcească TPAO deține 19%) prin coridorul sudic european -TANAP și din Iran printr-o conductă lungă de peste 2500 de km, care leagă Tabriz de Ankara și care are o capacitate de 14 miliarde de metri cubi pe an.

Și acum să vedem lucrurile despre care s-a vorbit mai puțin. Începând din 2023, Turcia a început să producă gaz de pe propriul teritoriu (de fapt din zona economică exclusivă), din zăcământul Sakarya. De aici turcii vor putea extrage cam 15 miliarde de metri cubi pe an, prin dezvoltări progresive până în 2030. Asta va însemna un sfert din consumul intern, cantitate cu care turcii se pot juca pe piețele externe, mai ales din Balcani și din Europa Centrală.

În plus, Turcia mai are „pe țeavă” următoarele proiecte gigantice de aducere a gazelor spre consumatorul european: 

· Un proiect bazat pe gaz din nordul Irakului, o conductă blocată însă de disputa dintre cei doi posibili vânzători, guvernul central de la Bagdad sau guvernul Autonomiei Kurde din Irak;

· Un al doilea proiect bazat pe gaz din Turkmenistan, printr-o conductă pe sub Marea Caspică;

· Un al treilea proiect de explorare după noi surse de țiței și gaze în apele teritoriale ale Libiei, în baza unui memorandum semnat cu guvernul libian, dar suspendat de către o instanță locală, fidelă rivalilor guvernamentali.

Și mai este ceva: guvernul de la Ankara are două terminale LNG (dintre care unul gigantic, Marmara Ereğlisi– 5,9 miliarde de metri cubi anual și Egegaz Aliağa LNG) și trei terminale FSRU (Floating Storage Regasification Unit – unități LNG plutitoare): Dortyol- 5 miliarde de metri cubi/anual, ETKI (Aliaga)- 3,6 miliarde metri cubi/anual și Saros- 5,4 miliarde de metri cubi/anual. Aceste cinci terminale au făcut ca, în 2022, 42% din importurile de gaz să fie  din sursa LNG, astfel încât Turcia a ajuns cel mai mare cumpărător de pe glob de LNG american, iar SUA au devenit al doilea mare furnizor de gaze pentru Turcia.

Pentru a completa imaginea forței hub-ului turcesc de gaze să mai adăugăm și cele două capacități de stocare mari, una la Tuz Golu (5,4 miliarde mc) și alta la Silivri (4,6 miliarde mc).

Nu-i așa că este impresionant? În cel mult cinci ani, dacă va urmări cu seriozitate acest obiectiv, Turcia va putea concentra pe teritoriul său o putere de import și producție de gaze similară cu cea a Germaniei. Și atunci Europa va fi la picioarele sultanului Erdogan. Căci acesta va putea controla fluxurile de gaze spre Balcani, spre Europa Centrală și spre Italia. Oare asta nu înseamnă putere de reprezentare și forță de negociere?

Europa are, de anul trecut, un călcâi al lui Ahile extrem de vizibil: industria sa chimică, o forță gigantică dependentă, însă, de gazul importat. Prețurile prea mari la gaze de anul trecut au făcut ca reducerile de consum de gaze să afecteze mai ales industria chimică (un minus de consum de 25 de miliarde de metri cubi) și încălzirea clădirilor (un minus de consum de 28 de miliarde de metri cubi). Iar dacă mai puține gaze la încălzire au adus frigul în locuințe și la birouri în Europa de Vest, mai puține gaze în industrie au adus prăbușirea industriei chimice, inclusiv prin închiderea unor capacități (vezi cazul Azomureș din România). Astfel încât, anul 2022 a adus o scădere a producției industriei chimice europene cu 5,8% în valoare, deși principalii competitori au crescut : China cu 6,6% și SUA cu 2,3% . Iar previziunile pentru 2023, în baza datelor de până acum indică o tendință majoră de scădere:

Singura mică problemuță ar fi aceea că această industrie reprezintă a treia cea mai importantă industrie manufacturieră a UE, după cea alimentară și cea auto. Iar odată pierdută competitivitatea globală, aceasta va rămâne pierdută pe termen foarte lung. Cu alte cuvinte, industria chimică europeană va depinde, în viitorul imediat, în mod esențial de modul în care guvernul de la Ankara va putea să transforme țara într-un hub gigantic, care să mai poată salva din chimia continentală. Deși, odată ajunși în poziția de a acumula importantul flux de gaze oriental al Uniunii, Turcia s-a putea gândi dacă va alimenta cu gaze puternica industrie germană (o treime din chimia europeană se află aici) sau își va construi propria industrie chimică.

Reținem că, deocamdată, turcii au vândut, doar în 2022, 4,2 miliarde de metri cubi către ungurii de la MVM și încă 2 miliarde de metri cubi către România. Ambele cantități sunt gaze aduse de la ruși prin Turk Stream. O cantitate destul de importantă au cumpărat și sârbii. Tot gaz rusesc, tot adus prin Turk Stream. Iar mai nou, bulgarii de la Bulgargaz au semnat un acord multi-anual de cumpărare (pe 13 ani), de la compania turcească de stat Botaș a unei cantități anuale de 1,5 miliarde de metri cubi din importurile de LNG ale firmei turcești.

În tot acest context, singura țară europeană din centru și estul continentului care mai poate juca în aceeași ligă rămâne România. Dar aici guvernul doarme liniștit, îmbătat de zăcămintele din Marea Neagră, mari și neexplorate, cu excepția unuia din care se exportă către Bulgaria întreaga producție (1 miliard de metri cubi/anual)…

Autor: Petrișor Peiu este membru în Consiliul de Experți LARICS.

Sursa: corectnews.com

Petrișor Peiu: “Hristos a Înviat! În fiecare zi o voi spune”

Primele amintiri pe care le am, de pe la varsta de 4-5 ani, sunt de la slujba de Inviere, la biserica Maica Precista din Pitesti. Prima oara cand imi aduc aminte ca am plans a fost la cantarea Prohodului Domnului in Vinerea Patimilor, la varsta de 6 ani, atunci cand am asociat tulburatoarele versuri cu imaginile pictate pe peretii bisericii, scrie Petrișor Peiu pe www.ziare.com.

Suferinta intensa pe care o simt in fiecare an, in Vinerea Mare, nu am mai simtit-o decat la moartea parintilor, Si niciodata nu ma simt mai viu decat atunci cand cant, impreuna cu sute de oameni:
„Hristos a Inviat din morti
Cu moartea pe moarte calcand
Si celor din morminte
Viata daruindu-le.”

Nu mi-am putut imagina niciodata Romania din care sa fie decupata Biserica Ortodoxa si nu mi-am putut imagina niciodata oceanul de ura si de prigoana care se arunca acum asupra noastra, a credinciosilor ortodocsi. Pentru ca Biserica Ortodoxa Romana nu este compusa doar din cativa episcopi, ci din multe milioane de credinciosi. Admir cu desavarsire atitudinea demna si calma cu care majoritatea ortodocsilor au primit decizia guvernantilor de a interzice participarea credinciosilor la slujba de Inviere. Nimeni nu s-a isterizat si nu a tipat. Apoi a venit decizia ciudata a autoritatilor de a pune politistii sa imparta Sfanta Lumina si iarasi, majoritatea dintre noi am privit cu neincredere si cu uimire aceasta incercare disperata a partidului lui Ludovic Orban de a mai culege cateva voturi. Dar, totusi, niciunul dintre noi nu si-a pus poalele in cap pe la televiziuni sau in mediul on-line. In schimb, s-a reactivat brusc, la un ordin, o intreaga armata de Domitiani moderni, care s-au incolonat sub faldurile unui hateras de cartier (Cartierul primaverii, ce-i drept!), fiul unui fost mare actor, ajuns director de profesie. Pacat de vremurile noastre prea blande, altfel micutul ideolog ar fi ajuns un Nero perfect!

De zeci de ani se trage cu tunul minciunii si al defaimarii in institutia bisericii. De catre oameni stapaniti de ura, de ura salbatica. De la ridiculizarea credintei in „secolul tehnologiei” pana la acuzarea clerului intreg de arghirofilie, nimic nu a lipsit din propaganda anti-ortodoxa de la noi. Privesc cu o durere muta incrancenarea cu care televiziunile de partid si de stat si sute de personaje publice pun in antiteza oficierea liturghiei de catre episcopul Romei, solitar in imensa piata din fata catedralei San Pietro, cu dorinta ortodocsilor de a face suportabila neparticiparea la slujba de Inviere. Si cred ca s-a ajuns prea departe: folosind instrumentele statului, cu puterea si autoritatea statului, cu complicitatea celor imbogatiti de acelasi stat, sunt umiliti milioane de ortodocsi din Romania.

Am ajuns noi, ortodocsii, sa fim acuzati de discriminare de catre reprezentanti politici autoerijati ai unor confesiuni crestine. Oare asa de repede am uitat faptul ca timp de 1000 de ani, aceleasi confesiuni care se auto-victimizeaza astazi au osandit la izolare, la iobagie si la statutul de cetateni fara drepturi, majoritatea ortodoxa din Transilvania? Oare crestineste a fost facut nedreptul act Unio Trium Nationum din 16 septembrie 1437, prin care se excludea din viata sociala ardeleneasca tocmai majoritatea ortodoxa? Noua, ortodocsilor, ni se vorbeste despre discrimare, de catre cei care au interzis, multe sute de ani, bisericile ortodoxe din orasele transilvane? Noua, ortodocsilor, ni se vorbeste de discriminare de catre cei care au infiintat o biserica paralela, oficioasa in regimul austriac, la 1699, cu scopul de a extrage credinciosii din Biserica momindu-i cu onorabilizarea sociala? Mila imi este de toti fratii mei romani care imi dau exemple centrele oraselor ardelene dominate de turlele catedralelor catolice sau protestante. Mila imi este de ei ca nu au avut rabdarea sa afle ca, atunci cand, tarziu, au primit drept de a cladi biserici in orase, romanii ortodocsi nu aveau voie sa le faca decat din lemn.

Am ajuns noi, ortodocsii, sa fim acuzati de instigare la crima??!! Pai cand, in istorie, a cerut vreodata Biserica Ortodoxa, crime in masa? Cand le-a planuit si le-a executat vreodata? Nu, niciodata nu s-a intamplat asa ceva. Poate marii admiratori ai „celorlalte confesiuni” sa isi aduca aminte de odioasa inchizitie care a ucis, programatic, un numar imens de oameni pentru pacatul de a fi banuit ca nu esti „pe linie”. Poate aceiasi admiratori sa isi aminteasca de prigoana si de uciderea catolicilor sub primii monarhi anglicani de la Londra. Sute de mii de pagini s-ar putea umple cu asemenea exemple.

Multe lucruri nedrepte sau ridicole mi-a fost dat sa aud si sa citesc in ultima saptamana. Traim cu totii o perioada de frustrari si, unii dintre noi, de teama, dar specularea acestor trairi si deturnarea lor impotriva credinciosilor ortodocsi mi se pare de o rea-vointa extrema. De ce se fac oare ca nu vad aparatorii sanatatii publice din tara macelul facut la Spitalul Judetean din Suceava sau la cel din Focsani sau la cel din Deva de catre politicienii locali care au folosit spitalele pentru cresterea puterii si a bogatiei propriilor clici, numite partide? Adica Biserica Ortodoxa e vinovata ca vrea sa organizeze o executie in masa de Inviere, dar crimele de la Suceava nu exista si trebuie tratate ca un „accident epidemiologic”? Sau de ce nu a fost un atentat la sanatatea publica si masarea miilor de oameni la portile aeroporturilor pentru a fi incadrati in operatiunea „Sparanghelul pentru Frau”?

Si daca tot a venit vorba despre afacerea „Sparanghelul”, hai sa ne uitam mai cu atentie la aceasta. Hai sa vedem cat vom plati noi, prostii de contribuabili, pentru indeplinirea fanteziilor filo-germane ale guvernului Orban: cei 90.000 de muncitori sezonieri (sursa: AICI)) vor intra in carantina (asa ar fi normal) la terminarea sezonului la sparanghel. O carantina de 14 zile care ne va costa fix 300 de lei/zi (sursa: AICI), adica vom avea de platit 14x300x90.000 = 378.000.000 lei, adica vreo 75 de milioane de Euro. Ce tare e sa fii protectorat german, nu-i asa?

La fel de ridicole mi se par si „vedetele” care ne tot explica cum e sa fii credincios in „sufletul tau” si ca nu e nevoie sa mergi la biserica pentru a spune o rugaciune. Da, este adevarat ca Dumnezeu este prezent in orice loc si in orice timp, („In tot locul stapanirii Lui binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul”). Da, daca ne rugam acasa, pe strada sau in alta parte, rugaciunea este primita si ascultata de Dumnezeu. Insa, cu toate acestea, locul cel mai sfant ramane totusi biserica, spatiul in care noi suntem impreuna cu ingerii si ne rugam cu toti dreptii si cu toti sfintii. Aici rugaciunea noastra se completeaza cu rugaciunea celor de langa noi, facand-o mai puternica. Biserica este adunarea credinciosilor in jurul Sfintelor Taine, iar Iisus Hristos ne-a invatat ca acolo unde ne strangem macar doi sau trei in numele LUI, este si EL in mijlocul nostru. Oricum, am eu o banuiala ca „influencerii” astia, de fapt, nu prea se roaga niciodata, ocupatii fiind sa isi posteze din trei in trei minute, gandurile lor geniale si imaginile lor ferchezuite pe cateva zeci de conturi si pagini de social-media.

Si pana la urma, cu ce scop se duce aceasta lupta impotriva ortodoxiei? Agresiunea coordonata, totala, aproape militarizata urmareste, desigur, alungarea vocilor crestine din spatiul public. Totusi, aici, in Romania, crestinismul este majoritar ortodox si anhilarea ortodoxiei poate deschide drumul unei vieti publice din care sa fi fost alungata cu totul Biserica. Exista, desigur, multe modele prin Europa, de societati in care a devenit un pacat social sa crezi in Dumnezeu. Exista, desigur, un curent in Europa, care extrage crucile de pe imagini in care apar biserici. Probabil ca asta se doreste si la noi de catre cei care duc aceasta campanie mizerabila impotriva credinciosilor ortodocsi.

Nu este nicidecum intamplator ca asaltul impotriva Bisericii se da in Saptamana Patimilor, dar mintile prea infierbantate nu au timp de asemenea constatari. Ei au prins acum putere dintr-o eroare politicianista comisa de guvern si se grabesc sa o exploateze pana la capat. Daca ar avea putina rabdare, acele minti infierbantate impotriva ortodoxiei ar afla, poate, ca nu sunt nici primii nici ultimii care duc aceeasi lupta. Unii, cu mult inaintea lor, au incercat forme mult mai brutale de reprimare, incepand cu Nero, cu Domitian si cu Traian si terminand cu generalul Bukow, cel care, la 20 august 1762, a tras cu tunurile, pentru a darama manastirea Ramet, cel mai puternic centru ortodox din Transilvania. In pragul Craciunului 1785, austriecii au distrus inca o data manastirea refacuta. Admiratorilor „civilizatiei” austriece le aduc aminte ca biserica veche are mai multe straturi de pictura: primul strat dateaza din anul 1300, iar al doilea din 1310; aceste straturi au fost identificate, dupa pigmentii din pictura, de catre pictorul Boambes, intre anii 1987-1988. Al treilea strat se afla pe arcada dintre naos si pronaos, cu text din anul 1377, stratul al patrulea dateaza din anul 1450, al cincilea – din anul 1600, al saselea – din 1741 si al saptelea – din anul 1809.

Asa cum parintii, bunicii si strabunicii nostri au trecut de toate aceste nenorociri, vom trece si noi de valul acesta de ura si vom ramane intariti in credinta noastra. Si peste 1000 de ani si peste alte mii de ani, noi tot vom spune in fiecare zi: Sus sa avem inimile! Hristos a Inviat!

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

                                                                                                   RGN