Scrisoare pastorală

 

Foaie periodică,    gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXV(2025),  nr. 534(16 –31 Ianuarie)

 

Dragii mei enoriași!

Mihai Eminescu. Mihai Eminescu s-a născut la cumpăna veacului al nouăsprezecelea nu ca un accident, ca o întâmplare, ci ca o necesitate. Sute de ani înainte prooroci știuți și neștiuți îl vestiseră, nu cu îndoiala speranței, ci cu tăria certitudinii. Atunci, în orice așezare românească, ori chiar în pulberea pământului, Eminescu trebuia să se nască. Întâmplător a fost numai faptul că s-a numit Eminescu, că s-a numit Mihai. Tot așa de bine putea să-l cheme Ion, Gheorghe, Nicolae, Manole…

El a fost binevestit dintru început din încleștarea tulburătoare a primului sărut dat de acel arhanghel al  sufletului românesc, pe care l-am numit doar simplu, Doină, munților, câmpiilor și apelor noastre.

Anonimi fără număr, ctitori ai acestei limbi, acei ce-au pus drept piatră de temelie cel dintâi cuvânt îl vor fi văzut pe El ca o stea polară călăuzitoare prin veacuri, sau, poate, de ce nu, ca un izbăvitor. Și dacă nu mai rămâne loc îndoielii că marea ștafetă a plecat de la acel ,,torna, torna, fratre, torna!” cu nimic n-ar fi păcătuit, dacă l-ar fi numit pe el frate, căci, așa cum avea s-o dovedească, a fost frate bun, dintru începuturi, pentru cei trecuți și pentru cei viitori.

Eminescu s-a înrădăcinat continuu, ca un mesaj mesianic, în sufletul și conștiința milioanelor de obidiți, care, trăitori pe aceste locuri, își clădeau o țară. Dar ei, mari în cuget și în fapte, înmulțindu-se ca frunza și ca iarba, haturile le-au devenit prea neîncăpătoare. Erau prea mândri însă ca să cerșească, ori ca să răpească vreo bucată de glie altora. Atunci au pornit spre ceruri, căci văzduhul era al lor, iar meșterii au zidit fără încetare, zi și noapte, măreață catedrală. Așa au vrut s-o facă dintru început, iar acolo sus, pe vârf de turlă, în loc de cruce sau de steag, să-i așeze leagăn lui Eminescu.

Năruirea acoperea izbânda strădaniilor, când ,,Hoarde negre, hoarde mari,/Când de turci, când de tătari”, făceau ca să rămână  în urmă pământul presărat cu ,,scrum, tăciuni în loc de case,/Iar în loc de vite – oase”.

Atunci, călăuziți de stelele cerului, căutat-au oamenii duhurile pământului și ale pădurilor și, ca la un străvechi oracol, cerutu-le-au sfat.

Din genunea adâncurilor mării, din creierul munților, ori din înălțimile văzduhului, - nu știu -, s-a auzit un glas care a zis: ,,-Binecuvântată ești tu, seminție, între toate semințiile pământului și binecuvântarea nu se va lua de la tine! Prin fiii tăi, care se vor înmulți ca nisipul mării și ca stelele cerului, vei dăinui din veac în veac pe acest pământ al laptelui, al vinului, al mierii și al făgăduinței, iar numele tău nu va avea sfârșit. Căci fiecare sfârșit  va fi la tine un nou început  și astfel plămădi-vei coloana ce va străbate eternitatea!” ,,

,,- Spune-ne nouă când se va naște El?” au întrebat oamenii aceia și se gândeau la Eminescu.

,, - La plinirea vremii!” le-a răspuns glasul. ,,Și El se va naște ori va renaște din îngemănarea unui sfârșit cu un nou început, spre  a vă povesti trecutul și a vă arăta viitorul!”

Glasul a tăcut, iar oamenii s-au apucat de lucru mai dârzi și mai hotărâți. Din când în când venea câte un profet și le vorbea oamenilor despre Eminescu. Iar mărturiile lor se scriau pe cronici și letopiseți, pe pieile de bour, pe coajă de mesteacăn, sau, de multe ori, spre a nu fi ușor date uitării, pe piepturile oamenilor. Profeții au fost mulți, dar pulberea vremii a acoperit numele unora dintre ei. Citim ca-ntr-un pomelnic din vechi așezăminte: Basarab Voievod, Mircea Voievod, Ștefan Voievod, Coresi ierodiacon, Mihai Voievod, Antim Mitropolitul, Constantin Voievod, Varlaam Mitropolitul, Dosoftei Mitropolitul, Antim Mitropolitul, Gheorghe, Horea, Crișan, Tudor, Nicolae cu tot neamul lor.

Oamenii aceia, cu inimile pline de necazuri, au început să pregătească, în sărăcia lor, leagăn pentru împăratul împăraților, ce avea să se nască. Din zdrențele trupului lor i-au croit scutece și în bordeiul luminat de feștile pâlpâitoare i-au pregătit sălaș. Neamurile din jur știau și așteptau și ele să vadă minunea.

Și, iată, că marea zi sosi!

Eminescu putea să nu se nască din femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru  a văzut lumina zilei Eminescu.

Trupul lui fremăta de vârtutea oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de vrăjmași, iar glasul… devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când șoaptă de dragoste și dor.

Oamenii s-au adunat în jurul lui, iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor!

Eminescu le-a vorbit despre începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și gândurile lor.

Frații îl ascultau vorbindu-le frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu, ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios, ce străpungea cerul cu măreția sa creștea văzând cu ochii și neamurile pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea. Eminescu lucra de zor și ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau, fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă.

Oamenii așteptară cât așteptară, dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea.

Târziu, când au băgat de seamă, Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc ce se zăreau până la capătul pământului: ,,ROMÂNIA!”

*

Rugă pentru Ştefan Vodă.  „Doamne al puterilor, al milei şi-al dreptăţii, îndură-Te de neamul acesta românesc! Depărtează mânia Ta cea cu dreptate pornita asupra noastră. Prea mult sângerează, Doamne, rănile sufletelor, trupurilor şi ale pământurilor noastre. Ne-am înstrăinat de Tine şi nici în ceasul al doisprezecelea nu alungăm îndoiala din sufletele noastre. Ne-ai arătat, Doamne, zâmbetul feţei Tale prin Sfânta Libertate, dar noi nu l-am cunoscut, fiindcă ochii noştri sunt miopi şi vederea ne este scurtă. Ne-ai chemat la Tine şi noi fugim de Tine, fiindcă ne-am înstrăinat, ne-am păgânit şi ne-am pervertit sufletele. Rugăciunea nu ne mai este rugăciune, sărbătorile nu ne mai sunt sărbători, egoismul şi setea de înavuţire spulberă bruma de frăţietate dintre noi. Ni s-a slăbit paza sufletului şi dracul ni se furişează în voie în cămările lui cele mai ascunse. Suntem bolnavi de nedumnezeire, Doamne! Mânia Ta e mare şi dreaptă. Munţii se cutremură şi încheieturile pământului se desprind, apele se revarsă şi ca pe un gunoi ne mătură de pe faţa pământului, soarele se întunecă şi fiarele se îngrozesc.

Opreşte-Ţi mânia, Doamne! Dacă noi n-am făcut ceva bun pe pământ, îndură-Te de robul Tău, Ştefan-Vodă, sfântul de la Putna. Patruzeci şi şapte de ani, Doamne, a păzit hotarele Moldovei şi ale creştinătăţii de liftele păgâne. Patruzeci şi şapte de ani Ţi-a fost arhanghel biruitor şi numai în faţa Ta a ştiut să îngenuncheze şi să se închine. Patruzeci şi şapte de ani a înflorit pământul Moldovei cu biserici şi cu mânăstiri, cu troiţe şi cu oseminte, cu lacrimi şi cu speranţe. Îndură-Te, Doamne, de robul Tău, Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt, şi izbăveşte-i neamul de pieire. Nu-i lăsa Moldova să se destrame, nu-i lăsa Moldova rănită şi îndurerată. Îndură-Te de lacrimile copiilor, femeilor şi bătrânilor, de gemetele bărbaţilor şi de mugetul vitelor, de iarba câmpului şi de păsările cerului. Îndură-Te, Doamne, de pământul Moldovei şi-l binecuvântează cu puterea Ta. Amin.

*

Scrisoare către un preot.

,,Frate preot dintotdeauna,

Mă plec înaintea feței tale și-ți mulțumesc: ca om, român și creștin.

Îți mulțumesc pentru tot ce-ai dat neamului meu de-a lungul veacurilor, pentru drumurile pe care i le-ai deschis pe pământ, în suflet și în cer.

Îți mulțumesc pentru strădania ta neostoită de a revela Frumosul, Binele și Adevărul, de a sculpta întru Ființă cu dalta cuvântului, milei și dragostei.

Îți mulțumesc pentru ceasurile și anii de zbucium, când, cu sufletul tău sfâșiat de durere, mi-ai ancorat frații pe stâncile Carpaților, ca să nu-i ducă diluviile în cele patru vânturi.

Îți mulțumesc pentru toate speranțele semănate, pentru umilințele și martiriul ce adesea le-ai îndurat.

Îți mulțumesc pentru merindea împărtășită din potir, pentru mângâiere, pentru dojană, pentru sfat.

Îți mulțumesc pentru binecuvântarea pruncilor și a caselor, a nunților și roadelor dintâi, a fântânelor și troițelor din câmp, a parastaselor și bulgărilor de pământ.

Îți mulțumesc pentru binecuvântarea steagurilor și oștilor ce mi-au ctitorit Țara, pentru cuvintele înțelepte, ce mi le-ai rostit la ceas de cumpănă și bejenii, pentru gândul curat cu care m-ai învățat ce este Țara.

Îți mulțumesc pentru zilele înjugate cu nopțile la diortosirea cărților de strană, de suflet și de grai, pentru miile de file pe-ncetul izvodite, pentru minunile plămădite cu migală în lemn, în piatră și-n metal.

Îți mulțumesc pentru epistolele, jalbele, izvoadele de tot felul, pe care, ca cel mai luminat din sat, mi le-ai scris, ori le-ai citit și cumpănit cu-nțelepciune.

Îți mulțumesc că tu, înainte de a fi Abecedarul, pe Ceaslov și Psaltire m-ai învățat să buchisesc.

Îți mulțumesc, Părinte, că m-ai învățat ce-nseamnă iubirea de Țară, de lege și de neam; m-ai învățat ce-i sfânt, ce-i bun, frumos și drept; m-ai învățat când să pretind și când s-aștept.

Îți mulțumesc, că din făclia Ta mi-ai dat și mie o fărâmă să-mi lumineze calea aici și-n veșnicii.

După sufletul tău curat, după inima ta nobilă, după gândul îndrăzneț, mă plec cu venerație înaintea ta și, în prag de primăvară, rog pe Dumnezeu să te binecuvânteze și până la sfârșitul veacurilor să rămâi tu însuți!

*

Datina. ,,- Bine că veniși, părinte, îmi spuse maica Ioana, vreau să mă spovedesc și să mă împărtășesc, c-au trecut șase săptămâni. Păcate noi nu am, pe-ale vechi le-am spus.

O mare rugăminte am față de dumneata, părinte! Roagă-i și dumneata pe-ai mei să mă ducă acasă la mine în noaptea de Paști. Am tot ce-mi trebuie aici, dar locul meu e acolo, în satul meu, în casa mea. nu mai pot munci la cei nouăzeci și cinci ai mei, picioarele m-au lăsat de tot, dar atât mai vreau: să fiu în casa mea în noaptea de Paști. După aia pot să mă aducă înapoi. Așa e bine, să fie lumina aprinsă în fiecare casă în noaptea de Paști, să fie masa încărcată, iar dimineața, când vin de la biserică, să chemi vecinii și să le dai de pomană.

Vezi dumneata, în noaptea de Paști se face Liturghie în cer. Toți îngerii și toți morții cântă ,,Hristos a înviat!” Atunci se face lumină și în iad și cei de acolo nu mai simt durerea și cântă și ei. După Liturghie se deschide poarta dintre cele două tărâmuri și îngerii care străjuiesc acolo cu săbii de foc îi lasă pe toți să treacă, pe cei de aici acolo, pe cei de acolo aici. Atunci vin și ai mei, copiii, nepoții, bărbatu-meu, părinții, frații.

Vezi dumneata, eu stau aici, că m-a uitat moartea, dar lumea de care eu sunt mai mult legată este acolo. În noaptea de Paști vin toți acasă la noi, așa cum veneau de la biserică. Vin, se așează în jurul mesei, veseli și gălăgioși, ciocnesc ouă roșii, mănâncă ce-am pregătit și eu. Îmi povestesc ce e pe acolo, eu le spun ce e pe-aici. Stau până către răsăritul soarelui și apoi mă sărută, îi sărut și eu și pleacă la locurile lor. Așa au făcut întotdeauna, de când mă știu.

Cum să nu fiu eu acolo anul acesta?! Doar n-am murit! E casa veche și surpată. Dar încă e casă. Ce vor zice ai mei când o să vină și o să găsească ușa închisă, lumina stinsă și casa pustie? La toate casele o să fie lumina aprinsă, masa încărcată cu de toate, lume, numai la noi nimic? Asta nu se poate!

Abia aștept să-i văd iar, părinte! Spune-le, părinte, spune-le la ai mei să mă ducă, te rog ca pe sufletul meu!”

Am stăruit de nepoții bătrânei și, până la urmă, s-au înduplecat.

În seara de Paști au dus-o în satul ei, i-au deschis casa, i-au aprins lumina și candela, i-au pus pe masă mâncare și băutură și-au lăsat-o. Dumnealor au venit la biserică, așa cum făceau an de an.

Dimineața, când s-au dus s-o ia pe maica Ioana, au găsit-o moartă. Era culcată în patul ei, cu fața zâmbitoare, de om fericit. Nu mai avusese răbdare să vină ai ei, ci pornise ea întru întâmpinarea lor. Sufletul îi alergase ca gândul pe drumuri neumblate, pe cărări nebătute, prin munți și văi, până la poarta dintre cele două tărâmuri.

Poate că nu se terminase Liturghia îngerilor, când ajunsese dânsa acolo. Intrase și se rătăcise printre toți cei dragi din lumea ei de altădată. Sau poate că venise întreg alaiul rudelor sale s-o viziteze în noaptea de Paști și sufletul ei plecase împreună cu ele să le întoarcă vizita.

Și așa, murise un pic de fericire!

*

Bradul. Redăm mai jos această poezie scrisă de către marele istoric Nicolae Iorga cu puțin înainte de a fi ucis mișelește. Este glasul unui Om, care și-a pus toată viața în slujba neamului și a culturii, a omenirii întregi, dar niște nemernici au crezut că nu au altceva mai bun de făcut decât să-l ucidă. Era în plină putere creatoare și ar fi fost capabil să mai ofere multe neamului omenesc cu mintea lui sclipitoare. Dumnezeu să-l ierte!

 

„Au fost tăind un brad bătrân

Fiindcă făcea prea multă umbră

Şi-atuncea din pădurea sumbră

Se auzi un glas păgân:

 

„O, voi ce-n soare cald trăiţi

Şi aţi răpus strămoşul nostru

Să nu vă strice rostul vostru,

De ce sunteţi aşa grăbiţi?

 

În anii mulţi cât el a fost

De-a lungul ceasurilor grele,

Sub paza crăcilor rebele,

Mulţi şi-au aflat un adăpost.

 

Moşneagul, stând pe culme drept,

A fost la drum o călăuză

Şi-n vreme aspră şi hursuză

El cu furtunile-a dat piept.

 

Folos aduse cât fu viu,

Ci mort, acuma când se duce,

Ce alta poate-a vă aduce

Decât doar încă un sicriu?!”

*

Despre Adevăr. ILIE ECDICUL: ,,Fără smerita cugetare, adevărul este orb”;  SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR: ,,Când pe noi înşine nu ne putem convinge de adevăr, apoi cum vom putea convinge pe alţii?” ,,Aceasta este natura adevărului, el se întăreşte pe măsură ce se măreşte numărul adversarilor lui”; FERICITUL IERONIM: ,,Adevărului nu-i place să stea retras în unghere şi nici nu vorbeşte pe şoptite”; LACTANŢIU: ,,Adevărul durează prin propria sa tărie”; MARCU ASCETUL: ,,Adeseori cel  ce spune adevărul e urât de cei fără minte, iar cel făţarnic este iubit. Dar nici una din aceste răsplăţi nu ţine multă vreme. Căci Domnul va răsplăti fiecăruia la vremea sa ceea ce trebuie”; TERTULIAN: ,,Creştinii se îngrijesc de mântuirea lor, iubesc adevărul dintr-o nevoie anume şi-l mărturisesc în toată fiinţa lui”.

*

Ajutoare și donații. În luna ianuarie parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații din afara ei, astfel:  D-na Mătuș Natalia(Timișoara): 700 lei; Dl. Nicolescu Horia-Mihai(București): 500 lei; Dl. Pera Nicolae(Constanța), fiu al satului Malovăț și Dl. Mocănașu Oprea(Timișoara): 300 lei; D-na Elisabeta Leferenz(Germania): 245 lei; Dl. Coman Dorin(Tr. Severin), Dl. Tărăbâc Gheorghe(Tr. Severin), D-na Dinu Valeria(Tr. Severin), D-na Vlădioniu Mariana(Tr. Severin), D-na Pera Maria(Tr. Severin), fii ai satului Malovăț, Dl. Motreanu Constantin(Timișoara), Dl. Chiriac Iulian(Brașov), Fam. Pătru(Brașov), fii al satului Bârda, D-na Petrescu-Manolea Cristina(Tr. Severin), D-na Nicolae Victoria(Tr. Severin): câte 200 lei; Dl. Ing. Haimana….(Tr. Severin), D-na Șeitan Silvia(Tr. Severin), D-na Sandu Aurica(Tr. Severin), fii al satului Malovăț, D-na Ana Valica(Tr. Severin), D-na Săndescu Florina(Tr. Severin), D-na Filip Cornelia(Tr. Severin): câte 150 lei; Dl. Boncioc Mircea(Italia), Dl. Pera Alexandru(Tr. Severin), Dl. Col. Pera Valeriu(Tr. Severin), Dl. Popescu Mihai(Tr. Severin), D-na Neagoe Daniela(Tr. Severin), Dl. Popescu Dumitru-Adelin(Italia), Dl. Ciobanu Ionuț(Timișoara), Dl. Diaconu Mădălin(Italia), Dl. Meilă Sorin-Constantin(Timișoara), Dl. Mănescu Dumitru(Timișoara), Dl. Căprioru Viorel(Italia), Căprioru Flavius(Italia), D-raMichescu Simona(Tr. Severin), D-raMichescu Cernica(Tr. Severin), Dl. Ciobanu Ionuț(Timișoara), Dl. Nistor Vasile(Franța), D-na Paulețu Margareta(Balotești), Dl. Ing. Meilă Ion(Tr. Severin), Dl. Haneș(București), fii ai satului Malovăț, Dl. Mucioniu Nicolae (Tr. Severin),  Dl. Dragomir Ion(Tr. Severin), Dl. Boroancă Petrișor(Tr. Severin), D-na Luca Violeta(Tr. Severin), D-na Duțoniu Valentina(Japonia), Dl. Rolea Nicușor(Timișoara), Rolea Titu(Schela), Dl. Curea Constantin(Cerneți), D-raRolea Ileana(Tr. Severin), D-na Bărbuceanu Zaharica(Tr. Severin), Tănase Elvis(Germania), Dl. Stănciulescu Gabriel(Tr. Severin), D-na Bortea Elisabeta(Șimian), D-na Rolea Violeta(București), fii ai satului Bârda, Dl. Condorocea Claudiu(Tr. Severin) și Dl. Dorca Gheorghe(Bobaița), Dl. Sârbu Marian(Tr. Severin), D-na Mierluș Maria(Rm. Vâlcea): câte 100 lei; D-na Mehedințu Elena(Brașov), D-na Popovici-CătăuțăMilena(Tr. Severin), Dl. Spătariu Miron(Reșița): câte 60 lei; Dl. Stănciulescu Ionuț-Daniel(Tr. Severin), Dl. Luca Marius(Tr. Severin), fii ai satului  Bârda, Dl. Grecu Grigore(Tr. Severin), fiu al satului Malovăț, D-na Ologu Mirela(Magheru), Dl. Stoian Radu-Marius(Anglia), D-na Bașulescu(Tr. Severin): câte 50 lei;

D-na Borcilă Elena din Malovăț a achitat 200 lei pentru pâinea donată la credincioși duminică, 26 ian.

Tuturor le mulțumim cordial și rugăm pe Dumnezeu să le împlinească cererile, să le ușureze suferințele, să le fie ocrotitor!

*

În cursul lunii ianuarie am donat pâine enoriașilor participanți la slujbe, astfel: 1 Ian. (Malovăț): 158 pâini; 7 Ian.(Bârda): 156 pâini; 12 Ian.(Malovăț): 139 pâini; 19 Ian.(Bârda): 128 pâini; 26 Ian.(Malovăț): 160 pâini; 30 Ian.(Malovăț): 66 pâini. Așadar, în luna Ianuarie s-au donat 807 pâini. Nu s-a dat pâine la Bobotează. Totodată, s-a vândut pâine enoriașilor parohiei noastre la prețul de achiziție de 1,30 lei/buc. astfel: 1 Ian. (Malovăț): 142 pâini; 7 Ian.(Bârda): 244 pâini; 12 Ian.(Malovăț): 111 pâini; 19 Ian.(Bârda): 572 pâini; 26 Ian.(Malovăț): 140 pâini; 30 Ian.(Malovăț): 134 pâini. Așadar, în luna Ianuarie s-au vândut1.343 pâini.

*

Am comandat pentru Azilul de la Șimian: 50 perechi pantaloni trening; 50 flanele de trening; 50 cearșafuri de pat și 50 perechi de ciorapi, așa cum ne-a solicitat conducerea acelei instituții. De îndată ce le vor aduce la magazin, le vom duce  azilului.

*

Plăți. În cursul lunii ianuarie am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 12.000 lei protoieriei pentru lumânări; 4.000 lei protoieriei pentru subvenții;  2.795 lei brutăriei pentru cele 2.130 pâini donate și vândute în ianuarie; 2.430 lei protoieriei pentru calendare; 1.048 lei impozit; 450 lei poștei pentru colete;  289 lei curentul electric; 286 lei protoieriei pentru icoane; 270 lei internetul; 52 lei băncii pentru comisioane și altele mai mici.

*

Publicații. În această perioadă am reușit să mai publicăm câteva materiale astfel: Taina Sf. Cununii, în ,,Națiunea”, București, 26 sept. 2025, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro); Scrisoare lui Eminescu(IX), în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXVII(2025), nr. 1262, 23 ian., p. 12; Plin sau gol(1), în ,,Obiectiv mehedințean”, Dr. Tr. Severin, an. XXVII(2025), nr. 1263, 30 ian., p. 12;  ,,Scrisoare pastorală” – 533, în ,,BibliothecaSeptentrionalis”,Baia Mare, 3 febr. 2025, ediție și on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); De prin vremuri…, în ,,Națiunea”, București, 4 febr. 2025, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro); Plin sau gol(2), în ,,Obiectiv mehedințean”, Dr. Tr. Severin, an. XXVII(2025), nr. 1264, 6 febr., p. 12-13;  Timpul lui Dumnezeu, în ,,Obiectiv mehedințean”, Dr. Tr. Severin, an. XVII(2025), nr. 1265, 13 febr., p. 12.

*

Zâmbete. ☺Ardelenii au descoperit că la un cutremur de șapte grade n-ar mai fi nevoie să scuturăm prunii!☺,,- Doctore, ce să iau când mă dor picioarele?” ,,- Luați autobuzul!” ☺Bulă vine de la școală: ,,- Ce-ai făcut?”îl întreabă maică-sa! ,,- Am ieșit la tablă!” ,, - Și ce-ai făcut?” ,,- Am șters-o!” ☺Daca eşti mort..., nu simţi nimic, dar suferă doar cei din jurul tău.Când eşti prost, este la fel!!!☺Dacă eşti deştept, poţi s–o faci pe prostul, însă invers: nu!☺Întrebare către  Radio Erevan: ,,– Cum se înmulţesc proştii?” ,,– Îngrijorător!” ☺Vârsta de 65 de ani are avantaje şi dezavantaje: nu vezi literele de aproape, însă poţi vedea idioţii de departe. ☺ La școală...,   ora de geografie. Intră profesoara în clasă şi începe să pună întrebări elevilor. ,,- Ce capitală are Marea Britanie?” Bulă, din spatele clasei: ,,- Dar... mările nu au capitale, doamnă!”   ☺Doi bărbaţi: ,,– Soţia mea este un înger!” ,,– Fericitule!!A mea încă mai trăieşte!” ☺,,- La ce ne mai foloseşte telefonul fix?” ,,- Să ne găsim mobilul prin casă!” 

*

Înmormântări. La 21 Ian. am oficiat slujba înmormântării pentru  Luca Maria(93 ani) din Bârda, la 23 Ian. pentru Badea Leontina(87 ani) din Malovăț, la 25 Ian. pentru Botoșan Viorica (77 ani) din Bârda. Dumnezeu să le ierte!                                                                                                                  

*

Program.În cursul lunii Martie avem următorul program de slujbe: 1 Mart.(Malovăț-Bârda); 2 Mart.(Bârda); 3 Mart.(slujbă la Malovăț, seara); 4 Mart.(slujbă la Bârda, seara); 5 Mart.(slujbă la Malovăț, seara); 6 Mart.(spovediri și împărtășiri dimineața, la biserică și în sat, la Malovăț; slujbă la Bârda, seara); 7 Mart.(spovediri și împărtășiri dimineața, la biserică și în sat, la Bârda; slujbă la Malovăț, seara); 8 Mart.(pomenirea paresimilor pentru morți la Bârda și Malovăț, dimineața, și alte servicii); 9 Mart(pomeniri dimineața, la Bârda; slujbă la Malovăț, pomenirea paresimilor la vii); 15  Mart.( pomenirea paresimilor pentru morți la Bârda și Malovăț, dimineața, și alte servicii), 16 Mart.(slujbă la Bârda; pomenirea paresimilor la vii); 22 Mart.( pomenirea paresimilor pentru morți la Bârda și Malovăț, dimineața, și alte servicii), 23 Mart.(slujbă la Malovăț;pomenirea paresimilor de vii); 25 Mart.(pomeniri dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț cu pomenirea paresimilor de vii); 29 Mart.( pomenirea paresimilor pentru morți la Bârda și Malovăț, dimineața, și alte servicii); 30 Mart.(Bârda; pomenirea paresimilor la vii).În restul  timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!   La mulți ani!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Scrisoare pastorală

 

Foaie periodică,  gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXIII(2023),  nr. 494(16 –31Mai)

 Dragii mei enoriași!

Războaie și războinici. Într-un număr precedent al ,,Scrisorii pastorale” vorbeam despre Păcate și păcătoși. Spuneam acolo că în școlile teologice pe care le-a frecventat am învățat mereu că cel mai mare păcat din lume este sinuciderea. Se înșirau, de asemenea, o mulțime de păcate, care mai de care mai periculoase pentru viața duhovnicească și mai pierzătoare de suflet. Pe la sfârșitul anului se vorbea ceva despre pace, despre făcătorii de pace și se făcea mențiunea că învățătura Bisericii admite războiul de apărare. Despre războiul de cotropire nu-mi amintesc să se fi șoptit o vorbă, noțiunea însăși fiindu-mi străină la vremea aceea. La istorie vorbeam de războaie, dar ca de ceva foarte îndepărtat, de ceva care se întâmplă doar la mare distanțe în timp și spațiu. Erau proslăvite războaiele de apărare ale dacilor, lăudate la maximum războaiele lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Războiul de independență, Primul Război Mondial. Se vorbea despre  Al Doilea Război Mondial, care, de fapt era război de eliberare de sub ocupația nazistă, eliberare datorată eforturilor ,,fraților” sovietici. Se mai vorbea la istorie de năvălirile popoarelor migratoare, huni, avari, goți, pecenegi, cumani, turci, tătari etc. Toți se spunea că fuseseră foarte cruzi cu populația locală, cu strămoșii noștri. Noroc cu slavii, care fuseseră, într-adevăr, un popor migrator, dar complet deosebit de celelalte. Slavii erau ,,blânzi”, ,,omenoși”, ,, harnici”, ,,crescători de animale” și ,,lucrători de pământ”. De la slavi strămoșii noștri avuseseră multe de învățat. Fuseseră o adevărată binecuvântare! Sărmană istorie!

A trecut vremea și, pe măsură ce m-am maturizat, am înțeles adevărul. Când te aflai îngenuncheat sub genunchiul cotropitorului, nu puteai vorbi și nu puteai condamna războiul de cotropire; când urmașii cotropitorilor de altădată îți luau și cenușa din vatră, nu puteai spune că aceia sau aceștia sunt răi!

De ani de zile aflăm că mereu în lume sunt focare de război. Până de curând auzeam răsunând aproape de granițele țării noastre exploziile din Serbia. Am văzut la televizor, seară de seară, ororile războaielor din Afganistan, Irak, Iran, Ucraina, ca să vorbesc de cele mai apropiate în timp. Vezi orașe întregi transformate în ruine, case, spitale, școli, grădinițe și maternități devenite mormane de moloz, vezi grămezi de cadavre umane, gropi comune ticsite cu morți. Vezi peste tot oameni morți, unii din cauza rănilor primite,  de foame și de sete, alți de frică. Vezi convoaie de oameni deportați, asemenea robilor de altădată. Vezi execuții în plină stradă, fără judecată, fără vreo rațiune, doar pentru simplu fapt că omul devenit fiară a hotărât că fratele său omul nu trebuie să mai trăiască. Vezi soldați în tranșee cu fețe pământii, uneori infirmi, sfârtecați de bombe, vezi soldați făcuți scrum în tancuri, avioane sau mașini de luptă incendiate. Vezi milioane de oameni luându-și lumea în cap doar cu hainele care sunt pe ei, cu moartea-n spate și cu speranța în suflet, căutând un loc de scăpare fie și pe altă planetă. Vezi mame, soții, surori și fiice, vezi copii și bătrâni plângându-și pe cei dragi căzuți pe front. Urmările unui război nu se șterg odată cu încheierea păcii, cu tăcerea tunurilor. De cele mai multe ori se prelungesc multe decenii. Bombardamentele de la Hiroșima și Nagasaki încă mai au efecte devastatoare asupra sănătății localnicilor și azi, după mai de optzeci de ani!

Toate cele de mai sus sunt doar efecte. Cauzele sunt mult mai îndepărtate, iar vinovații sunt foarte numeroși. De obicei punem asemenea catastrofe pe seama unui conducător, dar de fapt mult mai mulți sunt responsabili. Vina lor nu este egală, dar păcatele tuturor sunt păcate capitale, fiindcă toate urmăresc moartea, distrugerea unui număr cât mai mare de semeni. S-o luăm pe rând: 1. pregătirile de război pe față și în secret ale popoarelor, necesită resurse umane și materiale imense, care ar putea fi folosite în scopuri constructive. Nu cred că este popor, care să nu aibă în vedere o asemenea pregătire; 2. Bugetele militare ale fiecărui stat depășesc orice alte destinații bugetare și, din păcate, sunt într-o permanentă creștere; 3. Dezvoltarea fără precedent a industriei de război, industria morții, care pune pe piață munți de arme dintre cele mai sofisticate, muniție de tot felul, gaze toxice, aparate electrice și electromagnetice de luptă, nave militare, avioane de luptă, tancuri și multe alte mașini de război. În această industrie trudesc mii și mii de muncitori cu înaltă calificare, ingineri, tehnicieni, savanți, cercetători. Toți știu bine ceea ce fac și la ce vor servi produsele muncii și gândirii lor; 4. Creșterea de la an la an a efectivelor armatelor fiecărui stat. Întreținerea și pregătirea de luptă a acestor soldați și ofițeri necesită eforturi și cheltuieli uriașe; 5. Cercetători și savanți de cea mai înaltă calitate caută febril noi soluții și mijloace de a ucide oameni, inventează noi și noi mașinării ale morții; 6. Alianțele și grupările cu scopuri militare ale unor state si popoare au în vedere creșterea potențialului de luptă în vederea producerii de pagube cât mai mari inamicului și, în final, învingerea lui; 7. Cultivarea unor adevărate armate de spioni de către fiecare stat pentru a afla cât mai multe despre pregătirile de luptă ale altor state, despre forțele și vulnerabilitățile altor popoare.

Toți spun că se pregătesc de apărare, dar când au prilejul nu ezită să atace, să ocupe, să cucerească! Toți spun că, pregătindu-se pentru război, ajută la menținerea păcii, prin descurajarea adversarului, prin echilibrarea forțelor. Și cursa înarmărilor se accelerează de la an la an! Este o adevărată nebunie, dacă avem în vedere că arsenalul nuclear existent azi în lume ar putea distruge planeta noastră de mai multe ori. Oare, nu este destul și o singură dată? Doamne ferește! Acestea toate creează neîncrederea și ura între oameni și popoare, neliniștea și nesiguranța celui ce stă călare pe o bombă!

Dincolo de războaiele locale, toți sunt conștienți că, mai devreme sau mai târziu, va izbucni un Al Treilea Război Mondial. Acesta va fi o crimă imensă îndreptată împotriva întregii umanități. Iată cum descrie mitropolitul sârb Nicolae Velimirovici acest război: ,,războiul care va să vină nu va ținti doar biruința asupra potrivnicului, ci nimicirea potrivnicului — deplina nimicire nu doar a luptătorilor lui, ci și a tot ce au ei în spatele frontului, a părinților, copiilor, bolnavilor, răniților lor și a celor luați prizonieri dintre ei, a satelor și orașelor lor, a animalelor și pătulelor lor, a căilor ferate și șoselelor lor! Pârjol care nu gândește și nu face deosebire!(…). În noul război se va rade peste ruinele multor catedrale, ale multor locuri sfinte, monumente de veacuri ale popoarelor și a tot ce mai este drag și prețios inimii omenești pe pământul patriei. Va fi aruncat fără cruțare foc de pe pământ, de pe apă, din văzduh, asupra a tot ce e potrivnic. Foc, plumb și oțel vor cădea ca o ploaie nestăvilită, care îneacă și dă totul morții. Odată cu aceasta vor veni și fulgere electrice, tancuri electrice, aparate din fier cu deplasare rapidă și cu tir rapid, și Dumnezeu știe – mai pe șleau spus, dracul știe – care sunt toate mijloacele infernale de ucidere, torturare și siluire a oamenilor, animalelor, ființelor și făpturilor. Iar ca o încununare a tuturor acestora va veni ultima și suprema invenție a civilizației latino-teutonice: putoarea! Adică gazele puturoase, aruncate asupra potrivnicului și a patriei lui din cele mai felurite arme și în cele mai felurite compoziții. Fiece ființă vie pe care Făcătorul Cel Preaînalt a dăruit-o cu organ de respirat ca să se îndulcească de aerul Lui curat și dătător de viață, își va da duhul în chinuri din pricina putorii otrăvitoare cu care va fi „dat bună ziua” civilizația apuseană(…). Cifrele războiului viitor vor întrece în toate privințele, afară de numărul cruțaților, cifrele tuturor celorlalte războaie din istoria neamului omenesc. În cursul războiului vor fi mobilizați și copiii de la doisprezece ani în sus, precum și multe femei și fete. Se va lua pentru necesități de război, prin rechiziție, tot ce va fi rămas în spatele frontului: și ultimul bou, și ultimul cal, și orice alt animal domestic de hrană sau de povară, și toate alimentele, toți banii, toate bijuteriile persoanelor private, toate lichiditățile din băncile private, ale unor societăți sau ale statului, și toate valorile bisericilor și mânăstirilor, îmbrăcămintea, vasele, tot ce este de fier, cupru, aluminiu, cauciuc – fără să mai vorbim de argint și aur -, telefoanele private, sobele de metal, încuietorile de la porți și uși, paturile de metal, ramele de metal de la portrete, icoane și oglinzi; într-un cuvânt, tot ce e din metal, din piele, din pânză, din cauciuc sau din oricare material ce va fi necesar războiului și războinicilor. Bătrânii și bătrânele, împreună cu copiii mici și cu invalizii, vor rămâne în casele goale și reci, cu hambarele goale, cu staulul și grajdul gol, fără încălțăminte, fără curele, fără veselă, fără plug și sapă, fără cuțit și lingură, în case neîncuiate – oameni flămânzi în primejdie din partea fiarelor flămânde. Vor rupe câte puțină iarbă – unde va fi rămas după pârjolul războiului -, vor scurma pământul și vor jupui scoarța de pe copaci ca să mănânce. Cu asta se vor ține în viață. Și vor veni zile friguroase, când oamenii vor arde toate cărțile din biblioteci, atât din cele publice cât și din cele particulare, și toate tablourile și obiectele de artă din muzee, numai să se încălzească poporul”(…).   

Dacă în Al Doilea Război Mondial au murit peste zece milioane de oameni, în cel viitor te întrebi dacă mai are cine să-i numere! Cain al vremii noastre a devenit însăși gura infernului!

Cei care coordonează, finanțează sau lucrează în aceste domenii sunt conștienți de finalitatea activității lor, dar continuă s-o practice. Dacă ar socoti cineva câte s-ar putea face cu fondurile destinate înarmărilor, cu banii cheltuiți pentru susținerea războaielor, cu oamenii de elită ce lucrează sau cercetează în domeniul militar! Dacă ar socoti cineva ce consecințe pot să aibă aceste pregătiri infernale pentru întreaga omenire! Câte boli și-ar găsi leacul, câtă suferință ar putea fi tămăduită, pe ce trepte ar ajunge știința, arta, cultura în general! Acești bani se cheltuiesc tot într-o nebunie, în timp ce mii și mii de oameni mor de foame în Africa Neagră!

Oamenii politici, cei ce dau startul conflictelor și războaielor de cotropire și de cucerire, alături de toți cei care pregătesc cu mult înainte asemenea evenimente nefaste, sunt la fel de responsabili înaintea lui Dumnezeu, a istoriei și oamenilor, iar păcatul lor nu poate fi cântărit cu măsurători omenești.

Creștinul de rând are datoria și posibilitatea să se roage pentru pace, pentru buna înțelegere între oameni și popoare. Dumnezeu este în măsură să oprească această cursă a înarmărilor și însăși izbucnirea unui nou război mondial. Doamne ajută!  

*

Cuvinte părintești. Continuăm să redăm gânduri ale Sfinților Părinți privitore la Fapte: ,,Rugăciunile voastre, milosteniile voastre şi toate faptele voastre aşa să le faceţi, cum este scris în Evanghelia Domnului nostru”(Învăţătura celor 12 apostoli); ,,Fapta este întărirea oricărui lucru(…). Cei ce ne-am învrednicit de baia naşterii de a doua, săvârşim faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea cu­răţeniei dată nouă(…). Ştiinţa nu e mai înţeleaptă sau mai folositoare decât fapta(…). Când un om foloseşte pe altul prin cuvinte sau fapte, să ştie amândoi că e de faţă harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu înţelege aceasta, va fi stăpânit de cel ce înţelege(…). Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor”(MARCU ASCETUL); ,,Să nu-ţi întinezi sufletul cu fapte de ruşine şi să nu-ţi spurci sufletul cu gânduri viclene şi pacea lui Dumnezeu va veni peste tine aducând iubire”(SF. MAXIM MĂRTURISITORUL); ,,Fapta este asociată raţiunii şi raţiunea faptei, pentru a se arăta că amândouă sunt în armonie(….). Chiar dacă am păcătuit sau în timp ce păcătuim, să ne silim să mai săvârşim şi câte o faptă bună”(ORIGEN); ,,Faptele bune se întorc la cei ce le fac. Dacă dai celui flămând, ce ai dat este al tău şi ţi se răsplăteşte mai mult(…). Cât de mare îţi va fi lauda de la cei care le-ai făcut bine, pe care tu n-o dispreţuieşti. Cât de mare răsplată vei primi de la Judecătorul cel Drept, de care tu nu te îndoieşti(…). Să nu neglijezi faptele mărunte şi să le consideri fără importanţă, ca nu cumva să aluneci puţin câte puţin(…). Nu din vorbe, ci din fapte se cunoaşte omul virtuos(SF. VASILE CEL MARE); ,,Cum e fapta, aşa îi e şi meritul” (TERTULIAN).

*

Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu. L-am cunoscut încă din primele zile de seminar. Cu dânsul făceam Studiul Noului Testament.

Cei din anul întâi eram, în majoritate, copii de țară. Mulți nu mai plecasem până atunci de acasă, din sânul familiei, de lângă părinți și frați. Ne trezeam acolo într-un mediu complet diferit, cazon, cu o disciplină de fier, milităroasă, cu un program rigid, în care ne erau programate și planificate, pe ore, zilele și nopțile, săptămânile și lunile. Noi cei care eram obișnuiți să colindăm nestingheriți dealurile și văile, să nu ne întrebe nici Dumnezeu din cer de unde venim și unde ne  ducem,  ne trezeam deodată într-un regim de adevărată detenție, din care nu puteam evada decât trei ore pe săptămână și atunci numai dacă nu eram consemnați, fie la nivel de indivizi, fie de clasă ori de școală. Eram rupți complet de restul lumii. Corespondența ne era cenzurată cu mare atenție, ca nu cumva să primim de la vreo fată vreun semn de viață, ori să scriem unei asemenea făpturi. Peste tot, la profesori și pedagogi, vedeam fețe încruntate, auzeam ordine, porunci, amenințări cu scăderea notei la purtare, cu pierderea bursei, cu chemarea părinților, cu exmatricularea și alte sancțiuni de felul acesta. Parcă erau două armate față-n față, gata de bătaie, cu singura deosebire că una avea arme și muniție de ultimă generație, iar cealaltă era ca un ciopor de pui îngrămădiți, care așteaptă dintr-un moment în altul să mai ia uliul pe vreunul din ei.

Dintre sutele de versuri pe care ne obliga să le învățăm Părintele Ganea, profesorul de limba română și Istoria Literaturii Universale, mi-a rămas unul dintr-o poezie a lui George Bacovia: ,,Liceu – cimitir al tinereții mele!” Noi îl parafrazasem sub forma ,,Seminar – cimitir al tinereții mele!”

Mai cu seamă cei din anul întâi duceam în suflet povara dorului de acasă. După primele săptămâni vedeai când pe unul, când pe altul, pe după colțuri, prin grădină, plângând. Îi curgeau lacrimile ca ploaia și nimeni nu știa ce are. Încercai să-l întrebi dacă l-a bătut cineva, dacă a luat vreo notă proastă, dacă are vreo suferință sau a primit vreo veste rea de acasă. Degeaba. Abia într-un târziu, când se mai ostoia din plâns, spunea printre suspine: ,,- Mi-e dor de acasă!” Fiecare dintre noi  simțeam în acele împrejurări, mai mult ca oricând, nevoia de dragostea părintească și frățească. Peste tot vedeam însă fețe încruntate, oameni prea plini de importanța funcției ce-o dețineau. Oamenii aceia aveau misiunea să ne pregătească pentru a deveni apostolii Iubirii, dar uitau ei înșiși să ne iubească, să ne arate cum este iubirea. Poate ne iubeau în felul lor, așa cum înțelegeau ei. Credeau că dacă-și fac datoria, dacă ne bagă frica-n oase și vom executa orbește ordinele lor, vom deveni slujitorii ideali ai altarelor.

În acest context l-am cunoscut pe Domnul Profesor Constantin Cornițescu. Era fiul preotului din Caraula, de undeva de pe lângă Dunăre. Era cu puțin mai înalt decât noi, fragil și delicat ca o fată. Venea îmbrăcat în costum negru, nou, curat, elegant. Avea întotdeauna pantofii bine lustruiți și călca atent să nu se murdărească. Îl asemănam cu Domnul Trandafir din schița lui Sadoveanu. Am observat repede că omul acela știa să ne zâmbească. Asta era chiar culmea! Mai știa să zâmbească Părintele Ionescu, ,,Tata”, cum îi spuneam noi, fostul director, dar el ne zâmbea ca un bunicuț, fiind vorba de mare  diferență de vârstă. Ne mai zâmbea Părintele Ganea, când reușea să ne ironizeze, să ne rănească mai bine, să ne pedepsească, dar zâmbetul lui era diabolic, nu se compara cu al Domnului Cornițescu. Zâmbetul tânărului nostru profesor era altceva. Îți dădea curaj, te făcea să crezi că nu ești singur, că mai este cineva care te înțelege și e gata să-ți ia apărarea, care îți este prieten.

Culmea, Domnul Cornițescu știa să și mângâie elevii. De cele mai multe ori se apropia de cei mai nedreptățiți, mai amărâți, mai săraci. Le spunea vorbe calde, încurajatoare, îi asigura că le va fi alături, că le va fi prieten. Și unora le-a rămas, într-adevăr, prieten până la bătrânețe. Nu l-am văzut niciodată nervos, mânios. Nu l-am auzit niciodată țipând, urlând, amenințând. Cu toate acestea, elevii îl respectau chiar mai mult decât pe cei mai aprigi și mai aspri dintre profesori. O privire mai acătări a dânsului și-l punea imediat la respect și pe cel mai nestajnic dintre elevi. Când era dânsul de serviciu pe școală, parcă era altă viață, altă lume, o lume mai relaxată, mai normală.

Cu toții eram conștienți că știe carte multă și tocmai de aceea eram uimiți de comportarea dânsului. Nu făcea niciodată caz de prea multa sa știință de carte. Știa să se coboare la nivelul nostru și să ne vorbească  așa, ca de la egal la egal. Modestia i se vedea și i se simțea în tot și în toate. Când venea la slujbă, se retrăgea într-un scaun și acolo ședea în picioare, cu capul plecat și urmărea slujba până la sfârșit, petrecând parcă într-un dialog cu Dumnezeu. Asta în timp ce alți confrați ai dânsului patrulau printre noi ca leii, căutând pe cine să înghită. O mișcare nepotrivită, o vorbuliță cu un coleg, o întârziere de câteva minute și era destul să-ți pecetluiască situația.

Nu aveam manual, așa că era nevoit să ne dicteze lecțiile. Venea cu foi scrise, iar uneori ne explica lecția, apoi ne lăsa foile să le copiem pe caietele noastre, ca să avem notițe cât mai complete. De cele mai multe ori disciplinele pe care le-am studiat prin școlile pe unde am trecut s-au identificat cu profesorii care mi le-au predat. De data aceasta am iubit Noul Testament, fiindcă iubeam în primul rând profesorul.

După primii doi ani, Domnul Profesor Constantin Cornițescu ne-a părăsit. A obținut o bursă postuniversitară la Atena. A plecat acolo să-și facă doctoratul cu o teză despre antropologia  Sfântului Ioan Hrisostom, dacă nu mă înșel.

Când am ajuns student la Institutul Teologic din București, tocmai a sosit din Grecia fostul meu profesor de la seminar.  Între timp își luase doctoratul cu ,,magna cum laude” la Universitatea din Atena, se căsătorise și se preoțise. Rămăsese însă același om pe care-l știam: binevoitor, zâmbitor și modest. Ne recunoștea bucuros pe foștii săi elevi de la Craiova și se bucura de fiecare dată, parcă și-ar fi reîntâlnit un vechi prieten.

Nu-i plăcea să vorbească despre sine însuși. Aveam colegi care încercau să-l tragă de limbă, întrebându-l ba de una, ba de alta, cu privire la ce a văzut și a auzit în străinătate. Era însă destul de precaut ca să alunece printre degete și să schimbe subiectul discuției. O singură dată ne-a povestit ceva de ceea ce văzuse în Grecia. Era în Atena cu doi-trei colegi de la doctorat. Tineri, frumoși, învățați, discutau ca-ntre ei. La un moment dat au trecut pe lângă un grup de țigani. Aceștia vorbeau pe țigănește, convinși că nu-i înțelege nimeni. Se duseseră de mulți ani în Grecia, dar nu găsiseră pe nimeni acolo, care să înțeleagă dialectul pe care-l vorbeau ei. Domnul Cornițescu a înțeles însă că țiganii de acolo vorbeau exact limba pe care o vorbeau țiganii din Caraula lui natală, țiganii cu care el crescuse și cărora le învățase limba în copilărie. A intrat în vorbă cu ei. Erau uimiți că un român școlit, așa de fin le știe limba și o vorbește cu atâta ușurință. Părintele Costică Cornițescu n-a pierdut ocazia să ne îndemne atunci: ,,- Măi, copii, măi, puneți mâna și învățați limbi străine! Cel care știe o limbă străină, indiferent care ar fi aceea, este cu un cap mai sus decât cei din jur, are acces la o altă cultură, o altă mentalitate, alt mod de a gândi, are acces la un instrument de comunicare!” În afară de aceasta eu am mai înțeles ceva și cred că au mai înțeles și alții acest lucru. Tatăl Părintelui Cornițescu, preotul din Caraula, își tratase enoriașii cu același respect, indiferent de etnia din care proveneau. Permisese copiilor săi să se joace, să stea împreună cu cei de țigan. Iată că aceste relații nu au umbrit educația și nu au periclitat viitorul copiilor părintelui. Dovadă că amândoi băieții săi au ajuns profesori universitari!

Au trecut mulți ani de când i-am fost elev, de când i-am fost student. Multe cunoștințe legate de Noul Testament mi le-am însușit din lecțiile și cursurile sale, la care am adăugat mereu altele din lecturile și meditațiile proprii. Ceea ce mi-a rămas însă de la Părintele Cornițescu a fost zâmbetul. A rânduit Dumnezeu ca eu însumi să fiu la catedră mai bine de treizeci de ani, de la clasele pregătitoare la ultimii ani de facultate. Am avut elevi și studenți de toate vârstele și de toate categoriile sociale și intelectuale. De multe ori am jucat teatru și m-am făcut că uit de necazurile și suferințele mele personale, dar nu am lăsat zâmbetul să-mi dispară de pe buze. Am înțeles de la Părintele Costică Cornițescu, că zâmbetul este puntea ce leagă sufletul profesorului de al elevului, peste o prăpastie de indiferență și singurătate. Am înțeles că zâmbetul este primul semn al dragostei pe care dascălul are datoria s-o poarte elevilor săi. Am înțeles că oricât de multă carte ai ști, oricât de multe diplome ai avea, oricât de legist ai fi și oricât  ți-ai face datoria de învățător, de profesor, dacă nu ai și dragoste față de elevii tăi, nu ai ce căuta la catedră. Am înțeles că dascălul nu are numai datoria de a le transmite informații discipolilor săi, de a le preda și a-i asculta, ci are datoria în primul rând să-i învețe să fie buni cu semenii și cu subalternii lor, într-un cuvânt, să-i învețe pe elevi să fie oameni și umani cu semenii lor. Lucrurile acestea nu le-am învățat din vreo metodologie didactică, ci de la câțiva dintre profesorii mei și în primul rând în acest sens îl menționez pe Părintele Constantin Cornițescu. 

Să-i dea Dumnezeu viață lungă și sănătate!

*

File de jurnal – 28 ian. 1984. ,,Am avut servicii în Malovăț și Bârda. În Malovăț am avut un parastas la familia Curea Gheorghe. Acolo a venit un fiu al familiei, Curea Mihai, inspector la Inspectoratul Școlar din Zalău județul Sălaj. Am vorbit aproape o oră cu dânsul. Mi-a povestit de cele petrecute în 1940 la Ip și Trăznea, de monumentele lui Simion Bărnuțiu și Gheorghe Șincai, fii ai acelor locuri. Anul trecut a avut loc la Ip și Trăznea dezvelirea unor monumente comemorative și manifestări închinate acelor evenimente de tristă aducere aminte.

Spre stupoarea tuturor, prim-secretarul județului s-a dus acolo și a vorbit despre construcția socialismului, despre ,,Cântarea României” și de președintele Ceaușescu. A urmat un grupaj literar-artistic pregătit de școlile din împrejurimi pe niște texte falsificate, care nu aveau nimic comun cu evenimentele comemorate. După plecarea autorităților, au început oamenii să organizeze singuri comemorarea, așa cum s-au priceput. A vorbit Domnul Vasile Vetișanu și alții, au vorbit veterani de la 1940. În afară de cele povestite mie de Domnul Vetișanu în noiembrie anul trecut la Botoșani, Domnul Mihai Curea mi-a spus că ungurii hortyști au scos copiii din femeile gravide cu parii de vie.

Am avut un parastas în Bârda la familia Curea Ion din Bârda. Acolo am întâlnit pe un fiu al familiei, Nicolae(Nicu), inginer la fabrica de aluminiu din Slatina jud. Olt. Mi-a spus că-n județul Olt este prim-secretar fostul președinte al C. A. P. – ului Scornicești, Lică Bărbulescu, cumnatul președintelui Nicolae Ceaușescu, doctor în agricultură, conform actelor, monument de incultură, conform realității. Soția lui nea Lică, sora președintelui, este inspector general al Inspectoratului de Învățământ al județului Olt. E spaima cadrelor didactice din județ. Taie și spânzură, fără să știe ce vrea. Deși doamna inspector general este doctor în istorie, cu cititul o duce foarte greu. Un text scris constituie o problemă foarte serioasă pentru dânsa, când e vorba să-l descifreze. E vorba de text românesc! De asemenea, când e vorba de ședințe și dânsa trebuie să vorbească. Caragiale ar râde de s-ar prăpădi, dar cadrele didactice stau cuminți în bancă, umflându-se de râs ca niște butelii de oxigen sau de aragaz aflate sub presiune. Nu pot să râdă însă, fiindcă a doua zi le-ar aștepta ,,munca de jos”, de la I. J. C. M. De ce le vine cheful de-a râde? Din cauza catastrofelor gramaticale, pe care le face distinsa doamnă inspector general la fiecare propoziție. De, după atâta istorie, să mai înveți și o păcătoasă de gramatică!

Când am plecat de la familia Curea, m-am întâlnit cu Bădiță Luca, zis Ciocârlan, cumnatul Părintelui Ionică Sfetcu. Venea să mă anunțe că părintele a murit”.

*

Ajutoare și donații.●În această perioadă parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații astfel: Un enoriaș care nu vrea să i se știe numele a donat 2.300 lei pentru cositoarea și uscătorul ce-au fost duse la Azilul din Vânjuleț; Părintele Prot. Dr. Ioan Dură din Bruxelles(Belgia) și Doamna Ing. Melania Caragioiu din St. Constant(Canada): câte 300 lei; Doamna Borcilă Elenadin Malovăț: 215 lei (pentru pâinea donată); Domnul Duran Aurel din Tr. Severin, fiu al satului Bârda, Doamna Filip Cornelia din Tr. Severin și Doamna Stoks Simona din Timișoara, fiică a satului Malovăț: câte100 lei; Doamna Rolea Violeta din București, fiică a satului Bârda: 50 lei; Doamna Căprioru Maria din Malovăț a mai achitat 150 lei pentru contribuția de cult, totalizând până acum 160 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

●În ziua de 18 Mai am făcut o vizită la Azilul de bătrâni de la Vânjuleț. Am dus masa de prânz(ciorbă cu perișoare, sarmale cu mămăligă, ceafă la grătar cu piureu, prăjituri, suc și apă) pentru cei 25 bătrâni internați, o cositoare pe benzină cu fir și un uscător automat de rufe de 10 kg. Domnișoara Rodica-Ecaterina Bordeiașua plătit  mâncarea(600 lei). Domnul Ing. Marin Zăuleț din Tr. Severin a donat un sac cu haine. Preotul a fost însoțit în această vizită de Domnul Dima Vasile, consilier parohial. Dumnezeu să răsplătească tuturor!

●În ziua de luni, 26 iunie, vom face o vizită la Azilul de bătrâni de la Cujmir. Vom duce mâncare de prânz pentru cei 30 de bătrâni internați, 30 cearșafuri de pat și 30 pijamale, 10 icoane. Cearșafurile și pijamalele au fost cumpărate deja. Au costat 2.800 lei.

●Până în prezent am donat 263 exemplare din Psaltire, dintre care  113 exemplare în afara parohiei, celor ce au ajutat parohia noastră cu cel puțin 100 lei în ultimul an. Încă mai așteptăm pe cei care n-au avut timp să vină la biserică până acum să-și ridice cartea! La 1 iulie închidem acțiunea!

●În luna mai am donat pâine enoriașilor care au venit la biserica, astfel: 7 Mai(Bârda): 151 pâini; 14 Mai(Malovăț): 173 pâini; 21 Mai(Malovăț): 116 pâini; 25 Mai(Bârda): 74 pâini; 28 Mai(Bârda): 146 pâini. Așadar, în luna mai s-au donat 660 pâini. Totodată, s-au vândut pâine la prețul de achiziție de 1,30 lei/buc., astfel: 7 Mai(Bârda): 749 pâini; 14 Mai(Malovăț): 327 pâini; 21 Mai(Malovăț): 184 pâini; 25 Mai(Bârda): 226 pâini; 28 Mai(Bârda): 754 pâini. Așadar, în luna mai s-au vândut la prețul de achiziție 2.240 pâini.

*

Plăți. În cursul lunii mai am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 5.000 lei tipografiei pentru cărți; 3.770 lei brutăriei pentru cele 2.900 pâini donate și vândute în luna mai; 587 lei pentru hârtie de scris; 420 lei pentru cositoarea azilului de la Vânjuleț; 2.000 lei uscătorul de rufe al azilului de la Vânjuleț; 700 lei impozit; 330 lei protoieriei pentru icoanele azilului de la Vânjuleț; 300 lei poștei pentru colete; 270 lei  prăjituri pentru azilul de la Vânjuleț; 240 lei ciocolate pentru copii; 120 lei pentru internet; 100 lei pentru curentul electric și altele.

*

Publicații. În această perioadă preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale, astfel:Ofertă de carte –iunie 2023, în ,,Armonii culturale”, Adjud, 12 iun. 2023, ediție on-line(https://armoniiculturale.ro); Pe blogul Domnului Ben Todică, directorul postului de radio în limba română din Sydney, au apărut: Un rapsod de excepție:  Pr. Stelică Zoican; Căpitanul Nicolae Zoican; Naiul lui Zamfir; In memoriam: Arhiep. Pimen Zainea, mai 2023; ,,Scrisoare pastorală” - 492(https://bentodica.blogspot.com); Dreptatea lui Cuza, în ,,Obiectiv mehedințean”, an. XXV(2-23), nr. 1182, 15 iun., p. 12; Sărmană Limbă, sărmană, în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXV(2023),  nr. 1183(22 iun.), p. 12; Aspecte politico-sociale și bisericești în perioada 1945-1981, în vol. Mehedinți. Istorie, Cultură și Spiritualitate, Tr. Severin, Editura Mitropoliei Olteniei și Editura Didahia, vol. XV, 2023, pp. 270-324.

*

Zâmbete. ☺,,- Ioane, te-ai angajat?” ,,- Da, sunt stomatolog agricol!” ,,- Și ce faci?” ,,- Pun dinți la greblă!”; ,,În fiecare dintre noi doarme un geniu. Al meu doarme dus!” ☺ ,,Fii deștept:  Dă-te prost!” ☺ ,,– Bună ziua! Aș dori să-mi fac un tatuaj. Doare?” ,, – Depinde de zonă!” ,,- Păi…, sunt din Oltenia!”

*

Lucrări la cimitire. Doamna Ivașcu Domnica a erbicidat cimitirul din Bârda. Îi mulțumim.

*

Excursii. Pelerinaje. Excursia programată pentru 11 mai nu s-a putut efectua din lipsă de participanți suficienți pentru un autocar. O amânăm pentru data de 6 Iulie. Așadar, va avea  următorul traseu: Bârda – Malovăț - Tr. Severin(catedrala) - Cerneți(mănăstirea) - Strehaia (mănăstirea) - Gura Motrului (mănăstirea) - Craiova (orașul, catedrala, mitropolia, Seminarul teologic, mănăstirea Coșuna, mănăstirea Jitianu) - retur. Costul: 60 lei/persoană. Mai avem câteva locuri.

*

Revedere. În ziua de 30 Mai, preotul Dvs.  a participat la festivitatea reîntâlnirii absolvenților Seminarului Teologic Craiova, promoția 1973, așadar, revederea de 50 de ani! Întâlnirea s-a desfășurat la Rm. Vâlcea. A început la catedrala episcopală cu un parastas pentru profesorii și colegii decedați, a continuat apoi în sala de festivități a arhiepiscopiei și s-a terminat la restaurantul ,,Zăvoi” din Rm. Vâlcea cu o agapă frățească. În promoția respectivă au absolvit seminarul 67; între timp au decedat 10 și s-au prezentat la Rm. Vâlcea 21.

*

Cununii. În ziua de 20 Mai am oficiat ,,Nunta de aur” pentru Domnul Crumpei Vasile și Doamna Crumpei Georgeta din Malovăț. Dumnezeu să le ajute! 

*

Program. În cursul lunii Iulie avem următorul program de slujbe: 1-2 Iul.(Bârda-Malovăț); 2 Iul.(Malovăț); 8 Iul.(Malovăț-Bârda); 9 Iul.(Bârda); 15 Iul.(Bârda-Malovăț); 16Iul.(Malovăț); 20 Iul.(pomeniri dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț); 22 Iul.(Bârda-Malovăț); 23Iul.(Bârda ); 29 Iul.(Bârda - Malovăț); 30 Iul.(Malovăț). În restul  timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa de e-mail:stanciulescubarda@gmail.com.

Sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele Dumneavoastră! 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Prof. Ion C. Chițimia

Ion Constantin Chițimia
(22 mai 1908 – 19 februarie 1996)

Auzisem de dânsul din diferite surse, îi citisem cu plăcere și interes numeroasele articole din presă, într-un cuvânt, știam că există și mi-l închipuiam un adevărat uriaș.

Întâmplarea a făcut să-l cunosc personal în 1979. Se ținea la Tr. Severin un simpozion, la care participau oameni de cultură din toată țara. Printre aceștia ne strecurasem cu sfială și câțiva mehedințeni dornici de a realiza ceva în plan cultural.

Aveam o comunicare privind O nouă variantă a Letopisețului Cantacuzinesc, al cărui manuscris îl descoperisem cu puțin înainte la Mănăstirea Căldărușani. Când am văzut programul și am înțeles că voi prezenta comunicarea în secțiunea condusă de profesorul I. C. Chițimia, am înghețat. M-a bătut gândul să dau bir cu fugiții, dar n-am făcut-o. Să vorbești profesorului Chițimia de Letopisețul Cantacuzinesc era un adevărat act de curaj, ca să nu zic de nebunie. El era autorul unor tratate și studii fundamentale privind istoria literaturii române vechi, iar eu un amator fără nici o experiență în domeniu.

Când mi-a venit timpul să-mi țin comunicarea, aveam emoții ca înaintea unui examen greu. Profesorul Chițimia trona în prezidiul secțiunii cu incontestabilă autoritate. Nu prea avusesem urechi pentru ceea ce se vorbise până atunci. L-am auzit doar că mă anunță: „- Urmează colegul…, care ne va prezenta…!” Nu mai aveam ieșire. Trebuia să iau taurul de coarne. Și am făcut-o!

Spre surprinderea mea, Profesorul Chițimia nu s-a supărat că am intrat în domeniul său. A ascultat cu atenție comunicarea și a făcut apoi un îndelung comentariu asupra problemei. Am început să prind curaj. Domnul Chițimia încerca să mă încurajeze cu adevărat. Avea o generozitate necunoscută mie până atunci. Folosea mereu noțiunea de „colegul”, ceea ce mă făcea să mă rușinez, să mă fâstâcesc. Și, totuși! Domnului Chițimia îi plăcuse comunicarea.

După sesiune m-a reținut și am stat mult de vorbă. La urmă mi-a lăsat cartea de vizită și de atunci s-a închegat o corespondență foarte intensă între noi. Ne-am scris până în ultimele luni ale vieții sale.

Zecile de scrisori ale Profesorului Chițimia le păstrez cu sfințenie. Din ele surprind o generozitate imperială. Profesorul se bucura sincer la orice succes al unui tânăr dintr-un sat oarecare. Sfătuia fără să jicnească, venea în ajutor când era cazul. În toate scrisorile se interesa de viața culturală din Severin, din Mehedinți. Se interesa de fiecare om, care ar fi putut să producă ceva în plan cultural. Își dorea mult să vadă revista „Izvorașul” că reapare. Se entuziasma copilărește pentru fiecare act cultural mehedințean. A fost nelipsit de-a lungul anilor de la simpozioanele de comunicări științifice, fie de istorie, fie de paremiologie, care s-au ținut în Mehedinți. A prezidat festivaluri de muzică din județul nostru, încercând să aleagă din mulțimea de participanți valorile autentice.

Mărturisea cu mândrie și nostalgie că e mehedințean de origine el însuși, că s-a născut și a copilărit la Albulești. A scris tratate fundamentale de istoria literaturii, a reeditat Biblia lui Șerban, a contribuit substanțial la întărirea legăturilor româno-polone. Era de o modestie izbitoare în vorbă și în port. Vorbea pe limba fiecăruia și se făcea plăcut tuturor. Nu făcea caz de titlurile sale științifice. Era scund și slab, dar neîncovoiat. A ars ca o făclie pe altarul culturii românești, până s-a topit pe-ncetul. Era interesat de orice și de oricine. Prefera să locuiască în timpul reuniunilor de la Severin cu Părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistrița, pentru a putea să afle cât mai multe din trecutul județului, al țării. Avea o voce de bariton, o voce care venea din adâncul unei înalte înțelepciuni.

Fiecare vorbă a sa era o sentință, o pecete. Vorbea rar și apăsat, dând o notă de gravitate și autoritate subiectului abordat. Se refugiase în universul culturii române vechi, tocmai pentru a scăpa de încorsetările ideologiei vremii. Avea în acel domeniu mai multă libertate de gândire, de manevră. A creat o întreagă școală de cercetători într-ale culturii române vechi, atât la Institutul „George Călinescu” din București, unde era director, cât și prin contactele directe pe care le avea cu diferiți oameni de cultură din țară.

Scria recenzii, scria prefețe fără ezitare. Într-o vreme în care mulți își atacau în mod grosolan adversarii de opinie, Profesorul Chițimia dădea dovadă de înaltă educație și mult bun-simț. Pe dumnealui îl auzeai spunând adesea: „- E interesantă opinia colegului…, dar ea se bazează doar pe o parte din bibliografia problemei! Între timp au mai apărut niște studii, pe care colegul… probabil încă nu le-a cercetat și ele ne îndreptățesc să avem altă părere!”

Mi-a scris cu generozitate prefața la cartea cu George Călinescu. S-a integrat rapid colectivului de paremiologi, care se zămislise în Severin la inițiativa altui mare om de suflet, Prof. Constantin Negreanu. Într-o ședință a sa, Academia Română hotărâse înființarea unei secțiuni de paremiologie la Tr. Severin, președinte fiind numit prof. I. C. Chițimia, iar secretar prof. Constantin Negreanu. Dar n-a fost să fie!

Profesorul I. C. Chițimia mai avea multe-multe de scris și de realizat, dar timpul n-a mai avut răbdare. A lăsat în urma sa nu numai un munte de cărți, de studii, de articole, ci și imaginea unui om mare, unui om de suflet.

Vă mulțumesc, Domnule Profesor, că ați existat!

Dumnezeu să vă odihnească și neștearsă să vă fie memoria![1]

**********************

[1] Profesor I. C. Chițimia, în „Datina”, Tr. Severin, an. VIII (1996), nr. 1727 (1 nov.), p. 5; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1997, pp. 95-97; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2000, pp. 253 – 255.

Autor: pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA