de Gheorghe Pârja
Când am ajuns prima dată la Chișinău am fost dus de
poetul Grigore Vieru, și alți confrați basarabeni, la statuia lui Ștefan cel
Mare, din Piața Centrală a orașului. Și mi s-a spus povestea ei. Apoi am trecut
pe Aleea Clasicilor, rostind o rugăciune la bustul lui Mihai Eminescu. Aceste repere
de istorie și cultură românească m-au făcut să mă simt acasă. Împlineam spusa
poetului Nichita Stănescu când a coborât din tren și a sărutat pământul
Basarabiei: „Am venit de acasă, acasă!” Dar pentru mine statuia lui Ștefan cel
Mare rămâne simbolul de întâlnire a vectorilor de răscruce istorică, a multor
evenimente care au marcat istoria recentă a devenitei Republica Moldova, prin
Declarația de Independență din 28 iunie 1991.
Aici am fost invitat de multe ori la manifestări
solemne, la recitaluri de poezie. Nu am fost la momentul crucial al declarării
Independenței, dar știu că din Maramureș, la faptul întemeietor de nouă țară, a
fost dr. Teodor Ardelean. Atunci, la prima mea descălecare la Chișinău, poetul
Grigore Vieru mi-a dăruit o cărticică despre istoria celebrei statui, cu o
prefață scrisă de el. Deci am o sursă credibilă de povestit aventura
impresionantei creații. Autorul statuii este sculptorul Alexandru Plămădeală,
născut la Chișinău, în anul 1888. Când se împlineau cinci ani de la Unirea Basarabiei
cu România, a primit din partea statului român comanda de a realiza un monument
dedicat domnitorului Ștefan cel Mare. În acel timp, Basarabia era parte a
României Mari, iar guvernul de la București dorea un simbol pentru a adeveri
caracterul românesc al Chișinăului.
Sculptorul s-a documentat la mănăstirile din dreapta
Prutului, iar statuia a fost terminată peste cinci ani. Așa că monumentul
închinat lui Ștefan cel Mare a fost terminat și inaugurat în primăvara anului
1928, la aniversarea unui deceniu de la Unirea Basarabiei cu România. Statuia a
rămas în locul inaugurării doar 12 ani. Că a venit tristul an pentru români,
1940, cu Diktatul de la Viena, când ne-a fost răpită Transilvania. În iunie,
1940, Basarabia a fost ocupată de trupele sovietice, iar monumentul a fost
demontat și transportat în România. Vreme de mai bine de un an, statuia a stat
într-un depozit din Vaslui. Dar în vara anului 1941, Basarabia a intrat din nou
în componența României, iar în anul 1942 statuia lui Ștefan cel Mare a fost din
nou adusă la Chișinău. Brațul ridicat al Voievodului și crucea pe care o ține
în mâna dreaptă doreau să semnifice încă o dată victoria românității asupra
bolșevicilor atei, cum constata cu un prilej istoricul Adrian Cioroianu.
La începutul anului 1944, în fața înaintării
Armatei Roșii, monumentul lui Ștefan cel Mare a fost iarăși demontat și trimis
în România. A ajuns la Craiova. Autoritățile române erau temătoare ca statuia
să nu aibă soarta monumentelor lui Carol I și Ion I. C. Brătianu. În anul 1945,
autoritățile sovietice de ocupație au găsit statuia la Craiova, de unde
comuniștii sovietici au dus-o din nou la Chișinău, pentru a folosi monumentul
în folosul lor. După război, statuia lui Ștefan cel Mare a fost reamplasată la
Chișinău, în vecinătatea parcului. Dar odiseea continuă. La jumătatea anilor
1950, autoritățile sovietice de reocupație au fost la un pas de a o dărâma,
pentru că ea însemna, pentru unii, naționalismul românesc.
Cea care a apărat statuia a fost văduva
sculptorului, decedat în anul 1940. Istoricul Cioroianu scria că soția
artistului i-a scris personal lui N.S. Hrusciov și numai la intervenția
acestuia statuia a fost salvată de la demolare. S-ar putea să fie o exagerare,
crede istoricul. Postamentul și soclul au fost restaurate prin anii 1970. După
alți ani, statuia, aflată în parc, a revenit la locul actual în urma mișcării
de deșteptare națională, condusă de admirabila generație de intelectuali, cum
au fost: Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Iurie Roșca, Vlad Pohilă, Vasile
Șoimaru, Mircea Druc, Valeriu Matei, Alexandru Moșanu și mulți basarabeni cu
simțul istoriei.
Astăzi, statuia lui Ștefan cel Mare este cu adevărat
un simbol al Chișinăului. Pentru cei care doresc unirea Basarabiei cu România,
monumentul este un reper al românității. Am fost și am văzut. Statuia este
foarte apreciată și de miresele din Chișinău, care, în ziua nunții, vin cu
alaiul să-și marcheze evenimentul. Pentru mine, ea rămâne o dovadă a istoriei
noastre. Ultima mea prezență în preajma statuii a fost acum câțiva ani, la
invitația cărturarului Valeriu Matei, care m-a invitat să mă întâlnesc cu
absolvenții Academiei de poliție din Chișinău, care au depus jurământul de
credință pentru țară, în fața Voievodului. Atunci statuia a ascultat și vorbele
mele, și ale tinerilor oșteni ai ordinii vieții basarabene.
Este bine să cunoaștem și viața statuilor! Câteodată
mai aprigă decât cea a oamenilor.
