Examenul de bacalaureat la limba și literatura română arată încă o dată hibele majore cu care se confruntă învățământul românesc. Învățământul socialist vedea în literatură un vârf de lance al propagandei. Eliminată din sfera artelor, literatura a fost alipită artificial gramaticii (și ulterior comunicării), deși majoritatea sistemelor de educație o clasează alături de muzică și arte plastice (ARTS AND LITERATURE). Pentru ca lucrurile să se complice și mai mult, școala sovietică preda o formă hierspecializată, cu accent major pe critica literară. Sistemele occidentale au mers pe partea de comunicare a textului literar, de formare a gustului pentru lectură, de dezvoltare a limbajului prin exprimare liberă și de dezvoltare a imaginației prin ore de scriere creativă. Cu tot asaltul online-ului, în România tinerii citesc mult mai puțin comparativ cu media europeană. Anii 90 au venit cu schimbări în educație și cu maldăre de acorduri internaționale semnate mai peste tot. Însă transformările nu s-au făcut prin ÎNLOCUIRE, ci, mai rău, prin ADĂUGARE. Aproape fiecare programă poartă cicatricile luptelor din comisii, duse între tabăra conservatoare și cea novatoare, proeuropeană. Principiul pedagogic prin care s-a alcătuit programa a fost "să fie bine, să fie cu de toate și toată lumea să fie mulțumită". Critica literară n-a dispărut din sistem. Elementele de comunicare s-au adăugat forțat, îngreunând programa și favorizând meditațiile, cu rol de fixare a materiei. Concepția potrivit căreia critica literară funcționează la vârstele școlare nu este susținută și de studii de specialitate. Ca în educația socialistă, lucrurile sunt date din burtă. Rezultatul e memorizarea, o stratagemă pe care elevii o aplică atunci când dificultatea materiei depășește gradul de maturizare cognitivă. Îl depășește cu mult. Memorizarea este tot un fel de plagiat; nu ai o copiuță în față, dar o ai în minte. Formulele sunt alcătuite cu grijă de meditator, iar rezultatul e că peste două luni de la examen nimeni nu-și mai amintește mare lucru. Amestecul criticii literare cu formarea competențelor uzuale, de comunicare, este dezastruos. Orice profesor va insista pe acea porțiune de conținut care este mai dificilă. Reduse la niște procente ridicole, aptitudinile de comunicare ale elevilor sunt în cel mai bun caz atrofiate. Limbajul monosilabic și incapacitatea de a raționa sunt urmările încăpățânării de a scoate din acești tineri academicieni în pantaloni scurți. O soluție care ar redresa situația este de a condiționa prin lege participarea în comisiile de programe, manuale și subiecte de examen a unui stagiu de predare la grupa de vârstă respectivă. Să nu poți face programe de gimnaziu dacă n-ai predat un minim de 5 ani la gimnaziu. Nu se vrea acest lucru, din motive pe care le trec sub tăcere. E important totuși să știm de unde vine problema, căci orice schimbare începe cu un pas esențial: conștientizarea situației.
Autor: Dan DARIO
