Că politica românească
postdecembristă este deopotrivă penibilă şi păgubitoare pentru ţară şi popor,
nu numai că nu mai surprinde pe nimeni, dar a ajuns să fie privită ca un fapt
obişnuit, cam aşa ca o umbră ce se ţine scai de imaginea României, oriunde în
lumea asta largă este dusă ea (imaginea) de diplomaţi, turişti şi comunităţi
româneşti.
Şi cum să nu fie aşa, când
chiar de la început ea s-a dovedit deosebit de prolifică în a furniza (spre
încântarea unora şi spre îngrijorarea altora) o gamă diversificată de
promisiuni cu iz stătut de minciuni, de învârteli care la ţanc se văd
preschimbate în malversaţiuni şi de megapotlogării care, de regulă, nu au mult
de aşteptat până când se văd cocoţate pe culmile politicii dâmboviţene, unde
tronează jaful generalizat şi trădarea înveşmântată în hainele devotamentului
naţional?!
De-acord, nu toţi
făcătorii de politică postdecembristă au urmărit cu prioritate îmbogăţirea lor
prin această îndeletnicire eminamente omenească, care – cel puţin pe aceste
meleaguri – se vădeşte într-atât de avidă de componentele fundamentale ale
umanului (raţiune, omenie, cinste, măsură), încât în majoritatea cazurilor îi
stoarce ca pe nişte lămâi pe cei ce o îmbrăţişează şi apoi îi azvârle la lada
de gunoi a istoriei.
Ion Iliescu este cel mai
potrivit exemplu în acest sens. În deceniul cârmuirii sale de tristă amintire,
el s-a arătat aşa de preocupat de promovarea purităţii ateismului său pernicios
şi, după pilda oferită de Ilici Lenin, de definitiva zdrobire a adversarilor
ideologici („În dispută, ne spune Vasili Grossman în nuvela Panta rhei, Lenin nu urmărea adevărul,
ci victoria!”), încât prea puţin s-a sinchisit că în urma lui lasă o ţară
muribundă şi două categorii distincte de cadavre – cadavrele bucureştenilor
batjocoriţi şi ucişi de minerii chemaţi pentru a apăra cu bâte şi răngi
„valorile” democraţiei originale şi cadavrele vii ale „baronilor” puţind a
necinste şi osânză într-un partid despre care adorabilul Petre Ţuţea cu certitudine
ar fi spus că nu reprezintă nici măcar „laptele bătut al comunismului”.
Desigur, mă grăbesc să
adaug că deşi s-au îndepărtat într-o bună măsură de calea comunismului cu faţă
umană, comunism edulcorat şi moşit de Iliescu şi ciracii lui, regimurile
Constantinescu şi Băsescu n-au adus cu ele un spor de înţelepciune, armonie şi
prosperitate pentru românii îndelung răbdători, respectiv un spor apreciabil de
prestigiu internaţional pentru România, cu toate că îndată după câştigarea primului
mandat de preşedinte, Traian Băsescu a condamnat comunismul de la tribuna Parlamentului (oare
cât de sincer a făcut-o?) şi cu toate că îndată după aceea (la 1 ianuarie 2007)
ţara a fost admisă în structurile euro-atlantice şi în Uniunea Europeană.
Dimpotrivă, pe fondul unor
crize convergente (financiare, economice, politice) prelungite, a căror
ofensivă n-a putut fi contracarată de măsurile pe cât de disperate, pe atât de
impopulare ale succesiunii de guverne pedelisto-udemeriste, nivelul de trai al
grosului românilor s-a deteriorat până ce a ajuns în vecinătatea catastrofalului
(disponibilizări masive în sectorul bugetar, restrângerea sectorului privat,
creşterea preţurilor şi tarifelor, diminuarea lefurilor şi a pensiilor etc.),
iar datoria externă şi-a urmat cursul său ascendent.
Iată de ce anul electoral
2012 a început cu căderea mult hulitului şi urâtului Guvern Boc, pentru ca după
aproximativ trei luni, în urma moţiunii de cenzură înaintată de Uniunea Social
Liberală (USL), să cadă şi Guvernul pedelisto-udemerist al lui Mihai Răzvan
Ungureanu.
Cele două căderi rapide de
guverne în anul electoral şi într-un interval atât de scurt de timp, fenomen cu
totul neobişnuit în politica românească postdecembristă, cu siguranţă că i-a
cam pus pe gânduri pe politicienii trecuţi prin ciur şi prin dârmon din PSD şi
PNL.
Dar cei doi cumetri
politici – Victor Ponta şi Crin Antonescu, călăuziţi în demersul lor pripit de
ura viscerală faţă de Traian Băsescu, s-au repezit să înghită momeala azvârlită
de PDL, via Cotroceni, cu totul surzi la sfaturile venite din spatele lor de-a
fi mai vigilenţi ca oricând.
Şi poate că nescontatele
rezultate obţinute de USL în urma votului dat de electorat la locale mai
degrabă din ură faţă de PDL decât din simpatie şi încredere în dubioşii
candidaţi ai USL-ului (a nu se uita că alegătorii români, fără tradiţie
electorală şi constrânşi de nevoi, sunt imprevizibili, maleabili şi
inconstanţi!), aceste rezultate spectaculoase, prin urmare, pesemne că i-o fi
făcut pe greii din umbră ai celor două partide unite prin ură şi năzuinţe să
creadă că s-au înşelat în previziunile lor, căci pentru o clipă au uitat de
sfatul tătucului Stalin şi s-au lăsat cuprinşi de dulcea ameţeală provocată de
succes.
Doar pentru o clipă.
Pentru că pe capul plecat al „celui mai cinstit guvern din Decembrie ’89
încoace”, nu şi pe capul prezumţios şi miştocăresc al proaspătului premier
Ponta, au început să cadă acuzaţii devastatoare privind credibilitatea sa:
primii care au părăsit noul cabinet au fost incontestabilii plagiatori Corina
Dumitrescu şi Ioan Mang, urmaţi la scurt timp de incompatibilul Mircea Diaconu.
Dar adevărata lovitură de
trăznet pentru USL şi frământatul Guvern Ponta o reprezintă plagiatul învederat
al premierului la înjghebarea tezei sale de doctorat! După cum a dezvăluit
prestigioasa revistă ştiinţifică Nature,
informaţie şoc care de îndată a fost preluată de marile cotidiene ale lumii,
circa 130 de pagini din teză (aproape jumătate) constituie un fals grobian –
copierea ad litteram, inclusiv cu greşelile de ortografie, fie de pagini
întregi, fie doar de fragmente consistente din cărţile de drept internaţional
penal ale autorilor români Dumitru Diaconu, Ion Diaconu şi Vasile Creţu.
Dacă pentru furtul subtil
de idei este nevoie de inteligenţă şi abilitate din partea plagiatorului, iar
pentru dovedirea în acest caz a fraudei este într-adevăr nevoie de ochiul atent
şi versat al specialistului, plagiatul lui Ponta este nu numai grosolan (pur şi
simplu el copiază masiv, fără a se sinchisi să facă ceea ce ştie că trebuie să
facă până şi un elev de liceu – să pună între ghilimele fragmentele citate!),
ci este şi un plagiat mare cât roata carului – intri pe internet şi adevărul ţi
se impune cu forţa de necontestat a evidenţei!
De mirare că în pofida
acestor probe mai presus de orice dubiu, procurorul-politruc Victor Ponta încă
mai are îndrăzneala să o scalde, ba trăgând de timp şi sperând într-o minune
pesemne impusă viitoarei Comisii de Etică ce-i va analiza aceasta adevărată
capodoperă a furtului intelectual, ba acuzându-l pe Traian Băsescu că el i-a
copt-o, de parcă preşedintele l-ar fi îndemnat să plagieze şi acuma l-ar fi dat
de gol, sau de parcă persoana care atenţionează asupra hoţiei ar fi mai infamă
decât însuşi făptuitorul ei...
Şi colac peste pupăză,
neonorabilul Ponta nu numai că refuză cu insolenţă şi obstinaţie să pună în
practică ceea ce i-a impus micului plagiator Ioan Mang să facă în virtutea
legii – adică să-şi dea demisia, dar şi ţine morţiş că numai el, cel pătat
pînă-n albul ochilor şi arătat cu degetul de presa internaţională, este
îndreptăţit să reprezinte România la reuniunea de la Bruxelles.
Nu-i greu de întrevăzut
cam cum poate să-şi reprezinte ţara un premier al cărui prestigiu este grav
avariat...
De neînţeles pentru mine
rămâne comportamentul sfidător al ortacilor lui Ponta din USL. Aceştia nu numai
că nu-l trag de mânecă, doar astfel dovedind că vor să-l ajute ca să scape de
penibilul nimicitor al situaţiei ivite, dar chiar îl împing de la spate ca el
să calce şi mai zdravăn în străchini.
De pildă, era de aşteptat ca
universitarul Andrei Marga, el însuşi conducător de doctorate, să se arate
într-atât de ruşinat de acest guvern al plagiatorilor, iar acuma într-atât de
indignat de superplagiatul lui Ponta, încât pe dată să-şi dea demisia din
postura de ministru al Externelor (care, după gafele făcute, i se potriveşte
cam aşa cum i s-ar potrivi lui Vanghelie postul de ambasador al României la
ONU), nicidecum să admită să-l însoţească la Bruxelles, mai înainte ca
premierul să facă dovada că acuzaţiile aduse sunt nefondate.
Dar dezinteresul
manifestat de la bun început de Ponta vizavi de gravele dezvăluiri apărute în
revista Nature este grăitor prin sine
însuşi. Şi tot aşa de elocventă este stupefianta lui afirmaţie că-i gata să renunţe
la titlul de doctor, întrucât titlul nu i-a adus nici un profit, dar că la
funcţia de premier n-are de gând să renunţe. Cine poate sa creadă că dacă
lucrurile ar fi cuşere, „mieluşelul” de Ponta ar sta cu mâinile în sân, fără să
prezinte dovezi care să oblige revista Nature
la cuvenita dezminţire şi la consistente daune morale pentru grava atingere
adusă blazonului său?!...
Numai că în scurt timp,
praf şi pulbere se va alege de toate visele lui de mărire bazate pe fraudă,
minciună şi mitocănie: titlul de doctor îi va retras, demisia îi va fi impusă
de dispreţul constant al politicienilor din străinătate, iar liniştea după
inavuabila agitaţie de-acuma şi-o va regăsi doar în apropierea mentorului său
de altădată.
Că mare trebuinţă de
cinste, respect şi cumsecădenie are ţara asta, de la vlădică până la opincă...
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu