Urmașii lui Ulisse

                                 de Gheorghe Pârja

În urma măsurilor de austeritate, taxe și impozite mărite, cu girul premierului Bolojan, sunt români care se gândesc să-și facă valiza și să plece unde văd cu ochii. Dacă știrile din media acoperă realitatea, este o situație dramatică. Dezțărarea nu este un fapt bun pentru noi. Despre acest fenomen am mai scris. Reiau idei mai vechi, dar extrem de actuale. Migrația populațiilor nu este un fenomen nou în istorie. Migratorii au tulburat așezările mai consolidate, le-au luat avutul și viața. Nu mi-au plăcut migratorii nici să-i învăț la școală, așa că nu aș fi vrut să trăiesc pe vremea lor. Era firesc, sufletul meu făcea parte din spiritul ordinii, urca pe verticală spre Cer, se măsura cu turla bisericii, cu stejarul cel înalt, cu muntele, nicidecum cu întinderile colbuite ale istoriei.

De când au apărut statele naționale, fiecare neam a tras la casa lui, a îngrădit-o, a apărat-o. S-a instalat în oameni simțul de proprietate, s-a legat sufletul de loc, de mormintele strămoșilor, de evenimentele care s-au întrupat în viața fiecăruia. A fost o vreme când oamenii plecau din două motive din casa lor. Plecau de necaz, pentru o viață mai bună, dar și de curiozitate să vadă și alte meleaguri. De obicei, se întorceau la locul baștinei cu câștigul dobândit și cu sufletul împlinit. Aceste două dimensiuni ale existenței făceau parte din farmecul trăirii în lume, adică din spiritul libertății. Care, uneori, a fost extrem de îngrădit.

Și a venit dezlegarea în istorie. Cu bune și cu rele, zic eu. De peste trei decenii și jumătate, ni se întind oferte de a pleca în lumea largă, dar și de a rămâne acasă. Când s-au deschis granițele, românii au prins gustul plecării prin țări străine. La muncă, la studii, adică la făcut bani și cariere. Uimitor de repede s-au adaptat la condițiile din lumile în care au ajuns. Așa că ultima cifră credibilă a românilor plecați peste hotare ar fi de 5 milioane. O țară mijlocie, răsfirată în alte țări. E bine? E rău? Din punctul de vedere al celor plecați, o fi un fel de bine pentru unii și un bine pentru mai mulți. Dar țara care a rămas acasă? Cu ea ce se întâmplă? Ce se întâmplă cu această împuținare de oameni?

Fenomenul este comentat cu discreție de autoritățile românești. Nici nu au ce face prea multe pentru a-i chema acasă pe români. Nu au locuri de muncă nici pentru cei rămași acasă, cum să faci un program de repatriere? Că am intrat într-o lume nouă, cu multe necunoscute. Foarte puțini sociologi și istorici comentează fenomenul. Recent, am citit un mic text al sociologului-academician Ilie Bădescu, cu privire la desțărare și uitarea de neam. Când un om pleacă într-o călătorie, își pune în geamantan lucruri de trebuință. Eventual o fotografie și o carte. Când pleacă definitiv nu are bagaj, căci e greu să ia cu el locul, casa și neamul. Toate acestea le așază în sufletul lui.

Aici mă ajută spiritul de cercetare al sociologului sensibil, pentru care la cele două capete ale migrației numite țări, se află țara de origine și țara de destinație. Fenomenul migrației are alt înțeles. Scrie domnul academician: „Țara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o țară de suferințe, de eșecuri repetate, de frustrări, de proiecte neîmplinite, de iubire neîmpărtășită, de nostalgii în cele din urmă. Raportul dintre cel ce pleacă și țara lui se numește în acest caz dezțărare, adică despărțirea de țară, cu țară cu tot, plecarea în lume, cu țara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea și despachetarea unor stări sufletești de o mare profunzime și bogăție.”

Pentru țara de origine, plecarea din țară nu este numai o neprețuită pierdere demografică, socială și economică, ci mai presus de toate acestea sunt un gol metafizic. Țara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji. În toate aceste păreri, găsiți și destinul românilor plecați. Auziți vocea sociologului: „Desțărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează țara de peste 35 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală Stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulțească”. Vedem cu ochiul liber că România de după 1989 a risipit nu numai avere economică, ci și a mutilat un corp demografic și a risipit o bună parte din țară. Academicianul numește acest fenomen efectul Ulysse. Care ne arată că un popor afectat de o migrațiune masivă se află într-o situație critică în ceea ce privește raportul dintre cei plecați și cei rămași acasă.

Eu, ca umanist, caut sondarea adâncimilor sufletești ale fenomenului de migrator. Harta migrației românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desțărare, nu de simplă migrațiune, ci de masivă desțărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanții știu, ori nu știu lucrul acesta, este o chestiune greu de cumpănit, dar faptul că reacția celor care ne-au condus, și o mai fac, lipsește la ameliorarea acestui fenomen, ne îndeamnă să credem că nu au sensibilitatea țării. Închei cu o părere a sociologului Ilie Bădescu: toate acestea sunt fațetele decapitalizării genealogice a popoarelor. Unul din mecanismele care conduc la un asemenea efect este uitarea de neam. Măsurile actualului guvern pentru a repara greșelile făcute sub conducerea fostului premier, dar nu numai, au lovit în liniștea financiară a multor români. Unii și-au luat lumea în cap.

Dar să nu uităm că Ulisse, totuși, s-a întors acasă.

Ceva nu pușcă, nu se-mbucă bine”. Vorba noastră. E vremea suspiciunilor

Rar, din ce în ce mai rar, ai bănuieli de bună-credință în ceea ce-i privește pe cei din jur. La scară mare, decizională. Doar că de cele mai multe ori, buna-credință are ceva în spate. Dacă vreți, dăm exemplul celor doi mai recenți șefi de Consiliu Județean Maramureș, pentru care județul e propriul câmp de luptă. Ce se face sau nu e în subsidiar, e „pe bară”, contează lupta de orgolii și cine e merituosul. Da, nici un cuvânt despre groapa de gunoi de la Fărcașa, așa e.

Problema e că buna credință de paradă se regăsește la toate nivelurile. Ministrul Apărării care zice stop la creșterea vârstei de pensionare la militari. Cel al Sănătății care zice: de la mine din buget niciun leu, deși știe că are spitale ce consumă pe salarii și întreținere 80% din bugetul lor anual. Fiecare vrea, în fundal, să aibă pace. Pacea personală. Mandala, mantra, feng shui. Și apropo de restructurări, că sunt pe buzele tuturor: anul acesta, 1350 de bancheri au zburat din sistem și 153 de unități bancare închise. Nu că le-ar merge foarte rău cât că semnalele pieței, de criză, au făcut valuri în branșă. Pe loc reduceri. Dincolo? Se fuge de la APIA la Casa de Pensii la CJ la ambasada din Burundi. Grindeanu a prezentat un plan de relansare economică superb, iar dă bani de la noi la șomeri, IMM-uri, companii de cercetare, tuturor celor care ar putea vota ceva acolo. Ce nu apare în generosul program este un singur lucru, simplu, sursa de finanțare a dărniciei sale. Dar să contracarăm cu alt exemplu din zona privată, dacă așa am început… cică producătorul țigărilor Carpați și Snagov… care se fac de fapt în Germania, nu la noi, are datorii fiscale de 650 milioane de lei și se simte bine așa, nu-l caută nimeni, zice profit.ro.

Primăria Ghimbav a pus 48 de bănci pe 100 de metri de promenadă, unele exact în dreptul trecerilor de pietoni. Să fie. Deși conducătorii țării fac pe dracu-n patru să nu ni se taie banii PNRR și să nu ajungem la mâna FMI și a Băncii Mondiale, Comisia Europeană nu e mulțumită. (N.A.-Nu există ghilimele de ironie, trebuie să le puneți Dvs…) Sunt în continuare nemulțumiți că Laszlo Borbely a ajuns director general la HidroElectrica în conflict de interese și trebuie să plece. Cât să ne mai sacrificăm pentru Europa, dom’le?! Cu aceleași ghilimele de ironie plus semnul de dat ochii peste cap… Ministrul Muncii atrage atenția că pentru pensiile trimise cu Poșta, Statul plătește de 10 ori mai mult decât băncilor pentru plățile pe card. Se va lansa deci bancomatul de la bufet. Gara de Nord cea împuțită și boschetărită și coclind a tot ce are mai rău Bucureștiul, replica modernă și nu prea a „Gropii” lui Eugen Barbu, va fi modernizată de…firmă cu sediul în Baia Mare, cu proprietari din Oaș. De care n-am auzit multe. Ar putea fi de bine?

Șefa Comisiei Europene a anunțat înființarea unui centru european de combatere a dezinformării și a manipulării. Au protestat câțiva eurodeputați, printre care… da, Diana Șoșoacă. Exporturile Germaniei scad puternic, dar producția industrială crește. 95.000 de permise de ședere eliberate pentru străini în România, anul acesta. 21 de șefi de companii de Stat demiși, cu salarii uriașe pentru care nu prestau mare lucru, mai aveau un job-două la Stat și erau prea ocupați. Ministrul Mediului dă prima știre decentă a săptămânii, deșeurile altora ce intrau la noi în țară drept produse second-hand vor fi blocate prin Ordonanță de Urgență. Temu și Shein au dat like știrii. Și cu toate cele de mai sus zise/constatate/adunate, mai că-ți vine să-i înțelegi pe conspiraționiști. Ceva nu pușcă, ceva pute. Da’ oare nu vă uitați prea mult la știri? Nu consumați prea multă informație, haotic? (n.a.- textul de față e o mostră voluntară de așa ceva…).

Autor: Alexandru Ruja

Sursa: Graiul Maramureșului

Coiful de aur

                                  de Gheorghe Pârja

25 ianuarie 2025. Patru piese arheologice vitale pentru istoria noastră veche, printre care și coiful de aur de la Coțofenești, expuse la Muzeul din Drents, Assen – Olanda, au fost furate. Muzeul găzduia expoziția: „Dacia! Regatul aurului și argintului”, cu peste 500 de piese împrumutate din România. Prădarea s-a petrecut cu o zi înainte de a se închide expoziția românească din Olanda. Un coif de aur datând din prima parte a secolului al IV-lea înainte de Hristos a fost furat din Muzeul din Drents. Cu el și trei brățări dacice. Toate aceste obiecte fac parte din patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României. Cum este și firesc, jaful a provocat valuri de indignare în România, deoarece obiectele furate nu au preț, ci sunt o mare valoare pentru destinul istoric al nostru.

Se caută vinovați. Mulți dintre cei care au fost implicați în organizarea expoziției au început să tremure de efectul jafului. Dau vina unii pe alții, s-a recurs chiar la demisii. S-au găsit vinovați peste tot. De la Muzeul de Istorie, care a propus expoziția, la Ministerul Culturii, unde s-au semnat documentele de transport și de custodie. A fost învinuit și muzeul olandez, cel care este răspunzător, de fapt. S-au evocat și alte jafuri similare de opere de artă, ori de alte valori. Inclusiv hoția de la Muzeul de Mineralogie din Baia Mare, caz în care nici până în ziua de astăzi nu au fost prinși prădătorii. Despre furtul din Olanda am auzit atâtea păreri că mai mult au complicat situația decât să o lămurească. Am auzit că de ce trebuie să facem expoziții în alte țări? Cine vrea să ne cunoască să ne caute și multe altele.

Evident, nu acesta este rolul operei de artă, să stea închisă în granițele unei țări. Au fost afurisiți cei care au semnat contractul. Că nu au prevăzut prezența unei paze, care să stea, zi și noapte, la umbra coifului și multe reproșuri la adresa Muzeului Assen. Dar reproșurile, deocamdată, n-au adus valorile furate înapoi. Cu hotărâre de guvern sau cu alte hârtii, coiful tot a dispărut. Am văzut scene cu dinamită, baros și lopată, în care câțiva indivizi au intrat în muzeu și au furat prețioasele obiecte de patrimoniu. Poliția olandeză investighează cu Interpolul circumstanțele în care s-a produs jaful. Au fost reținuți trei presupuși hoți, dar la anchetă au preferat tactica tăcerii. Cea mai mare îngrijorare care ne-a cuprins este zvonul că obiectele furate ar putea fi topite, ori vândute ilegal, pentru a li se pierde urma.

A apărut și varianta răscumpărării, partea română fiind dispusă să o facă; aspru criticată de unii sau alții. Arma dezinformării a funcționat și în această privință. S-a practicat aruncatul cu vina cât mai departe de propria ogradă și exerciții retorice despre jefuirea acestei avuții naționale. Mulți comentatori au numit, pe bună dreptate, acest moment o zi neagră a patrimoniului românesc, muzeele și patrimoniul din țara noastră fiind supuse unui abuz de mulți ani. Este un jaf, poate, mai puțin spectaculos, tăcut, care poartă numele ruinei morale. Din foșnetul comentariilor am reținut că țara noastră ar fi ocolită de expoziții de anvergură deoarece nu am avea standarde de securitate necesare protejării obiectelor expuse. Este pe jumătate adevărat, că eu am vizitat expoziții cu obiecte de artă celebre în București. Dar la o expoziție cu tablouri de la Luvru, francezii și-au adus paznici de acasă.

De când cu episodul nefericit al jafului, reporteri inspirați au deschis ușa depozitelor unor muzee, sau a unor săli de expunere. Jalnice imagini am văzut! „Atenție, cade tencuiala!” Deci nici muzeele nu sunt scutite de aceste cuvinte cu valoare de stigmat. Un alt aspect îngrijorător pentru destinul patrimoniului românesc este statutul juridic incert al unor clădiri care adăpostesc muzee. Acele clădiri au fost retrocedate, dar își mai păstrează destinația doar datorită bunăvoinței proprietarilor și unor înțelegeri temporare cu autoritățile publice. Am exemple clare de la Cluj-Napoca. Prin Maramureș, cred, este bine în această privință. Așezămintele noastre muzeale respiră. Și o spune unul care a lucrat în tinerețe la Muzeul Maramureșului din Sighetul Marmației. O, ce perioadă fascinantă pentru cunoașterea Ținutului. Apoi patrimoniul unor muzee a fost fărâmițat prin decizii ale justiției, prin retrocedări de tablouri și alte bunuri de valoare. Prin această năpastă cu jaful Marelui Coif au ieșit la iveală multe hibe în privința patrimoniului național. Este vorba despre subfinanțarea cronică și a personalului plătit sub nivelul de specializare. Știu asta de la un prieten fost muzeograf la o instituție de profil din Sibiu. Strigăt, de sus în jos: Nu sunt bani pentru cultură! În toată campania asta electorală, ciudată și anacronică, nu am auzit un singur cuvânt despre CULTURĂ. Aștept revenirea Coifului de aur în pământul din care a izvorât. Voi fi cu ochii pe strălucirea ochilor de aur. Că multe lecții se desprind dintr-o nefericire națională!

Când să închei textul, primesc un mesaj de la celebrul tenor Ion Piso, fost director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei, care consideră că metoda aleasă de hoți arată că nu erau interesați de valoarea istorică a obiectelor. Asta mă îngrijorează și mai mult.

Sărbători cu fursecuri politice

                                                                  de Gheorghe Pârja

Am trecut și eu, precum dumneavoastră, prin purificarea creștină a Nașterii Mântuitorului, dar și pe sub cumpăna dintre ani, sprijinită de cinstirea Sfântului Vasile. Sunt momente în viața fiecăruia când, în această perioadă, sunt convocate liniștea sufletească, rugăciunea și tăcerea păsării fără zbor. Sfârșitul de an, consacrat evlaviei, a fost tulburat, fără pic de jenă, de convulsiile politice prilejuite de alegerile prezidențiale. Eu mi-am păstrat obiceiul de a comunica cu prietenii după ritualul mai vechi al convorbirilor telefonice. Așa am luat pulsul atmosferei sfârșitului de an de la cei interesați de lumea în care trăim. De aici încolo îmi permit să mă reflect în oglinzile sufletești ale prietenilor de drum lung, pentru a face portretul acestei lumi agitate.

Un sfârșit de an care va rămâne reper în derularea istoriei recente. Mai ales alegerile prezidențiale au răsturnat fără precedent atmosfera electorală cu care ne-am obișnuit. Veneau colindătorii la geam, iar televiziunile transmiteau conflicte electorale. Cuvinte grele, nepotrivite pentru textul colindelor. Mai mulți sprijinitori înfocați au ruinat edificiul creștin. De dragul puterii, dar mai ales al menținerii privilegiilor. Că vorba poetului Pituț: “Puterea este fruct divin/ cine apucă să o guste/ i-asemeni celor ce beau vin/ în cer la cramele auguste.” Cel mai invocat concept a fost, și este, cel al democrației. Că se potrivește, că nu se nimerește, cuvântul este prezent și în discursuri mai așezate și în strigăte de stradă.

S-au conturat și concluzii de genul: democrația românească este imatură, făcând referire la primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Și, totuși, unii vorbitori au sesizat că după 35 de ani de la întoarcerea lumii noastre, cetățenii s-au maturizat, am în vedere și schimbul de generații, au văzut multe, de la amorsarea unor conflicte etnice (Târgu Mureș), la mineriade și, mai spre noi, la tentativele de acaparare a statului. În ultima vreme se vorbește de o lovitură de stat. Care lovitură de stat? Icoanele sunt pe pereți, adevărat, unele sunt mișcate. Eu cred că sunt vorbe electorale. Cum nu poți rămâne indiferent la decizia Curții Constituționale de anulare a primului tur de scrutin, simți nevoia să înțelegi ce s-a întâmplat.

Evenimentele se derulează cu mare viteză, este dificil să poți prinde în ramă episoade convingătoare. Așa că fiecare cu părerea lui, cu fumigenele aruncate în spațiul public care întunecă cerul lucidității omenești. Sentimentul general al opiniei publice rămâne unul de mirare și derută. Se spune pe o parte a baricadei că ar fi imixtiuni în procesul electoral venite de pe tărâm răsăritean. Semnalele vin de la înalte curți, dar nimic concret nu se spune. Ceva adevăr este. Că nu ar fi stârnit temerea partenerilor externi. Dacă alegerile au fost viciate, cum strigă un post de televiziune care ține încremenit pe ecran portretul cu vorbe puține al unui candidat, atunci de ce nu ni se spune limpede care este adevărul? Că adevărul este o sărbătoare a omului.

Dacă două partide, care erau în vârful casei, au fost coborâte sub streșină, ar trebui să tragă serioase concluzii. Una ar fi că lumea vrea un alt fel de clasă politică. S-a săturat de fursecuri politice. Grav este că s-a radicalizat limbajul electoral. Candidatul care a provocat proteste a introdus diavolii în politica românească. Ei, diavolii, sunt la conducerea țării. Candidatul cu pricina se vrea înger și s-a împroprietărit cu tot poporul român. Fals și jignitor. El a fost votat de o parte din popor. Ce-l califică să vorbească în numele poporului? Omul a procedat la falsificarea cuvintelor. Așa cred eu. Apoi omul este supărat pe Basarabia. Are multe accente fanatice. De unde vine omul? Este produsul unui zgomot, amplificat de cutia de tinichea a rețelelor sociale. Cine se expune mai fățiș, cine urlă mai tare, cine este mai virulent are cel mai mare trafic. Unde sunt oamenii, alegătorii? Sunt opiniile mele.

Dar despre asta voi mai scrie. Știu că se dezgroapă relicve politice. Eșecuri din istoria recentă. Adică niște fursecuri care se strivesc ușor între degetele unei democrații reale. Regret că sărbătorile au fost tulburate de un carnaval care nu ne face bine. Eu, adică noi, am avut bucuria de a-l avea pe Marco acasă, aici în Maramureș. Încolo, am avut parte de sărbători, cum ziceam, cu fursecuri politice. Și ne-am adus aminte de lumea lui Caragiale. Care este, din când în când, pseudonimul poporului român.

Democrația suspendată în România! Până când?

Am publicat atâtea lucruri ciudate care s-au întâmplat după ce Curtea Constituțională a anulat alegerile din primul tur al prezidențialelor, încât pot să afirm cu tărie că scopul principal a fost acela de-al stopa pe candidatul Călin Georgescu să ajungă președinte! Pentru că nu face parte din sistem!

De ce s-a dorit acest lucru? Simplu! Klaus Werner Iohannis să poată dormi liniștit în continuare în Palatul Cotroceni, să nu fie desecretizate sumele pe care le-a cheltuit cu ajutorarea Ucrainei în războiul cu Rusia și nu în ultimul rând, sumele cheltuite în cele două mandate cu avioanele de lux pentru excursiile de pe tot mapamondul, începând cu Egiptul, continuând cu Zanzibar, Kenya, Tanzania, Capul Verde, Senegal și nu în ultimul rând Japonia, Singapore, Emiratele Arabe Unite, Brazilia, Chile, Argentina.

Revenind la alegeri, pe 12 ianuarie se organizează un mare miting la București în favoarea salvării democrației în România. E trist că după 35 de ani, Uniunea Europeană și Statele Unite sunt cele două entități care dirijează cine să fie președintele României. Și se dorește un președinte supus, atent la doleanțele marilor puteri (imperii) care doresc să ne „jupoaie” de vii, să fure în liniște marile bogății pe care le are țara noastră.

V-am prezentat în linii mari ce s-au întâmplat cu alegerile furate pe 6 decembrie 2024, adică dreptul constituțional al celor peste 15 milioane de alegători cu drept de vot. În acest sens conferențiar univ. dr. Claudiu Tufiș, afirma: „A avut acțiuni care să fie vizibile pentru întreaga populație, să se vadă că statul își face treaba. De aceea vedem percheziții, arestări, toate transmise în mass-media și la televizor. Așa reacționează statul: tratează doar efectul, nu face nimic – cel puțin vizibil – pentru trata cauza reală a acestor probleme”.

Deci, dragi votanți, toate scenariile văzute la TV și-n mass-media și alte rețele de socializare precum „Tik-Tok-ul”, cu Potra care dorește să organizeze o lovitură de stat (cu ce? cu pistolul cu bile?!, cu trei oameni lângă el?), cu Georgescu legionar și pro rus, cu „Căcărău” candidat al coaliției (doar prelungirea șederii la Cotroceni a președintelui ilegitim), etc, sunt doar acțiuni de-a muta centrul atenției de la adevăratele și gravele probleme ale statului de drept, dreptul de a vota și a fi ales! Așa că dragi români, mitingul din 12 ianuarie mi se pare binevenit! Să-i trezească pe cei din guvern, din servicii și pe credulii români, atât din țară cât și din diaspora! Sus nația română!

                                                                   Gelu DRAGOȘ, UZPR 

E D I T O R I A L

 

Crăciunul devine tot mai comercial

Am aşteptat cu emoţii, ca în fiecare an, Noaptea de Crăciun, fiindcă încă din copilărie consider că este cea mai magică şi minunată noapte de peste an pe care o putem avea. Crăciunul nu este despre a fi înconjurat de rudenii, de prieteni, ci de a descoperi semnificaţia Naşterii Pruncului Isus în ieslea sărăcăcioasă din Bethleem. Crăciunul mai înseamnă colinde și colindători, tineri cu sufletele curate care îți trec pragul casei iar la final vor fi răsplătiţi cu ce consideră gazda de cuviinţă: cocuţi, mere, nuci şi bani.

Crăciunul era în inimile noastre şi era darul oferit de Dumnezeu pentru a mântui lumea. Ne bucuram la fiecare casă pe care o colindam, iar părinţii ne spuneau să nu ocolim nicio casă, chiar insistau să mergem la casele unde erau oameni singuri, abia acum înţelegem cu adevărat sfaturile lor creștinești.

Din păcate Crăciunul a devenit tot mai comercial, şi tot din păcate educaţia îşi spune cuvântul. Gospodinele nu mai coc în cuptor coci şi pupeze, nici măcar cozonaci nu mai fac. Iau totul de-a gata din mall sau magazine: prăjiturile, pâinea (cea de toate zilele), salata de Beouf, platourile cu specialităţi, etc. Toate se comadă cu o săptămână înainte la magazinul sătesc, firme de catering  sau pe internet. E mai simplu așa, dar mă întreb unde este magia pregătirii sărbătorilor de Crăciun, unde este satisfacția lucrului bine făcut, unde sunt tradițiile lăsate moștenire de către bunicii noștri?! Încotro ne îndreptăm?

Azi, colindătorii primesc napolitane, cornuri cu ciocolată, biscuiți, ciocolată, portocale, banane, mandarine şi sunt atenţi, mai ales, la câţi bani primesc. Anul acesta am fost colindaţi de mai mulţi copii din alte sate decât de cei din satul meu, Lucăcești. Nici nu ştiam ce să-i întreb, motiv pentru care le-am urat „Sărbători fericite!”. Pe copiii din satul tău îi întrebam și îi întreb ce le fac bunicii, cum o duc cu sănătatea, cum lucrează părinţii lor, dacă sunt liberi de sărbători, etc. Era un schimb de informaţii generale, care apropia comunitatea și pe consătenii ei, căci le transmiteam celor de acasă sănătate și le uram un „An Nou fericit!”. 

Știu. Crăciunul de altădată n-o să se mai întoarcă, ca şi copilăria noastră de altfel, dar parcă s-a degradat constant și rapid această Sfântă sărbătoare, asemeni societăţii româneşti de azi. 

Melody Carlson spunea că „Sărbătoarea Crăciunului este o poveste minunată, o poveste a dragostei divine, a răbdării şi a speranţei, aşa cum este scrisă în inimile noastre şi în Cartea Sfântă”. Eu încă mai am răbdare şi un licăr de speranţă. Crăciun fericit tuturor!

                                                                                 Gelu DragoȘ, UZPR

Trăiască presa tipărită!

                                                                         de Gheorghe Pârja

Nu este niciun secret că sunt alături de presa tipărită, deoarece sub cupola ei mi-am petrecut o bună parte din viața profesională. Da, sunt jurnalist de presă scrisă, îi înțeleg coborârea pe costișa istoriei, dar nu pricep de ce, fără o gândire echilibrată, i se cântă prohodul. Strigătul din titlu s-a auzit în inima Parisului, martor fiind confratele Cătălin Manole, redactor la Formula AS. El a întâlnit în marele oraș, mai precis în celebrul cartier Montmartre, un chioșc retro, ce seamănă cu un foișor elegant dintr-o grădină imperială. Acolo vinde ziare chioșcărița Sophie Pascal.

Confratele Cătălin a observat o schimbare la Paris. Vânzătoarea de presă este un seismograf al acestui fenomen. Ea repetă constatarea știută și de noi că presa tipărită este în scădere din cauza internetului. Și cititul cărților este în suferință. Și, totuși, ea observă că oamenii reiau plăcerea de a citi presa tipărită. Li se pare mai serioasă decât știrile false și neverificate de pe internet, cunoscutele fake news, oamenii s-au săturat de șirul nesfâr­șit al știrilor despre orori, crime, accidente, reluate până la saturație de unele televiziuni. Omul are nevoie de știri de calitate, verificate și mai ales de interes real.

Jurnalistul de presă scrisă scrie cu mai multă responsabilitate. Apoi este chestiunea tezaurizării informațiilor. Bibliotecile sunt instituții sigure pentru a stoca istoria povestită de presă. Doamna Pascal, de la Paris, ne spune că, în ultimul timp, presa scrisă își recapătă suflul, oamenii se întorc la veștile transmise de profesioniști. Asta îi dă speranța că presa tipărită are viitor și încă ani buni și frumoși înainte. Vestea bună este că mulți tineri își doresc să citească presa foșnitoare. Se conving că internetul formează oameni limitați și închiși, prizonieri ai unor rețele sociale.

Când răsfoiești un ziar, călătorești altfel cu spiritul. Aflu că tinerii cumpără mai ales presa sportivă și culturală. Când a aflat că în România dispar chioșcurile de presă s-a întristat. Ea este reprezentanta chioșcarilor din Paris și discută periodic cu Primăria Parisului și în negocieri au ajuns la concluzia că existența chioșcurilor și a vânzătorilor de ziare înseamnă libertatea de exprimare. Și Sophie strigă adesea: Trăiască presa tipărită! Apoi ea nu este o simplă vânzătoare de ziare, ci este și un liant social, este un prieten al cumpărătorilor. Le cunoaște viața, pasiunile, bucuriile, necazurile. Le alungă singurătatea.

Am ajuns vremuri când oamenii nu mai vorbesc între ei, ci stau cu nasul în telefoane ori tablete, iar asta înseamnă însingurarea omului, înstrăinarea de noi. Ce citesc francezii din Montmartre? Presa cotidiană merge foarte bine, deoarece conține dezbateri actuale din Franța. Se mai vând reviste culturale, sportive, dar și cele cu conținut filosofic. Mă opresc aici cu relatarea confratelui Cătălin Manole, care mi-a oferit ocazia să vorbesc despre chioșcuri și chioșcărițe. Adică vânzătoarele de ziare. Să spun ce văd toată ziua. Fiind un cumpărător de presă scrisă și lucrător legat de destinul celor două publicații care apar în Maramureș – cotidianul Graiul Maramureșului și revista de cultură Nord Literar – privesc cu îngrijorare modul în care se difuzează ele în județ. Și mai ales în Baia Mare.

Apoi, mă doare sufletul că presa literară a fost scoasă din oraș. Știu care este difuzarea presei pe la noi! Nu este cum ar trebui să fie. Mai sunt și doamne din chioșcuri băimărene care prețuiesc presa. Eu o am în drumul meu pe doamna Monica Rusa. Sugerez noului primar al municipiului Baia Mare să aplece gândul asupra acestei probleme. Cum a făcut primarul Parisului. Dar și alți edili pot fi preocupați de sugestia mea. Încolo, spun și eu ca doamna Sophie Pascal din Montmartre: Trăiască presa tipărită! Și să-i ajute Domnul pe cei care nu o lasă să moară. Nu vă speriați de strigătul din titlu. Am văzut chioșcuri de ziare și la New York. Despre acest subiect voi reveni.

Rădăcinile și crengile

                                                                         de Gheorghe Pârja

Dimineața, când trec prin redacția ziarului nostru, aflu de la colega Delia starea de spirit a Mariei, fiica ei, studentă în Olanda. Mama este pornită să-mi spună detalii din viața de tânără româncă, cu izbânzi evidente în devenirea ei. Sunt extrem de atent la informațiile matinale ale Deliei, spuse atunci când se potrivesc, deoarece și eu, noi, am petrecut o experiență similară, care acum s-a maturizat. Nu am întrebat-o pe Delia, din respect pentru decizia Mariei, dacă fiica ei se va reîntoarce în România, ori va opta pentru Vest. Eu, trecut prin vreme, cu pilde în familie, nu îmi permit să dau sfaturi. Chiar aș fi caraghios în lumea asta deschisă. Mă mulțumesc să constat. Dar nu-mi ascund îngrijorarea cu destinul acestei țări în care trăiesc dacă plecarea românilor va fi în continuă creștere. Ne rărim, ne rărim!

Pe an ce trece caut să înțeleg acest fenomen, din această lume. Îmi amintesc de lecturile mele istorice, despre migrații și imperii cuceritoare, în care popoarele mai mici, cu diriguitori visători, au avut de suferit. Am avut și noi aceste sincope istorice. Dar și demnitatea, care a făcut posibilă România de astăzi. Dar, mai nou, istoria despre poporul român, învățată la școală, nu are fiorul profund identitar. Pe acest fond, ascult cu mare atenție ce gândesc tinerii români despre viitorul lor. Mie nu mi-a dispărut din minte modelul pașoptist. Când tinerii feciori de boieri mergeau la studii la Paris și Viena și veneau acasă pentru a face România modernă.

Istoria nu se repetă întotdeauna. Așa că formele trecutului nu se potrivesc și în vremea asta. Am aflat o statistică ce spune că sunt aproape 35 000 de studenți înscriși anual la universitățile din Vest. Sunt atrași de experiența studențească occidentală, de variantele de carieră, sau pur și simplu în căutarea unor specializări care la noi nu există. Așa, cei mai buni aleg drumurile străinătății. Da, unii dintre ei, cum vedem în jur, nu se mai întorc. Am avut ocazia să stau de vorbă cu tineri români din colegii băimărene care râvnesc la descoperirea altei lumi, din motivele amintite mai sus. Dar sunt și alte porniri.

Educația mea, cu principii mai autarhice, i-ar dori veniți acasă. Că drumul spre casă nu cunoaște anotimpuri. Dar destinul celor tineri nu poate fi jucat la masa unor clișee. La ruleta puterii. Din acest punct de vedere sunt de acord cu libertatea de a alege. Am notat în ultima vreme păreri ale tinerilor plecați prin lume. Am reținut opinia tânărului Remus Oprea, student la Universitatea din Milano. După ce a povestit timpul de acomodare cu orașul italian, cu costurile anului academic și a unei camere de cămin, cu apropierea colegilor, cu atenția sporită de a nu fi declasat din condiția de bursier. După luni de zile, pe care le-a petrecut între cămin, sălile de curs, bibliotecă și supermarket, a început să descopere orașul. Odată cu cunoașterea aproximativă a vechiului burg, începe agitația găsirii stagiilor de lucru prin marile bănci, că Remus este student la finanțe.

Dacă prinzi un loc la Londra, îți faci bagajul și pleci la Londra. Așa că până să-ți fie dor de România îți este dor de colegii din Italia. Dar nu uită să spună că niciodată nu s-a despărțit de rădăcini. Copacul cu multe crengi, cum este destinul tânărului român, crește viguros în aerul străinătății. Așa că tânărul spune că după câțiva ani petrecuți pe meleaguri străine, opțiunea de a te întoarce în țară aproape nu există. Că ai investit prea mult în tine, ca să te întorci acasă pe salariu de câteva mii de lei. Oricât te-ar striga România din vârful munților, preferi să lupți acolo, departe, pentru un trai mai bun. Fenomenul, pentru mine dramatic, îl pun sub semnul schimbării lumii acestei părți estice de Europă și nu-l pot cuprinde în cuvinte puține. Dar sunt convins că așezarea României în rândul țărilor care asigură forță de muncă și inteligență pentru Vest este o realitate.

Tânărul Avram Petcu este student la Dijon, la Facultatea de informatică. Părinții i-au deschis porțile spre Occident. Se simte bine în spiritul universitar francez, care este mai relaxat. Avram îmi dă de veste, la curiozitatea mea cu pilda pașoptistă, că nu are de gând să se întoarcă în țara natală. Dimpreună cu grupul românesc de la Dijon, doresc să atace Parisul. Întorsul acasă nu intră în programul lui de viitor. După ce trăiesc o vreme în Vest, tinerii își dau seama că ceva nu merge în țara lor. O masterandă la Universitatea din Copenhaga, în științele naturii, Sandra Pricopie, mărturisește că este îndrăgostită de felul cum este organizată Danemarca, de toate politicile sale ecologice, de sistemul universitar fabulos. Dar îmi oferă și mie o alinare de gândire, ceva din titlul acestui text. Adică rădăcinile.

Ne spune Sandra: „Câtă admirație aș avea pentru Danemarca, am știut că n-am venit aici să stau. Nu pentru că iernile sunt lungi, ci pur și simplu îmi iubesc țara.” Până mai stă în țara lui Hamlet, și-a cumpărat o bicicletă și pedalează până la Canal, la Mica Sirenă. Îi spun Sandrei că și eu am fost acolo. Da, cam asta este relația dintre rădăcina copacului și aventura crengilor lui. Cât despre Maria Deliei noastre, vă promit că o să o întreb despre mersul astrelor pe cerul sufletului ei.

Din ciclul „....ioi ce de informatii ne da ofiterul cu pusca de lemn din obiectivul de paza CIOARA. Dar ,,Optional",ce ...?!”

 

La hanul lui Augustin Buzura

                                                                       de Gheorghe Pârja

Primăvara este anotimpul curățeniei, dereticarea prin casă aparține fiecărui gospodar care vrea lumină după confuzia iernii. M-am supus și eu acestei ordini, care ne face liberi. Eu am ajuns cu primăvara prin dosare, cu texte mai vechi, cu scrisori de la prieteni. Am apreciat corespondența încă din tinerețe, am primit plicuri cu emoții și am răspuns cu aceeași măsură. Răsfoind timpul scris, am aflat o scrisoare de la marele scriitor Augustin Buzura, care în tăcerea lui profundă alcătuia texte pentru prieteni. Da, cu Augustin Buzura am fost prieten, sentiment acordat de el mie. La sfârșitul acestui text voi reproduce o dedicație pentru mine. Dar să nu mă îndepărtez de scrisoarea din septembrie 2007. Și-a adus aminte scriitorul de o aventură prin Maramureș, când am petrecut noaptea la un han. Era relaxat și pus pe aduceri aminte. Am convenit ca, pentru noi, hanul să poarte numele lui.

Că literatura română are mai multe hanuri, acreditate de mari scriitori. Este un noroc al asemănării vremurilor. În scrisoarea cu pricina, Domnul Buzura vorbea despre starea politică și socială a țării. Decupez câteva idei din ziditoarea epistolă. Îi era imposibil să creadă în sondaje, clasamente și previziuni datorate oamenilor politici. Ele sunt precum proverbiala piatră aruncată în apă, care stârnește penibile încăierări între cei ce vor să o scoată și cei care doresc să o lase acolo. Și nu se supără nimeni, deoarece am moștenit o mare înțelegere pentru erori și minciuni. Există corupți știuți și corupți ignorați, hoții noștri și hoții lor și apoi se mimează credința, înțelepciunea și mai puțin cultura. Augustin repetă observația unui savant. Cifrele nu mint, dar mincinoșii mint cu cifre.

Din nefericire, pornind de la aceste minciuni, se iau decizii care influențează mersul țării. Constată cu durere cum noii cârmuitori au întors spatele culturii, vând castele și cinematografe, tot ce avem și ni se cere. Amintește și de răsunătorul proces al optanților. Nimic durabil pentru învățământ, doar câte-o concesie de ordin electoral. Cu umor fin, Augustin Buzura spune că studenții din anii mari de la Medicină au posibilitatea să vadă defilând pe micile ecrane aproape toată patologia psihiatrică. E momentul să reamintesc că Buzura a fost medic psihiatru. A părăsit medicina pentru literatură. O decizie riscantă pentru destinul medicului, dar extrem de folositoare în numele valorii literare. Caracterul dârz, voința fermă, pentru el orice așteptare era o împlinire a unei opere de excepție, toate acestea și multe altele au configurat portretul unui autor vizionar, fără a uita nicio clipă lumea în care a trăit. Care a fost materia primă pentru cărțile sale.

Îmi scria Maestrul că orice „tumoră malignă pornește de la o celulă bolnavă. La noi există o stare de cancer, un climat care-l poate genera, o dictatură a minivalorilor, a veleitarilor și nulită­ților, o goană maladivă după scan­dal și mizerie morală. În general, când se sfârșește talentul, începe ura. Dar dacă nu ai avut nici urmă de talent și nu ai puterea să descoperi asta?” Mai scria Expeditorul în prețioasa scrisoare din acel septembrie: „Din păcate, s-a cheltuit enorm pentru distrugerea oricărui mit, a istoriei, tradițiilor, religiei, învăță­mân­tului, pentru ponegrirea valorilor, a tot ceea ce până mai ieri păreau adevăruri de necontestat.” Asta scria o conștiință românească, în urmă cu aproape două decenii. S-a schimbat ceva în bine?

Nu am păreri ferme, cu argumente. Știu că toți aceia care nu au făcut mare lucru pentru țară, niște guralivi, și-au adus aminte că au fost cineva, și în numele amintirii țintesc posturi mai înal­te. Cât privește intelectualii, schimbarea lumii i-a prins fără idei. Fără proiecte, fără o viziune asupra viitorului. Cea mai multă energie s-a cheltuit pe căutarea unor noi stăpâni și pe întreținerea urii. Buzura crede că am început să existăm mai mult în geografie. Politicienii români, altfel plini de diplome, dar fără carte, din clipa alegerii joacă într-o piesă în care numai ei contează. Mai sunt și excepții. Așa, acolo, la hanul lui, Augustin Buzura a prins energia comentariilor profunde. Locul nu este departe de școala unde scriitorul a fost învățător suplinitor. Convenția cu hanul, spre deliciul nostru sufletesc, a rămas un semn al prieteniei. Așa, pe o carte a lui mi-a scris o dedicație măgulitoare: „Pentru Gheorghe Pârja, prietenul minunat de cursă lungă, fără de care, pentru mine, Baia Mare și Maramureșul n-ar mai fi ce a fost, cu toată prețuirea pentru poet și gazetar și cu dragostea statornică, prietenească a lui Augustin Buzura”.

Am tresărit și acum. Așa se întâmplă când te întâlnești cu spirite alese la hanul marilor drumari și spui că viața merge înainte. Că marele scriitor trăiește prin opera sa. Și prin cărțile altora, scrise despre el. Inclusiv despre Berința natală, din care nu a plecat niciodată, cum a spus-o la Tokio, în fața împăratului Japoniei. Era în 22 septembrie 1988. Cred că era într-o pagodă care semăna cu un han de pe drumurile Maramureșului.

Scriitorul de la ziarul „Graiul Maramureșului”!

 Azi, 10 februarie, se împlinesc patru ani de când editorialele cotidianului tipărit „Graiul Maramureșului” sunt scrise, fără întrerupere, de jurnalistul și poetul Gheorghe Pârja. Multă lume îmi spune că se abonează sau cumpără ziarul pentru editorialul semnat de Domnia sa.

Temele abordate sunt diverse, de la mersul acestei lumi la felul cum ne conduc aleșii noștri, despre problemele curente ale românului de rând, despre cultură, educație, sănătate, despre orașul în care trăim, cu bunele și relele lui, despre lacrimile Basarabiei. Toate scrise cu obiectivitate, rafinament și știința unui om trecut prin viață, acordându-și condeiul la cele se întâmplă cotidian și cu perspectiva a ceea ce ne aduce ziua de mâine.

Mulțumim Gheorghe Pârja pentru că existați și că mintea vă este trează și prezentă la post! Condei neîntrerupt spre binele maramureșenilor!

                                                                                                              GDL

E D I T O R I A L

 

Revelion 2024

Consider că Revelionul, indiferent cum l-au numit unii prin tot felul de jocuri de cuvinte stupide, reprezintă ceea ce este societatea în ziua de astăzi. Și m-am îngrozit, pe cuvânt.

Ce ne-am mai revoltat, imediat după Revoluție sau ce o fi fost, pe dramaturgul Paul Everac, directorul de atunci al Televiziunii Române care a încercat o deschidere înspre atragerea publicului, și ce calmi suntem acum, în 2024, la cântecele pe care le-am audiat cu versuri tâmpe, „Vărul Săndel” fiind de departe cel mai ridicol cu melodia „Pruna”. Despre vocea lui prefer să nu mă exprim! Glumind aș spune că e cel mai bun doctor dintre cântăreți și cel mai bun cântăreț dintre doctori.

Pe un alt post TV (că-s multe, mai ceva ca ciupercile după ploaie) am audiat alte versuri memorabile, de genul cum „bunicul bea cu găleata și nepotul cu butoiul”. Vorbind cu o rudenie de-a noastră mi-a spus tristă, citez din memorie: „Pe la ora 22 m-am culcat, am închis televizorul că numai prostii se dădeau peste tot.” Așa a fost, mătușă.

Câte tatuaje am văzut la trecerea între ani mi-ajunge pentru toată viața și pentru toate Campionatele mondiale de fotbal. Chiar, cine se inspiră: artiștii de la fotbaliști sau invers?!Acum îmi dau seama de ce elevii mei din clasa pregătitoare sunt tatuați (unii) zilnic. Acum înțeleg de ce fetițele vor să fie cântărețe iar băieții... Răducioiu, cel care încă stâlcește limba română și care poate nu a auzit de cuvintele pur românești precum dor, mamă, doină.

Deși nu am fost preveniți cu bulina corespunzătoare, dansurile lascive,care te îndemnau la sex, au început de la ora 18 și probabil nu s-au terminat până dimineața, eu adormind înspre dimineață. Dansatoarele, animatoarele, animatorii, figuranții au dansat de parcă erau beți sau drogați, având mișcări ridicole dacă nu chiar deplasate. Pe un alt post cântăreții au făcut pe actorii, iar crainicii tv pe soliștii, dar într-un mod atât de penibil încât cred că un Jean Constantin, Dem Rădulescu sau Amza Pellea s-ar răsuci în mormânt, așa încât îndrăznesc să cred că testele Pisa au reflectat întru-totul „revelioanele” din acest an, fie că s-au numit ProTevelion, FuegoVelion, Revelionul cel neBUN, Revelion de România, Revelion între prieteni, dar consider că se puteau numi la fel de bine ManeleVizion, BuzioRevelion, VulgaRevelion, ProstiRevelion.

Și dacă vreți să știți încă ceva, m-a surprins neplăcut atunci când George Simion ( care își dorește funcția cea mai importantă din țară) trebuia să se uite pe telefonul mobil (un fel de copiat avansat) să știe versurile șlagărului comunist „M-am născut între Carpați” alături de fiul lui Ion Dolănescu. Și atunci îmi pun o întrebare logică domnule prefect al Maramureșului: de ce trebuie să știe elevii versurile Imnului Național când se poate cânta mai ușor de pe telefonul mobil?! Glumesc, desigur! Exemplele proaste rămân, oricum!

Nu-mi rămâne la final, decât să vă urez (printre manele și pipițe, glume de prost gust) un An Nou Fericit și să aveți grijă de voi, statul român fiind prea ocupat cu viitoarele alegeri și impunerea de noi taxe și impozite, cu a face plăcere stăpânilor din Uniunea Europeană.

P.S. Impecabili s-au dovedit a fi artiștii de cursă lungă Loredana Groza, Andra și Vali Vijelie (așa ca să nu ziceți că discriminez) sobru, elegant și atent la ce scoate pe gură.

                                                                         Gelu Dragoș, UZPR

Marea Unire și făuritorii ei

 

de Gheorghe Pârja

Despre Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, despre destinul unor făuritori ai ei, am aflat, mai vibrant, pe când eram școlar, de la un bărbat din satul meu, Desești, prin intermediul unui cântec. Este vorba despre Aurel Făt, care se născuse în aria Leului de la Șișești. Ne primea cu drag în casa lui și ne povestea întâmplări istorice, neștiute de noi cei care-l ascultam. Cu Parasca, Luchiana, Andrei, pruncii lui, împărțeam școala, satul și sărbătorile creștine. Vocea unchiului Aurel modela colinzile, dar și celebra și dramatica „Doina lui Lucaciu.” O cânta așa ca pe Fisculaș. Plecând pe drumurile vieții, unde m-am luat și cu învățătura istoriei, când ajungeam la capitolul despre Marea Unire, îmi aminteam de temelia emoției zidite de unchiul Aurel.

Mâine, este 1 Decembrie. Ziua Națională a României. Este necesar de știut că deciziile de Unire au fost luate de către adunări reprezentative: Sfatul Țării de la Chișinău, la 27 martie 1918, Congresul general al Bucovinei, de la Cernăuți, 28 noiembrie 1918, culminând cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie, care a pecetluit, prin reprezentanți îndreptățiți, Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu vechiul Regat. De ce s-au luptat cele mai luminoase minți pentru Unire? Nu numai românii, ci și cehii, slovacii, croații, polonezii, lituanienii, estonienii, bulgarii, sârbii și alții, au fost animați de a se întări în state naționale. Cum făcuseră francezii, spaniolii, ori englezii mai devreme. Elitele acestor neamuri au înțeles că, fără un stat național, popoarele lor riscau să fie asimilate de imperiile hrăpărețe, deznaționalizante, sau să-și ia lumea în cap.

Românii, până în 1859, aveau două state autonome, supuse Imperiului Otoman, restul fiind risipiți în Imperiul Țarist, ori în Imperiul Habs­burgic. Soluția era doar Unirea. Românii au mai învățat că fără sprijinul marilor puteri, efortul de unire din interior nu putea avea izbândă. Au făcut unirea în etape. Prima a fost unirea Moldovei cu Țara Românească, într-un stat numit oficial România. Apoi dobândirea independenței absolute a țării, unirea Dobrogei cu România și proclamarea țării drept regat. Apoi, participarea românilor, și a României, la Primul Război Mondial, unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei și recunoașterea pe plan internațional a statului național român în granițele sale istorice. Marile puteri au semnat acte fundamentale la Conferința de Pace de la Paris, Tratatele speciale cu Austria, Bulgaria și Ungaria. Numai Rusia Sovietică, absentă de la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o în schimb statele occidentale.

Unii lideri maghiari și astăzi sfidează Unirea de la 1 Decembrie 1918, declarând-o zi de doliu pentru ei. Pentru noi, românii, este Zi Astrală. Oricât vom căuta, în istoria românilor, o zi cu atâtea semnificații, precum 1 Decembrie, nu vom găsi. Drumul spre această împlinire a fost marcat de episoade încrâncenate. Cu mari răsturnări de situații. Academicianul Ioan Aurel Pop evocă un asemenea episod. În august 1916, România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei, cu gândul la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Decizia din Consiliul de Coroană nu a fost ușoară. Marele om politic Petre P. Carp, revoltat și mânios pe regele Ferdinand, când acesta și-a motivat opțiunea pentru Antanta (Franța, Anglia, Rusia), ca ostașii români să lupte în armata germană, i-a spus suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat.

Regele, supărat, dar lucid și ferm, a rostit aceste cuvinte memorabile, reamintite de academicianul Pop: „Domnule Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea, cele două interese se confundă. Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o.”

Acestea sunt cuvinte urmate de fapte ale unui mare om de stat român, demne de reținut și demne de urmat și astăzi. Dragi cititori, mâine este Ziua Națională a României! Adică, 1 Decembrie! Sunt documente din care reiese că majoritatea românilor, din provinciile amintite, au dorit Unirea cu România, că s-au exprimat ferm pentru a fi laolaltă, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Ora astrală, pentru noi, a bătut și datorită declarației președintelui american Woodrow Wilson, din ianuarie 1918, care a venit în Europa cu aplicarea dreptului la autodeterminare. Declarația oficială a lui Wilson a fost un argument decisiv pentru recunoașterea Unirii provinciilor istorice românești cu Regatul României. După cum ați putut constata și din acest text, Unirea este o îndelungată luptă făuritoare, o cucerire a dreptului natural de a fi în istorie, care se apără cu fiecare generație.

Mâine, 1 Decembrie, este Ziua Națională a statului național unitar român! Se împlinesc 105 ani de la Ora astrală pentru toți românii! Bucurați-vă, fiecare în felul Dumneavoastră! Eu nu uit că am fost pătruns de fiorul spiritului de a fi laolaltă, de la un om al bisericii din Desești, care m-a pus în legătură cu istoria prin „Doina lui Lucaciu.” În noul context european, cu toate presiunile de la Centru, România trebuie să-și păstreze identitatea. La mulți ani, România!

E D I T O R I A L

 

Progresele românilor postdecembriști

într-ale ipocriziei, hoției și imposturii

 

            Având în vedere cele ce se petrec pe meleagurile noastre de peste trei decenii (nemuncă, minciună, tâlhărie, imbecilizare în masă, ruină economică și socială, depopulare de ordinul milioanelor, spor continuu la datoria externă, impostură, infracționalitate pe rupte), nu poți să nu te întrebi cam care va fi locul acestei nefericite perioade (pentru grosul cetățenilor) atât în judecata generațiilor viitoare, cât și în manualele de istorie națională. Desigur, dacă omenirea nu-și va frânge complet gâtul după căderea de pe creanga existențială, pe care ea singură și-o taie prin absurdități politico-globalizante, lăcomie, risipă, poluare și războaie devastatoare, respectiv dacă va mai fi în uz sintagma „istorie națională”, după actuala răfuială a
globaliștilor cu noțiuni precum: mamă, tată, familie tradițional-creștină, credință strămoșească, patrie, națiune, patriotism, naționalism etc. Căci prezentul ultramaterialist și satanist, adică sterp și strâmb pentru esența moral-spirituală a omenirii din totdeauna (a nu se uita nicicând, ne face cunoscut Genesa 1/27, că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu”!), prezentul ultramaterialist, deci, nu promite nimic încurajator, cu atât mai puțin liniștitor-izbăvitor, pentru omul ahtiat doar după bogății pieritoare.

            Totuși, imi spun eu în chip consolator, nici în viitorul globalizat și informatizat (a se citi „controlat și dirijat de megacriminali prin nanocipurile implantate în trupurile supraviețuitorilor), omul dresat și desăvârșit sclavizat nu va putea fi ferit în totalitate de atotumana influență a emoțiilor și amintirilor, chiar în varianta că istoria va deveni o componentă a folclorului hipermașinist. De ce? Deoarece și atunci vor fi pui de mame-surogat și din cei „in vitro”, care – aidoma celor din trecut („anacronicii” născuți de mame firești) – n-o să adoarmă până când nu vor auzi de la părintele 1 sau 2 povești adevărate despre „zmeii” mioritici, de exemplu, mereu în luptă cu păgânii și jecmănitorii, întru apărarea meleagului străbun, implicit a ființei naționale, limbii, tradițiilor și valorilor înveșnicie de dor.

            Astfel stând lucrurile, încredințarea mea este că ticăloasa și păgubitoarea perioadă postdecembristă va fi plasată în distorsionata istorie a generațiilor viitoare la subsolul acesteia, eventual cu rol de avertisment: Un atare dezastruos experiment (cică revoluție și încă televizată) niciodată să nu se mai repete, dacă România și locuitorii ce i-au mai rămas doresc să aibă un demn parcurs cronologic!...

            Revenind la ale noastre (tema anunțată în titlu), indiscutabil că trebuie să ofer cititorilor câteva exemple concludente, care – din păcate – nu îngrijorează pe aproape nimeni și scandalizează pe foarte puțini, dovadă certă că astfel de fapte reprobabile s-au banalizat prin frecvența în timpul nelegiuiților și prin marea lor densitate în spațiul tuturor posibilităților necușere, doar rareori și, deci, total nesemnificativ pentru sănătatea corpusului social (sunt accidentale sau numai de ochii lumii?!), ele fiind sancționate de legile făcute de hoți pentru hoți și/sau cu nerușinată dedicație.

            În primul rând noncalitatea morală și politică a nenumăraților aleși (președinți de țară, miniștri, parlamentari, edili, consilieri), arătați cu degetul de presă și opinia publică pentru inepuizabila lor necinste și pentru elocventa îndârjire cu care practică traseismul, mulți dintre aceștia cu acte doveditoare (incompatibilități, neconcordanțe în declarațiile de avere, dosare pe rol, arestări) într-ale traficului de influență și jafului de proporții din banul public. Faimos la acest rușinos capitol general uman și creștinesc (a opta poruncă din Decalogul mozaic și creștin este identică și categorică: „Să nu furi”!), se prezintă în continuare Cătălin Cherecheș (mucaliții îi spun Cerecheș), primarul grețos de năbădăios al municipiului Baia Mare.

            De ce spun „în continuare”? Pentru că în urmă cu un mandat a câștigat alegerile (băimărenii care l-au votat aveau orbul găinilor?) și pesemne că a ajuns descătușat în sediul Primăriei, ca să poată jura cu mâna pe Biblie că va respecta cu sfințenie legile în vigoare, totodată că se va pune cu întrega lui capacitate în slujba cetățenilor. Tot cam atunci, acuzat fiind de jaf și luare de mită în formă continuată, cacofonica doamnă Viorica Cherecheș (deja deputat liberal) a sărit în ajutorul fiului „năpăstuit” de invidioși și răuvoitori cu următoarea declarație publică: „Nu-i adevărat că fiul meu a luat mită! Păi n-avea nevoie, întrucât eu însămi i-am dat un milion de euro”...

            În ce mă privește, am rămas foarte nedumerit atât de afirmația doamnei în chestie (de unde a scos acest milion, știut fiind faptul că locul eligibil pe listele șparlamentare îl costă nu glumă pe catindat?), cât și de lipsa de reacție a organelor în drept (polițiști, procurori), care aveau obligația profesională să se autosesizeze și s-o ia la întrebări: „Stimată doamnă, cum ați făcut rost de acest purcoi de euro?”

            Deși proaspăt căsătorit și cu socrii în egală măsură iubitori (!), avuți și înfigăreți (au încercat să mituiască o judecătoare de la Curtea de Apel Cluj ca să-și scoată ginerele basma curată), situația edilului, maestru în tergiversări până la prescrierea faptelor penale (carevasăzică, lamentabil de inapt să-și demonstreze cu bărbăție nevinovăția), continuă să fie albastră: Sărbătoarea castanelor a fost anulată în acest an din pricina marilor nereguli descoperite de experți în finanțele instituției, tentativa de influențare a procesului a eșuat, șansele de amânare s-au diminuat simțitor, iar primarul aude în somn și în stare de veghe clinchetul cătușelor.

            Al doilea set de dovezi în ceea ce privește progresele lor postdecembriste (nicidecum ale noastre, cei mulți și umiliți), le este oferit românilor (și nu numai) de uriașa clică a ipocriților și impostorilor cu aere de patri(h)oți atotștiutori (în realitate niște semidocți puși pe căpătuială). Da, căci ăștia sunt capabili de orice infamie (minciună, nedreptate, furt material și/sau intelectual, trădare de neam și țară) pentru a dobândi funcții, titluri și onoruri nemeritate, respectiv pentru a se menține cât mai mult timp în atenția publicului credul, astfel beneficiind din plin de pe urma naivității acestuia.

            De pildă, un fost milițian din zonă (făcut polițist...de uniformă) s-a dat peste cap să-și rostuiască două doftorate la plesneală (unul în istorie, celălalt în filosofie), deși el doar tangentează din când în când cu istoria militară, iar priceperea sa se situează la ani lumină de filosofia consistentă.

            Un altul, tot fiu de pomină al zonei, a terminat în perioada antedecembristă ingineria minieră (este știut că aici se oploșeau numai elevii slabi și cei căzuți la facultăți cu ștaif), pentru ca după închiderea grosului minelor din țară, să intre în atotnevrednica politică postdecembristă.  Aici nu numai că, aidoma atâtor descurcăreți cu pretenții, s-a pus realmente pe picioare cu banii contribuabililor și cu relațiile sus-puse, dar și-a procurat și două doftorate: unul în economia noastră, pusă de el și tovarășii lui pe butuci (cu siguranță pentru faptul că-și făcea drum destul de des pe lângă Academia de Studii Economice, că de studii nu avea trebuință), celălalt în știința mineritului fără obiect de activitate, pentru cine știe cât timp de-acu încolo.

            În ceea ce privește patalamaua insului în economie, cred că ea nu îndeplinește nici măcar cele trei penibile condiții, pe care N. Grigorie-Lăcrița le menționează în textul Despre cauzele și neajunsurile învățământului superior românesc, condiții necesare și suficiente în cazul „studenților” la, precizează autorul, „universitățile particulare de tip SRL”: „1)înscrierea la facultate; 2)plata taxelor; 3)prezența fizică la examen”.

            Chestia cu rostuirea doctoratului, fără a avea la bază studii de economie sau măcar preocupări remarcate de specialiști, seamănă tare mult cu ceea ce i s-a întâmplat unui alt tip descurcăreț, întâmplare care dovedește o dată în plus că realitatea de la noi „bate” orice ficțiune: O instituție postdecembristă scoate la concurs formal un post de economist. Ipochimenul nostru (ăla cu întâmplarea, nu acela cu doctoratul) își depune și el dosarul. După câtva timp primește de la instituție un telefon: „Noi am scos la concurs un post de economist și dumneavostră ați depus la dosar diplomă de jurist”. „Fir-ar al dracului”, răbufnește acesta, „eu le-am comandat diplomă de econnomist și ei mi-au trimis una de jurist”...

 

            Sighetu Marmației,                                                            George  PETROVAI

               23 nov. 2023

Își cheamă luna lupii la altar

 

                                                                                                      de Gheorghe Pârja

Prietenia mea, densă și luminată, cu magul muzicii folk românești, Doru Stănculescu, a început în studenția noastră bucureșteană. El, student la arhitectură, eu la jurnalism. Prima întâlnire s-a întâmplat la Muzeul Literaturii Române, unde directorul celebrei instituții, istoricul literar Alexandru Oprea, profesorul meu de literatură română, a inițiat, într-un cadru restrâns, un spectacol de muzică folk, urmat de o dezbatere despre acest gen muzical, care explodase în România, și folclor. Au concertat Doru Stănculescu, Vali Sterian, Florian Pittiș, Mircea Vintilă, cred că și Marcela Saftiuc. Deja cunoscuți de pe scena Cenaclului Flacăra. Am petrecut o seară de discuții, de inițiere în muzică, folclor și prietenie. Erau lupii tineri ai unei realități care își cerea drepturile la exprimare muzicală. Din acea seară, patronată de Șerban Cioculescu, am rămas prieteni buni și definitivi cu Doru Stănculescu și Vali Sterian. Prietenie până la moartea lor.

Vali a murit, într-un stupid accident, în urmă cu douăzeci și doi de ani, iar Doru s-a stins din viață într-o zi de luni, 23 august 2021. Era născut la București, în 25 iunie, 1950. Eram un leat. Cred că acolo, sub cupola unor inteligențe consacrate, mi-am decantat prețuirea, și rezonanța în sufletul meu, a acestui gen de muzică. Deoarece venea și din fondul principal, ancestral, de simțire muzicală al Maramureșului și avea texte valoroase. Se detașa de muzica ușoară. Apoi și purtarea în lume a folkiștilor întruchipa un gen de libertate visată de orice tânăr. Doru era un răzvrătit, un om care făcea ce credea, purta părul lung și o mustață de mușchetar. Cu acest chip îl vedeam pe scenă și pe stradă. De televiziune era ocolit, că nu dorea să-și lege părul lung la spate, cu agrafă. Nu s-a înregimentat în nici un stil, nu a compus la comandă.

Mulți dintre interpreții folk sugerau și un fel de haiducie contemporană. Într-un fel ei erau conectați la fenomenul muzical din lume. Doru îl admira, până la venerație, pe Bob Dylan. Când muzica folk începuse să se ofilească din pricina noilor producții submuzicale, îmi spunea: „Mă uit peste Ocean și îl văd pe Bob Dylan, care are un uriaș succes. Atunci îmi spun că folkul este nemuritor.” Doru era perceput un lider neoficial al grupului, de aceea i se spunea El Presidente. A cântat în cluburile studențești din București și din marile centre universitare din țară. A cântat în toată țara. Și în Maramureș. A fost în fruntea acestui nou val muzical, care a scris cronica romantică a unei generații crescute printre sloganuri partinice și pentru care a cânta, de dragoste și moarte, era un veritabil triumf.

Fuziunea sufletelor noastre s-a accentuat când ne-am descoperit sensibilități pentru texte profunde din folclor. Eu îi spuneam ce știam din Maramureș, de la feciorii satului meu: „Atâta m-oi duce noaptea/ Până m-oi tâlni cu moartea/ Eu cu moartea m-am tâlnit/ Și nu mi-o făcut nimic.” El venea cu un text dintr-o antologie de folclor: „Sus îi cerul, largă-i lumea/ N-a ști nimeni că m-am dus/ Bine c-a-nfrunzit pădurea/ Numai or vedea că nu-s.” Care a devenit un șlagăr de gen. Toate acestea se întâmplau înainte de a apuca drumul celebrității maramureșenii Ștefan Hrușcă, Ducu Bertzi și Ion Zubașcu. Care au confirmat dimensiunea metafizică a unor texte vechi de pe văile noastre maramureșene.

Când Doru venea în turneu în Maramureș, ne găseam o seară de poveste. Așa i-am făcut și fotografia, care însoțește acest text. La Baia Mare, în fața hotelului „Mara.” Când coboram în București, căutam urma amintirilor comune. Cu câțiva ani în urmă, aflându-mă în Capitală la un Târg de Carte, ne-am căutat. Rămâne, din păcate, ultima noastră întâlnire. Am tăifăsuit o după-amiază în biroul lui de arhitect. Era și domnul Alexandru Peterliceanu de față. Vorbeam destul de des la telefon, pentru a ne activa amintirile.

În ultima primăvară a vieții lui, Doru m-a sunat pentru a se interesa dacă la Baia Mare mai are loc festivalul de balade și muzică folk. A fost pus în legătură cu organizatorii, i s-a confirmat manifestarea, a fost invitat, și așa numele lui, în acele zile, era pe afișul răspândit în tot orașul, care anunța Noaptea Menestrelilor, din zilele de 27 și 28 august, la Teatrul de Vară din Baia Mare. M-am înțeles cu el că voi fi spectator, în amfiteatru, iar după aceea vom reedita obiceiul nostru prietenesc. Ba, telefonic, i-am sugerat, și a acceptat, ca în toamna acelui an să fie prezent la Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești, unde dorea să vină de multă vreme. Și Doru Stănculescu nu a mai venit! Din acel august, ultimul pentru el, își cheamă luna lupii la altar! Da, Dorule, frate de prietenie, îngân și după doi ani de neuitare: „Hai, hai, haidi, hai/ Pe sub flori mă legănai!”

Am rămas, pe fața pământului, fără petalele unei flori rare: prietenia sinceră și de vreme lungă, cu un miracol al muzicii folk! Cum numai prietenul Dorin Liviu Zaharia mai era cu splendida lui muzică din filmul Nunta de piatră. Doru Stănculescu rămâne o romanță fără sfârșit. Acum, la biserica din cer, își cheamă luna lupii la altar.