"MOŞ ANDREICA" VETERANUL DE RĂZBOI LA 91 DE ANI ŞI POVESTEA LUI

Pe "Moş Andreica" l-am remarcat încă din fragedă pruncie când în zilele de vineri ale târgului de ţară de la Ariniş cobora din Asuaju de Sus şi oprea negreşit pe la casa mea natală unde funcţiona singurul Magazin din Asuaju de Jos şi era foarte bun fărtat cu tatăl meu Ştefan.I-am remarcat încă de pe atunci agerimea minţii şi multele snoave din tinereţe ce le depăna cu tata
  Au trecut anii şi revenind profesor al şcolii din comună, am ajuns să-l cunosc mult mai bine ba chiar să ne împrietenim şi să fim parteneri până şi într-un film TV de prezentare a valorilor culturale, artistice, şi tradiţionale ale Asuajului. Atunci în urmă cu 5 ani am aflat că este veteran de război. De curând, împreună cu partenerul meu de gazetărie Vasile Dan Marchiş am ajuns la locuinţa sa să-i ascultăm "istorisirile"din război aşa cum şi le aminteşte la venerabila vârstă de nonagenar, pentru că din păcate nu şi-a consemnat nimic referitor la asta într-un jurnal personal .
 Şi iată-i povestea de pe front:
 "Am fost încorporat în armata maghiară în oraşul Rarău din Nordul râului Tisa, azi în Ucraina, când partea de nord a Ardealului a fost cedată, la 14 octombrie 1941. Ne-au dus pe linia frontului, am trecut "Cotul Donului" ajungând până lângă Kiev. S-a schimbat tactica frontului şi ne-au ţinut pe loc mai bine de trei luni. Am fost puşi să săpăm "buncăre"adânci în pământ. Peste  acestea am pus scânduri groase de stejar să ne apărăm de gloanţe şi grenade.
  Pe linia frontului am fost distribuit să transport alimente la soldaţi şi într-o asemenea misiune am fost rănit grav la piciorul drept. Din fericire doar muşchiul a fost sfârtecat iar osul a rămas neatins şi iată-mă că umblu pe picioare şi azi la 91 de ani.
  Începând cu luna martie 1944 ne-am trezit cu marea ofensivă rusă. Am fost groaznic bombardaţi de artileria lor. Am fost înconjuraţi dar am reuşit să ne strecurăm din mijlocul lor, salvându-ne astfel de o eventuală capturare. Prin cumplite focuri de artilerie (tunuri) care au secerat nu numai soldaţi ba până şi brazi ce cădeau ca iarba după coasă,străbătând  oraşul Dolina apoi trecând Carpaţii Nordici apoi Râul Tisa la Kaşovia în Slovacia mai cu seamă în  munţii Tatra am înfruntat bătălii grele,deplasându-ne astfel până la Praga unde am primit vestea că Germania a capitulat şi s-a terminat războiul.
  La întoarcerea spre casă am fost capturat în lagăr. Am avut însă parte de noroc pentru că un soldat din pază m-a întrebat în limba maghiară de unde sunt? Când a aflat în ciuda uniformei maghiare că eu sunt român m-a îndemnat ca după ora 12 noaptea să trec peste gardul de sârmă ghimpată înalt de 4 metri şi să ies pentru că armata română se află la doar 2 kilometri.
  Împreună cu armata română am venit până la Esztergom. Aici s-a format un tren ce ne-a dus până la Budapesta,apoi altul până la Debreczen. Aici s-a întâmplat pentru noi un fapt mai puţin obişnuit. Soldaţii sovietici ne-au încolonat şi ne-au dus într-o pădure în apropierea gării . Aici fără nici o explicaţie,drept batjocură,ne-au obligat să dăm jos de pe noi toată îmbrăcămintea pe care ne-au confiscat-o,lăsându-ne goi puşcă.Din aceste fapte imumane am dedus că soldaţii sovietici aveau nevoie de îmbrăcăminte, dar n-am putut realiza că pentru ce şi pentru cine.Eu din fericire mi-am salvat un ştergar pe care l-am înfăsurat în jurul corpului.
 A dat bunul Dumnezeu că în prima localitate am întâlnit oameni de omenie care au găsit pentru noi îmbrăcăminte (fie mai ruptă,sau de mărimi care nu ni se prea potriveau,) cu care ne-am acoperit trupul.Şi asa am călătorit pe jos, sute de kilometri până la Carei şi tot pe jos, pe linia ferată (gara era bombardată) până în localitatea Ghilvaci. Şi cât pe ce să cădem iarăşi pe mâna ruşilor la doar câţiva kilometri de casă.
 Am reuşit să scăpăm şi să ne îndreptăm spre Viile-Satu Mare. Aici am ocolit gara de frica ruşilor şi tot pe jos spre Homoroade peste culmea Codrului pe cărări bine ştiute am ajuns acasă. Mirarea părinţilor şi a soţiei a fost la culme. În hohote de plâns dar printr-un sentiment de fericire cu totul deosebit ne-am îmbrăţişat după mulţi ani"
 A îndurat asemenea altora , un întreg cortegiu de suferinţe şi umilinţe, mereu îngrozit de frica morţii şi a gîndului că nu-şi va mai vedea familia şi satul natal Asuaju de Sus niciodată. Dar nu fără temei au ieşit din sufletul ţăranului român aceste versuri-blestem:
"Fiu-ai război blestemat!
Multă moarte-ai semănat
Mulţi feciori ai străinat
Şi mulţi orfani ai lăsat"
 Iată un crâmpei de existenţă umană încărcată de suferinţe,umilinţe şi frică.Iată traumele pe care le poate produce orice război.
                                                EMIL DOMUŢA
                                                VASILE DAN MARCHIŞ