EUFONIILE DRAGOSTEI. CĂLĂTORIND PRIN SUFLETE

 

Mihaela CD, Iubește-mă în fiecare anotimp, poezii de dragoste, ilustrații pictură Mircea Ruștiuc, GLOBART UNIVERSUM, Montreal, Canada, 2021

 

         Și-ar putea imagina cineva o lume, un tărâm, fără Iubire? Cred că în acest caz, acest tărâm ar fi foarte trist, sărac, lipsit, cenușiu, arid, friguros. Dar ce fericire! Dumnezeu a creat Iubirea ca să încălzească, să exalte, să confere bucurie, fericire inimii, să-i lege pe oameni cu legături nevăzute, ca apele freatice și să ducă viața mai departe în bune condițiuni, în pace și armonie. Până la urmă, Iubirea e o componentă existențială a vieții și fără ea, omenirea n-ar exista.

Puțini sunt autorii, însă, care se încumetă să scoată la iveală poezii picturale, ivite din rărunchii inimii înflăcărate de dragoste. Cele două arte, pictura și arta cuvântului se îmbină perfect, împletite în chip fericit, ca să exalte omul. Cine nu pătrunde până la cea mai subtilă nuanță ființa cuvântului, nu va ști niciodată să-și sprijine aerul de singura stea disponibilă. Steaua speranței și a iubirii. Dar, care poet nu a fost ispitit de exultația iubirii? Chiar și cei mai pesimiști s-au întrecut în a o proslăvi, ca fiind virtutea teologală așezată în fruntea celor trei virtuți capitale, alături de Credință și Speranță.

         Așadar, Iubirea, mai cu seamă atunci când e bine orânduită, glorifică omul și-i conferă bucurie, entuziasm, încântare, înflăcărare, extaz, însuflețire ființei. Și dacă pictura oferă bucuria ochiului încântat de culoare, poezia nu se lasă nici ea mai prejos, conferind auzului și celorlalte simțuri, măreție și simbol.

         Poetă de mare sensibilitate, Mihaela CD, prin sintagme de o mare finețe reușește să dezvăluie admirabil, unele din atributele acestui sentiment sublim, reușind să transmită emoția ascunsă în cuvânt, înnobilând pagina dar și sufletul celui însetat de iubire. El va găsi aici similitudini, se va putea regăsi în unele ipostaze și similitudini. Și ce altceva dorește cititorul, decât să se regăsească în cele citite, văzute, auzite? Toate acestea îl țin aproape de cotidian, de ceea ce se numește, îndeobște, Viață, cu toae scăderile și înălțările ei. Dar îl țin și în legătură cu Universul, de care nu se poate rupe și nici sustrage.

         Însăși Poezia e personificată în multe versuri, pusă în context, alături de Iubire. Și până în cele din urmă, ele sunt echivalente. Iubirea, cea care te face mai înțelept sau, te întoarce la starea dintâi, cea a candorii primare.

         Alfabetul iubirii, descifrat de la A la Z conține vocale dar și consoane, din care se pot alcătui, diftongi și triftongi, dar și hiatus-uri. Nu întotdeauna apele curg lin, există și valuri tulburi și furtuni și naufragii. Și de ce nu, Poezia, ca și Iubirea există spre împărtășire, nici una nu există doar pentru sine. Transpuse artistic, ele devin creații, opere. În definitiv, toate acestea nu sunt altceva decât fărâme de sine, vitralii la ferestrele sufletului, care filtrează atât de bine, atât lumina cât și razele fierbinți ale iubirii. Nu e de mirare așadar, că aceste poezii se adresează componentei spirituale a omului, sufletului, alături de dimensiunea  lui pământească.       

În viziunea autoarei, chiar și stelele se însoțesc, două câte două și colindă bolta cerească împreună. Poezia Mihaelei CD – și creațiile artistului plastic Mircea Ruștiuc, se completează în chip armonios, oferind privirii căldura unei imagini grăitoare.  

         Poeziile au ca sursă de inspirație, desigur, iubirea pentru persoana iubită, dar muza trece dincolo de fericirea conjugală, pământească, spre alte sfere estetice, spre sublimul artei existent în pictura artistului plastic Mircea Ruștiuc, unde sufletul poetei își găsește implinirea și echivalentul liric. Se pare că aceste două modalități de expresie au menirea de a sensibiliza în egală măsură sufletul, creând acel infinit sufletesc care merită cercetat și pregustat. Și cum altfel, când iubitul este însuși ”trupul minții mele”, după cum afirmă autoarea.

         Poeta crează un cadru romantic, în care își așteaptă iubitul, împreună cu un cor de muze, cântând pe strune de vioară cântecul iubirii, ademenitor și dulce. Ceva înălțător, aproape celest, unde poeta își decantează trăirile pe măsură. Decantând însăși clipa care e fărâmă de eternitate.

         Iubirea, de a cărei intensitate, se înduioșează însuși cerul înstelat. În ton de romanță, dar sub formă de sonet, autoarea își revarsă nostalgia în ”Un trandafir şi o vioară”: ”Un trandafir şi o vioară / Plâng de tristeţe-n astă seară / Pe arcuş se dezlănţuie rapsodia / Şi-n gând se desăvârşeşte parodia...// Un trandafir şi o vioară / Tresar de dor în astă seară / Implorând luna împărăteasă / Pe cerul nopţii să le fie mireasă...// Un trandafir şi o vioară / Cântă de iubire-n astă seară / Pe notele parfumate cu simţire / Cântă de-amor sperând la fericire...// Un trandafir şi o vioară / Cântă plângând... a câta oară?...”

         În poezia ”Ești raza mea de soare”, poeta își dezvăluie  sentimentele pentru cel ales: ”Tu-mi eşti un râu cu apă lină / Ce mă cuprinzi, mă limpezeşti / Cu tine-mi este viaţa plină / Şi-un templu de extaz clădeşti // Tu-mi eşti a inimii balanţă / Mă linişteşti şi mă armonizezi / Eşti viaţa pentru mine, rezonanţă / Eşti bucuria câmpurilor verzi // Tu-mi eşti o scumpă melodie / Mi-eşti vânt, sărut de primăvară / Mi-eşti aer, piatră... temelie / Eşti raza mea şi soarele de vară!” Cu alte cuvinte, iubirea este sensul de a fi: ”Sensul nostru de a fi / Se conjugă doar cu doi / Iară-n versuri de-i dori / Se conjugă cu-amândoi // Respirăm într-un duet / Ne-am împerecheat iubirea / Şi-ntr-un dans de menuet / Ne purtarăm împlinirea // Ne-asortăm în ritmul par / Visele ni-s doar izbânde / Când pe bolte ne apar / Stele în tandemuri blânde” (Sensul nostru de a fi).

         Poeta evocă în ”Dragoste profundă”: ”Frumoase-s visele de altădată / Cu noi mergând pe noul drum / Tu zvelt fecior şi eu firavă fată / Din tinereţe a rămas doar fum // Cândva voit-au zeii să ne-arate / Că-n suflet iubirea se oglindeşte / Au încercat prin gesturi răsfirate / Să vadă dragostea de se opreşte // Dar dragostea noastră profundă / Nu-i chip s-o inunde niciun val / Inimile bat până la ultima undă / Trăind intens iubirea atemporal”.

         Ochiul nesățios al poetei surprinde clipe neasemuite, când lumina sărută întunericul. Și în acest moment magic, totul pare o feerie, într-un tablou mirific: ”O ploaie de atingeri celestine / Mângâie marea cu al lor oftat / Se-ndrăgostesc în clipele festine / Şi-apoi se-mping în larg treptat // Se luptă razele să se despartă / În luciul apei care le-oglindeşte / Tunel auriu de licăriri prin artă / Zeiescul cerului îl consfinţeşte // Şi-n dansul repetat şi prea confuz / Uneori se sărută-n depărtare / Se-atrag şi se resping apoi difuz / În melancolic vals şi alintare” (Apus celestin).

         Dorul cutreieră pretutindeni și se culcușește în suflet, acolo unde își găsește locușor și aprinde focul sacru al iubirii: ”Respir clipe regăsite-n amintiri / Le-nghit flămânzit prin rătăciri / Şi-adorm în triste-mi zvârcoliri // Visând la-ale tinereţii tălmăciri // Respir dorul care mă cuprinde / Şi-l arunc din sufletu-mi orfan / Să plece şi să uite-a mai aprinde / Focul ce m-arde-n văpăi diafan. // Respir valul, sorb nemărginirea / Mă umplu de-al azurului sultan / Şi-ascult imitându-i răstignirea / Sacadatelor respiraţii de ocean.” (Respirații sacadate).

         Și când poeta se întoarce călătorind pe raze de iubire, ”lanțuri de melancolie” o leagă de veștedele amintiri.

         De multe ori, poeta, plecând de la iubirea singulară, extinde noțiunea la iubire universală, cosmică, iubirea care clădește universul din doruri necuprinse ”Din alte lumi ce-s scrise într-o carte” (Vâlvătăi de neînvins). Astfel, iubind, omul devine stăpân pe univers, stăpân pe întreaga creație. Iubirea conferă această dimensiune creativă. Și nu în zadar. Muza vine îndeobște, la cei care iubesc.

         Iubirea poate fi, de asemenea, un vals nesfârșit la care participă întreaga creație. Și poeta dorește să intre în acest vals minunat, amețitor: ”Valsează-mă”: Valsează-mă de-acum până în zori / Şi astăzi şi mâine şi întreaga viaţă / Valsează-mă uşor şi... dă-mi fiori / Trezeşte-mă-n elegantă dimineaţă // Valsează-mă pe valuri de romanţe / Pe clape în arpegii de iubiri şi dor / Valsează-mă pe-a umbrelor balanţe / În zborul strălucitor şi lin de condor // Valsează-mă printre razele de soare / Ce-ţi mângâie adesea chipul răpitor / Valsează-mă prin ale rouălor boare / Şi prinde-mi în săruturi visul călător”.

         Autoarea consideră că Iubirea este piatra de temelie pe care se poate construi o zidire trainică: ”Şi-am strâns în holda bucuriei / Ani mulţi... şi vom mai aduna! / Iubirea pus-am piatra temeliei / Ce nu se clatină de-i vreme rea” (Iubirea, piatra temeliei).

         Iar dorința amândurora este: ”Să împărțim același paradis!”, în poezia cu același titlu.

         Ușurința versificării, eufonia, limpezimea mesajului, ritmul, măsura, toate acestea demonstrează un condei exersat, iscusit, o iubire neclintită pentru poezie, pentru ordine, liniște, împăcare, poeta fiind o persoană pozitivă, iubitoare de frumos, de o sensibilitate și candoare aparte, care crede în iubire și o recomandă prin aceste versuri și altora.

         Toate aceste poezii sunt culori de cuvinte înmiresmate, pastelate, în diverse nuanțe, care-ți farmecă privirea. Poeziile se țes din culori, albastru, turcoaz, violet, bleumarin. Astfel, trădările sunt  în ochii de smarald, rătăcirile sunt verzi iar concertul este de un verde indecis (Trădările verzi).

         Iubirea conferă durată, statornicie, împlinire, încredere, siguranță în viața cuplului: ”Umpluţi de fericire”:  Alesul inimii mi-eşti rază / Ce mă alinţi printre aluni / Mi-eşti inimă şi ţel şi oază / Şi-n suflet stele îmi aduni. // Respir prin dragostea de tine / De Noi, cei care am fost odat’ / Și nu mai ştiu de-i rău ori bine / Că timpu-n loc, deloc n-a stat // Că-n anii care ne-au trecut  / Ne-am copt în fragedă iubire / Iar timpul ce l-am petrecut / Umplutu-ne-a de fericire!”

         Și:”Iubirea, încrederea şi credinţa / Ne-ncearcă spiritul cutezător / Ne aleargă alertând conştiinţa / Mânată doar de dorul arzător.” (Ale sufletului oaze).

         Nu este neglijată nici dimensiunea spirituală, legătura tainică pe care o are poeta cu Divinitatea, cea care o conduce la Lumină: ”Și cine-i lângă tine oare / În clipa aceea de mister / Cine te-ntoarce pe cărare? / E Dumnezeul Sfânt din cer” (Cine ştie să dezlege).

         Iubiții sunt învăluiți în același vis:”Visăm amândoi mereu acelaşi vis / Doi partizani ai vremilor nomade / Doi pământeni vieţuind în paradis / Ce-mpărţesc simţăminte, miliarde // Suntem doi trecători prin univers / Doi galeşi matadori ai vredniciei / Ce nu lăsăm degeaba timpul şters / Înscriem slove-n cartea veşniciei” (Matadorii vredniciei).

         Se întâmplă ca iubirea să provoace și tristețe: ”Tristeţea mi-e legănată-n dimineţi / Precum o umbră sângerândă, mută / Că ne iubeam cât pentru şapte vieţi / Dragostea noastră nu avea vreo cută // Destinul însă dur mi te-a îndepărtat / Şi-am plâns străbătând tot infinitul / Ca-ntr-un colţ de lume-ai fost purtat / Iubirii noastre-i prevesteam sfârşitul // Şi-un trandafir ce-i ofilit în glastră / Suspină astăzi adâncat de-atâta dor / Încă-mi şopteşte de iubirea noastră / Şi-ar vrea să-nvie-al dragostei fior” (Fiorul dragostei). Tonul este uneori elegiac: ”Umbrele violet de speranţă”: ”Uşoare umbre violet înmuguresc / În tinda casei ce-i de durere plină / Şi împletindu-se în corul îngeresc / Ţi-aduc speranţe și pacea divină // Căci te-ai certat aprig cu fericirea / Şi-ai fost rapid osândită la tristeţe / Dar s-a trezit din somn iară iubirea / Murmurând cântecul de frumuseţe // Şi-n glastra ta cu vise înmiresmate / Uşoare umbre violet înmuguresc / Animând petalele iubirii parfumate / Iar bobocii bucuriei tale înfloresc!”

         Și tot în ecou de romanță este și poezia: ”Pe strada ta”: ”Trecut-am azi pe strada ta / Şi-acolo înfloreau cireşi / Şi-n faţa casei mai cântă / Romanţa paşilor tăi deşi // O frunză mi-a atins obrazul / Şi-am tresărit oftând uşor / În treacăt am zărit pervazul / Unde-apăreai cu-atâta dor. // Aerul proaspăt înmiresmat / Pe buze fin sărut îmi repeta / În gând o clipă te-am chemat / Când am trecut pe strada ta”. Ca orice femeie, poeta a țesut, încă din copilărie, ”marame de vise”, în care se vedea alături de iubit: ”Maramă de vise”: ”Împletind o maramă de vise / Ne pierdem uşor în dulce sărut / Şi-n slovele ce-s încă nescrise / Ne-alunecă timpul ce-a dispărut // Secundele se-neacă-n iubire / Valsându-i magistralului trecut / Şi-n ţesutele clipe-n vestire / Plăti-vor dragostei măreţ tribut // Se-ncumetă greu să mai strănute / Oftând după timpul dus nevăzut / Revin momente... aprig durute / Ce-apar iar şi dispar neprevăzut // Bolta cerne licurici de stele / Şi se aude-n vis un „Te ador“ / Se-ngână fin visele-ntre ele / Ţesând marama viselor de dor!”

         Un El și o Ea alergând pe ”Aleile iubirii”, ținându-se de mână, hrănind speranțele flămânde, luându-se la întrecere cu Viața.

         Fiecare cuplu de îndrăgostiți se dorește unic. Și chiar este, cu toate specificitățile lor. Și acest lucru, pentru că însăși dragostea e unică, niciodată la fel, reînnoită, trainică, neasemuită.

         La fel cum artiștii pictează după natură, se poate întâmpla ca și poeții să creeze după aceeași natură, inspirați de un tablou frumos, de o operă de artă sau pur și simplu de viața care-și trimite mesagerii divini să le arate cât de frumoasă este. Harul e gratuit și circulă neobosit, pe unde omul nici nu gândește. Iar unde poposește, devine boboc de floare, așteptând înflorirea și rodul. Iubirea ce adeseori conduce protagoniștii la altar, într-o frumoasă ceremonie: ”Raze de iubire”: ”Iubirea-ntipărită în priviri / Răzbate luminând oraşul / Sclipind ale dragostei slăviri / Către altar găsesc făgaşul // Acolo o frumoasă mireasă / Întâlni-va pe al său iubit / Gătită-i ca o-mpărăteasă / Şi inima-i dansează grăbit // Mirele său, un falnic stejar / Se-apropie şi-o ia de mână / Iubirea sa-i aduce-n dar / Şi o priveşte ca pe-o zână. // Şi coboară în sfântul lăcaş / O preasfântă binecuvântare / Ce luminează întregul oraş / Cu razele-i de iubire mare!”

         Și nu numai iubirea din tinerețe, dar și cea din amurg, care s-a copt îndestul, ca să poată să-și reverse amintirile, ”Prin licăriri de stele îngereşti”:  ”Ne plânge simfonia toamnei în priviri / Şi-n suflet ne şopteşte o romanţă.../ Suntem aceiaşi, ... cei din amintiri / Ce suspinam prin cioburi de speranţă...” (Cioburi de speranță).

         Iubirea cere dăruire totală, altruism, devotament, mai întâi pentru a-l face fericit pe celălalt și apoi pe sine: ”M-aş face-un porumbel în zbor / Să-ţi aduc liniştea şi fericirea / M-aş face-un fulguşor pe-un nor / Să-ţi picur în torente împlinirea // M-aş face vânt de primăvară / Să-ţi spulber negre întristări / M-aş face o strună de vioară / Să-ţi murmur vesele cântări // M-aş face râu de apă lină / Să curg în cascade pline de dor / M-aş face ziuă şi ţi-aş fi lumină / Orice m-aş face... ca să-ţi fiu de ajutor!” (Să-ți fiu de ajutor).

         Versurile din această carte, ca și din  celelalte ale aceleiași autoare, sunt autografele care pecetluiesc iubirea statornică și adevărată. Ceea ce nu e puțin, dimpotrivă.

 

CEZARINA ADAMESCU

5 Decembrie 2021

IUBIREA CA UN DIAMANT PE PARTITURA TIMPULUI

Mara Popescu-Vasilca, Nora, În căutarea identității, roman, ediția a II-a revăzută și adăugată, Editura Globart Universum, Montreal

 

         În galeria personajelor feminine care au constituit subiectele a șase cărți de dragoste, sub genericul ”Dragostea, arză-o-ar focul”, fiecare volum având altă protagonistă, alte întâmplări și personaje, se înscrie și personajul romanului de față, Nora, după spusele autoarei, o femeie ”În căutarea identității”. Toate aceste personaje feminine au caracteristici asemănătoare: sunt voluntare, de o feminitate evidentă, elegante, sensibile, visătoare, excesiv de senzuale, dornice să atingă anumite standarde în societate. Desigur, cu unele amendamente și note de specificitate. Și Nora se înscrie perfect în marea pleiadă a femeilor interesante și deosebit de atractive. O recunoaște ea însăși, simțindu-se privită și admirată, pe oriunde trece, impresionând, nu numai cercul de prieteni, dar și privirile necunoscuților. Dorințe adolescentine o fac să viseze în fața unui magazin cu pantofi de lux, pe care i-a dorit încă din copilărie. Dar, iată că visul i se împlinește, acum poate intra în orice magazin să-și îndeplinească dorințele tainice. De ce plac atât, personajele Marei Popescu-Vasilca? Ele atrag cititorii, care se regăsesc în ele. Aceasta e magia, secretul. Pentru firescul trăirilor acestora, pentru că nu se mistifică pentru a da bine în ochii cârcotașilor ci, se prezintă, așa cum sunt: cu defecte și calități, cu întreg bagajul sentimental pe care-l poartă cu ele, ca pe o armură, dar și ca o bijuterie purtată pe dinăuntru. E lesne de înțeles, așadar, de ce provoacă simpatie, înțelegere, îngăduință și chiar stimă. Ele sunt luptătoare, răzbătătoare și, în cele din urmă, învingătoare în lupta cu viața și cu provocările ei. Nora trăiește prima ei experiență de tânără femeie care merge într-un magazin să-și cumpere o pereche de pantofi cu toc. Emoțiile sunt pe măsură. Simte că a depășit un prag, că a intrat cu acest prilej, în altă categorie, cea a femeilor cu experiență, stăpâne pe ele însele, care-și pot îndeplini orice dorință, fără să apeleze la cineva. O dată cu această experiență, vin și curajul și încrederea în sine. E un bun prilej pentru Nora de a rememora amintirile din copilărie, sub forma unor flash-uri care îi apar dinaintea privirii. Revede scene legate de primii fiori adolescentini, jocul de-a v-ați ascunselea și primul sărut furat de un băiat mai mare. Amintirile se succed cu repeziciune și cei doi, Valentin și Nora se întâlnesc după câțiva ani, continuând jocul din copilărie. Ca o modalitate mai puțin practicată de autori, Mara Popescu-Vasilca folosește schimbarea bruscă a naratorului. Amintirile celor doi se întretaie, fiecare relatând întâmplările din punctul lui de vedere. Emoțiile se îngemănează. Iar cel care relatează scenele de dragoste cu Nora, este Valentin. Stilul său narativ este interactiv, interpelând cititorul cu fraze de genul: ”Cum spuneam...”  Sau: ” Na, să văd acum ce o să fac?” În plus, Nora are un fel pitoresc de a se exprima, în cuvinte ușor argotice, dar care nu supără, sunt considerate amuzante, fac parte din identitatea personajului. Ba uneori, e nostimă, drăgălașă, dincolo de plăcerile și poftele ei vinovate. Îi ierți așa-zisa vulgaritate.

Când relatează scenele, Valentin trece brusc la timpul prezent, retrăiește pe viu amintirile. El reproduce și replicile celorlalți, ca un veritabil actor, jucând toate scenele. Alternanța vocilor eroilor face farmecul cărții, în loc de același povestitor, în ritmul lent și monoton al singularității epice. Alternanța prezent-trecut, amintirile ei-amintirile lui, având drept centru de greutate iubirea lor, atracția unuia pentru celălalt, concretizată în primul sărut, fac destul de emoționantă povestea. ”Ne așezăm pe banca de lângă noi. Suntem obosiți de atâta mirare, de cum poate să fie primul sărut. Epuizați, bulversați, nu știm încotro să mergem și nici ce să facem. Stăm nemișcați. Suntem într-o stare emoțională nouă, e pentru prima dată, nu știm încotro să o luăm. Stăm de mână, nemișcați, fiecare cu gândurile lui. Căutăm răspuns. Răspuns la o întrebare la care nu puteam să explicăm cum de întâmplarea poate să te pună față-n față cu destinul?”

         Mara Popescu-Vasilca este adepta detaliului. Cu minuțiozitate, descrie orice scenă în cel mai mic amănunt, până la nuanță de culoare. Nimic nu lasă pradă neglijenței. Fantezia tinerilor îndrăgostiți este prodigioasă, dar și procesele de conștiință sunt pe măsură. Zeci de întrebări neverosimile pun stavilă dorinței și sentimentelor incipiente.

         Se remarcă faptul că autoarea, în acest roman, a schimbat tactica narativă, ca un reflex al masculinității, sau a egalității juridice a drepturilor atât ale femeilor, cât și ale bărbatului, îl pune pe bărbat să relateze principalele momente din relația cu femeia frumoasă, interesantă, senzuală, atrăgătoare. În acest cuplu, el deține frâiele, exprimându-se lejer, sincer, cu mult mai detașat decât ar fi făcut-o Nora, mult mai implicată afectiv. De altfel, el este psihologul. Și când nu știe răspunsurile la propriile frământări, apelează la Dumnezeu, întrebându-L pe El.

         În Capitolul II, Nora este cea care conduce firul narațiunii. Ne luăm după ea să vedem ce urmează. Ușor narcisistă, enigmatică, incitantă, e pe deplin conștientă de fascinația pe care o are asupra tuturor. Și are și spirit ludic, parcă se joacă permanent cu toți ceilalți. Se alintă, se admiră, cochetează. Femeia, în căutare de senzațional, eterna temă a infidelității. A ei sau a lui, nici nu are importanță. Femeia care se îndrăgostește subit de mâinile unui bărbat, pentru ca apoi să-i cucerească tot trupul. Mâinile care țin arcușul pe corzi, mișcările delicate și notele care umplu spațiul cu sunete de excepție și care creează un farmec aparte lucrării interpretate pe instrumentul realizat de lutieri ce au o lungă istorie în spate ca Stradivarius, au ajuns la sufletul Norei. Se-ntâmplă un fenomen ciudat, în scena cu artistul care cucerește cu măiestria interpretativă și se creează un fel de empatie, în timp ce Nora îl studiază, dorindu-l, pe virtuozul viorii, acesta este fascinat de femeia din primul rând, spectatoarea, admiratoarea, ce-l privește insistent din primele rânduri ale sălii de concert a Filarmonicii de Stat. E butonul care declanșează scânteia dintre cei doi. Și atunci, nu mai țin cont de nimic, de conveniențe, de moralitate ori de alte piedici. Cei doi, artist și spectatoare își consumă idila în chip virtual, fascinați deopotrivă. Dacă cineva ar încerca să-i trezească la realitate, cei doi ar fi nespus de uimiți. Toate experiențele acestea sunt chipuri ale iubirii, ale dorinței. Și în toate, fantezia este la rang înalt, dezvăluind ”jocurile minții” și mai puțin ale inimii. Există astfel de persoane, ghidate ori mânate de patimi, de dorințe arzătoare care îi subjugă și nu contenesc până nu le faci voia. Rațiunea nu mai are nici un cuvânt de spus. Primează instinctul de specie, cel al posesiei totale. Există și persoane care suscită o astfel de fascinație, încât, lași totul și le urmezi. Cartea aceasta, ca și celelalte din aceeași serie, se înscrie în acel gen de cărți de dragoste pasională, a celor care socotesc iubirea în acea scurtă sintagmă: ori tot, ori nimic. În afara acestei pasiuni care trebuie numaidecât consumată, nu mai există nimic, nici măcar bruma de conveniențe. Diversele situații voite sau nevoite sunt oglinda vieții care e alcătuită și din astfel de provocări și eroii ei sunt oameni și atât, cu slăbiciuni și nevoințe proprii. Și ca să-și învingă pornirile e nevoie de multă voință și înfrânare. Pe tot parcursul cărții, este prezentă poezia, un lirism în proză demn de marii poeți care au ales acest mod de a se exprima. Fel de fel de personaje se perindă prin viața Norei, care mai de care mai interesante: un medic, un violonist, un gigolo, un consul - Emil, un primar, Mircea Mironescu, Muller, ”un fel de Viking amestecat cu Alfredo, curtezanul Violetei din Traviata”, Dan Dumitrescu, care mai de care mai seducător, dar și mai pus pe seducții. O notă de specificitate: autoarea nu termină poveștile brusc, lasă un soi de suspans să plutească și cititorul să aibă timp să mediteze asupra personajului, apoi, după un timp, reia povestirea, o continuă până ajunge la punctul culminant, după care, îl pierde în ceață până apare altul, pe neașteptate, mai tentant, mai interesant. Nu lipsesc nici plăcerille rafinate la restaurantele de prima clasă, cu meniuri sofisticate care o cuceresc pe Nora, proaspăt îndrăgostită de Emil, un necunoscut, care s-a insinuat brusc în viața ei. Vizita la mama ei, constituie pentru Nora un bun prilej de a ascuta evocările ei din tinerețe și primele iubiri. Dar mama ei, Gabriela o împovărează cu un secret despre despre nașterea sa, care a fost rodul unui viol săvârșit de tatăl Norei. Dar puterea de a ierta este mai mare decât fapta detestabilă. Și, adunați în consiliul familiei, Nora cu Valentin și părinții ei, au parte de o adevărată minune: cea a iertării tatălui, a împăcării, a ușurării sufletelor, pecetluită cu un sărut al părinților. Este cel mai frumos dar.

         Este și momentul când Valentin află de existența celorlalți bărbați în viața Norei, pusă din punct de vedere psihologic, pe seama căutării propriei identități. Dar, în loc să se supere, Valentin aparent, o iartă și-i găsește motivații plauzibile. Pentru Nora este și o invitație de a continua căutarea în exteriorul căsătoriei, a unor noi senzații. Interesant de remarcat, replicile autoironice ale Norei, atunci când e pe cale să facă o nouă cucerire, ca o mică ștrengărie. Expresii de felul: ”dracul gol”, ”na beleaua”, ”mă, da’ deșteaptă mai sunt”, ”Na, că să te înveți minte, Nora”, etc.

         Cât de surprinsă și indignată însă, e Nora, când îi e dat să afle ”gustul amar al trădării”, surprinzându-l pe Valentin cu o tânără studentă la Belle Arte!

         În afara inerentelor escapade familiale, cartea conține suspansuri, surprize, evenimente neașteptate, trădări, regrete, iertări, împăcări, situații implacabile, lovituri de teatru, intrigi, urmăriri, flagrant-delicte, și chiar o încercare de otrăvire, învierea morților, vedenii, scene supranaturale, ca o veritabilă carte polițistă. Toate ingredientele care fac atractivă o carte.

         Scena de la spital, scena așa-zisei, morți a lui Valentin este demnă de filmele americane, de un dramatism sfâșietor, care însă, se termină cu bine, fiind vorba de o confuzie. Unele capitole sunt extrem de dense, cu sentimente adânci ori inexplicabile, pe măsura evenimentelor. Autoarea a construit bine intriga și ne lasă nouă, oportunitatea de a trage învățămintele. Concluzia este că justiția divină e implacabilă și nimeni nu scapă de ea.

         În cele din urmă, căutările Norei iau sfârșit și ea își găsește împlinirea  chiar alături de Emil, care-i oferă inelul de logodnă într-un mod romantic. Femeia care își căutase până la 30 de ani identitatea, în cele din urmă, a găsit-o, alături de omul iubit.

 

CEZARINA ADAMESCU

7 noiembrie 2021