PENTRU SPIRITUALITATEA “ŢĂRII CODRULUI”- PROFESORUL TRAIAN RUS

   Schiţă de portret

De mai bine de 5 decenii - o jumătate de  veac reprezintă realmente un timp istoric - aproape nimic ce ţine de istoria, etnografia, folclorul şi o bună bucată de vreme, de învăţământul din ţinutul Codrului, nu se poate despărţi de numele dascălului şi cărturarului Traian Rus.

Codrean prin naştere (n.1 aug.1954 la Chelinţa) la absolvirea Universităţii Babeş Bolyai din Cluj Napoca, facultatea de istorie, în 1970, a ales profesia de dascăl la Şcoala din Oarţa de Sus şi în această pitorească aşezare de sub Culmea Măgurii a rămas până astăzi pentru că l-au cucerit prin omenie,demnitate,dragoste de învăţătură, orţenii şi pentru că tot aici şi-a găsit aleasa inimii pentru toată viaţa.

Mai Mult, mult mai mult decât peformanţele confirmate de către foştii săi elevi - peste 100 de absolvenţi ai universităţilor, între care se remarcă “produsul de vârf” al şcolii, Î.P.S.Andrei mitropolitul Clujului - personalitatea lui Traian se afirmă viguros în domeniul identificării şi salvării prin săpături de specialitate, efectuate de către arheologii Muzeului Judeţean Maramureş dr.Carol Kocso  şi Georgeta Iuga.Este vorba de o întreagă serie de “situri”arheologice reperate prin elevii săi sau prin localnici,datând din epoca pietrei, epoca bronzului, perioada daco-romană,toate de o valoare fundamentală pentru trecutul acestei comunităţi, a zonei precum şi pentru marea istorie naţională, ba poate şi a Europei.

Unele vestigii descoperite în diverse locuri de pe hotarul Oarţei-la Toagu Nemţilor,la Valea Unghiului,pe Măgură la Viile Botii - reprezintă un preţios material de patrimoniu istoric pentru Muzeul din Baia Mare datând din urmă cu 3 - 4000 de ani! Ele provin din mari depozite de unelte, arme şi podoabe din epoca bonzului,de la o uriaşă necropolă ce numără nu mai puţin de 33 de “turnuli”(morminte-movilă cu diametrul de 50 m.şi înălţimea de peste 8 metri care prin masivitate, dar păstrând proporţiile te duc cu gândul la piramidele faraonice din Egipt, înălţate cu mult efort de comunitatea locală pentru a servi ca loc de veci pentru importanţi conducători din zonă) dar şi din cea mai spectaculoasă aşezare din epoca bronzului-originalul sanctuar de la Ghiile Botii, cu destinaţia certă de centru religios al comunităţilor umane din zonă, loc de desfăşurare a ceremoniilor religioase, de depunere a ofrandelor, ritualuri ce izvorau din credinţe religioase greu de reconstituit.

O descoperire mumismatică pe de-a întregul fulminantă, nu doar pentru istoria locală ci pentru Istoria poporului român este cea reperată în anul 1985 pe locul numit “Ogrăzi”. Este vorba de un bogat tezaur de monede romane (denari de agint în număr de 303 bucăţi) datând din perioada 55 î,Hr, până în anul 171 d.Hr. Valoarea istorică de excepţie a acestui tezaur monetar stă în aceea că se adevereşte prin puterea unui argument indubitabil existenţa unor relaţii între populaţia din Provincia Romană Dacia, ale cărei hotare se întindeau spre nord până la castrul şi municipiul Porrolissum (azi pe hotarul localităţii Moigrad lângă Zalău) şi comunităţile dacilor liberi din zonă. Menţionăm în trecere cele trei ipoteze formulate de către specialişti asupra acestei surprinzătoare descoperiri; tezaurul a putut fi acumulat de vreun localnic sau de întreaga comunitate de aici în urma schimburilor comerciale cu romanii, a putut fi o pradă capturată în urma unei expediţii de jaf a dacilor liberi,sau nu poate fi exclusă nici posibilitatea unor subsidii (stimulente băneşti) pe care romanii să le fi acordat dacilor liberi în schimbul liniştii la graniţe.

Dar orizontul de preocupări şi competente implicări ale distinsului profesor nu au rămas cantonate doar în punerea în valoare a patrimoniului istoric. În ultimii ani de carieră didactică şi mai cu seamă după pensionare, o dăruire cu totul admirabilă s-a dovedit îndreptarea interesului său spre civilizaţia şi spiritualitatea tradiţională a comunei Oarţa şi a zonei Codrului.Şi pas cu pas cu migală şi pricepere, cu ajutorul elevilor şi cu sprijinul unor  localnici a început să colinde gospodăriile orţenilor,să scotocească prin şuri,lăzi de zestre şi lădoaie,prin podurile caselor adunând preţioase obiecte etnografice, pe care într-o primă fază le-a aşezat într-o expoziţie şcolară. A sosit şi momentul împlinirii unui vis foarte drag sufletului său - inaugurarea în 21 aprilie 2012 a Muzeului etnografic din Ţara Codrului, într-o gospodărie ţărănească amenajată în acest scop.

De atunci de la momentul solemn al sfinţirii casei-muzeu de către Î.P.S.Andrei, fiu al Oarţei şi până în prezent de repetate ori s-a ocupat de organizarea unor manifestări folclorice-şezători,danţul la şură, spectacole-culminând în această vară cu o “clacă la seceriş” la o holdă de secară din hotarul satului şi cu punerea în scenă a unui obicei pierdut-“Cununa Secerişului.”

În ultimii ani, nu a fost nici pe departe leneş şi în mânuirea condeiului: în anul 2001 a surprins prin editarea primului studiu monografic ”O vatră de istorie la poalele Codrului”, studiu întemeiat pe o temeinică documentare.Sunt de asemenea,valori publicistice şi editarea celor două volume sub genericul “Povestiri din Ţara Codrului”,veritabile crâmpeie de creaţii populare,dar şi portrete ale unor personalităţi ale Oarţei şi ale zonei.

Îmi opresc aici pana de scris convins că aceste succinte punctări asupra realizărilor d-lui profesor Traian Rus sunt de ajuns pentru a contura complexitatea preocupărilor unei adevărate personalităţi din *Ţara Codrului*în spaţiul spiritualităţii româneşti de aici.

                                                                  EMIL DOMUŢA             

Fotografia zilei - Scriitori la Copalnic Mănăştur

Emil DOMUŢA, Vasile Dan MARCHIŞ, Dumitru ŞOVAGO alias Mitruţ din RUS

Despre un împătimit al salvării tradiţiilor - Sever Dumuţa din Băiţa de sub Codru

Este o zicală din bătrâni: "Omul sfinţeşte locul!". Şi mult adevăr cuprinde. Mi-a fost dat să-l cunosc acasă, în Băiţa de sub Codru, în propriu-i atelier de tâmplarie, lucrând alături de vrednica-i soţie, Viorica. Este cu adevărat şcolit în meserie, absolvind în anul 1983, profilul prelucrarea lemnului din cadrul Colegiului Naţional "Vasile Lucaciu" din Baia Mare.

  Fascinat de rădăcinile tradiţiilor locale ale satului natal, vestit centru de meşteşugari ţărăneşti precum confecţionarea lăzilor de zestre pentru fericitele mirese, şindrilă  pentru învelitul casele, a şurile, hoboroacele, olarit şi blidărit, începe să colecţioneze exemplarele cele mai valoroase, şi nu numai atât, le şi restaurează profesionist. A reuşit să se aşeze pe linia unei viguroase tradiţii locale. Aici, în Băiţa, prin anii '60, se puteau număra 40 de meşteri şindrilari, 23 de constructori de case, 14 lădari (dintre care, prin anii '80 l-am cunoscut doar pe unul -"Văsălica Mărului") apoi doar 3 olari.

   Dintre toate aceste meşteşuguri, lăzile de zestre au dus faima băiţenilor până departe, în părţile Sătmarului, Sălajului şi Chioarului. Se fălea orice mireasă, care la adusul zestrei, avea faimoasa "ladă de Băiţa."

  Tehnica de confecţionare era una simplă, folosind unelte şi metode tradiţionale: săcurea, barda lată, gilăul, horjul, cuie de lemn şi apoi baiţul obţinut din fiertură de coajă de arin cu cenuşă.

   În zilele de azi au învins agregatele moderne, dar, exemplarele vechi, le restaurează dumnealui,  Sever Dumuţa, respectând vechile faze de execuţie.

   M-a impresionat cu totul aparte, când la măritişul fetei mai mari, pe nume Cristina, la nunta la care am făcut oficiile de staroste, Sever tatâne-său, a confecţionat o ladă de zestre, iar acum lucrează la confecţionarea alteia, pentru maritişul fetei mai mici, pe nume Luminiţa.

   Şi nu s-a oprit doar la atât, a întemeiat o formaţie de dansuri tradiţionale "Mugurii Codrului" alcătuit din elevi şi tineri din comună, a contribuit la lansarea unor tineri interpreţi precum: Ionuţ Uivaroşi, Ionuc Teudan, Georgiana Pop. Colecţionează şi restaurează piese de mobilier ţărănesc, ştergare vechi lucrate "în fitău", costume populare.

  Socotim că toate aceste realizări conturează o personalitate aparte, de care, orice aşezare rurală are mare trebuinţă.

   Din partea noastră numai vorbe de încurajare şi de perseverenţă pentru meşterul-artist "Severu Purecului" (cum i se zice fără nici o supărare, pe la Băiţa de sub Codru).

                                        

                                                              Prof.  Emil Domuţa

Profesorul Emil DOMUŢA vă invită la Sânzâienile din Băiţa de sub Codru!

Colegul, prietenul, omul de cultură, prof. EMIL DOMUŢA invită pe toţi cunoscuţii şi prietenii folclorului autentic în data de 24 iunie 2013 la locul numit "Huta Băiţii" unde se va sărbători SÂNZÂIENILE pentru cea de-a XIX-a oară printr-un Spectacol folcloric de mare ţinută ( prezintă cunoscuta interpretă Crina Horincar şi prof. Emil Domuţa ) în care vor evolua Ansamblul folcloric din Băiţa de sub Codru, formaţii artistice şi solişti din: Ardusat, Berchezoaia, Bicaz, Cicîrlău, Gârdani, Lăpuşul Românesc, Sălsig, Suciu de Sus, etc.   Dorim mult succes tinerilor participanţi şi ne bucurăm de faptul că Ţara Codrului are un OM de asemenea valoare, în persoana profesorului Emil Domuţa! Suntem siguri că la eveniment va participa şi un fiu al satului iubit peste tot, nimeni altul decât secretarul Consiliului Judeţean Maramureş, juristul Dumitru Dumuţa! Invitat special MALVINA MĂDAR IEDERAN şi Ansamblul condus de Domnia sa!

                                                                                                 G.D.L.

Foto document - O parte din redacţia revistei culturale tipărită "Izvoare Codrene", la numărul II

La mulţi ani prietene Emil Domuţa!

                       S-a născut la 24 ianuarie 1959, de Ziua Principatelor Române, în satul Asuajul de Jos aparţinător comunei Asuajul de Sus, într-o familie înstărită de ţărani. Fiind un băiat curios, de mic a învăţat tainele scrisului şi cititului iar la şcoală de abia aştepta să ajungă. Câtă istorie universală, a României şi locală – a Ţării Codrului cunoaşte EMIL DOMUŢA (foto) cred că puţini mai sunt astăzi în România.

      Emil Domuţa este scriitor, istoric de marcă, etnolog de frunte al Maramureşului, nu degeaba profesorul Pamfil Bilţiu îi este naş de cununie, staroste, jurnalist şi dascăl de excepţie al atâtor generaţii de elevi al Colegiului Naţional „Gheorghe Şincai” din Baia Mare. Actualmente, de vasta lui experienţă pedagogică şi istorică beneficiază elevii din Şcoala Gimnazială Asuajul de Sus.

           Profesorul Emil Domuţa deţine o impresionantă colecţie de poveşti şi povestiri dar şi o colecţie muzeală locală impresionantă. A publicat 12 studii de istorie a culturii maramureşene în diverse anuare ale muzeelor din Cluj Napoca, Alba Iulia, Zalău şi Baia Mare.

Fost inspector şef al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Maramureş, ex-director al Muzeului de Istorie din Baia Mare, director plin al cunoscutului Ansamblu Naţional "Transilvania", prietenul meu Emil, este cel mai vechi colaborator al revistei "Izvoare Codrene”, alături de regretatul Ion Burnar şi fondatorul ei, poetul Vasile Dan Marchiş.

        La ceas aniversar, Redacţia „Izvoare Codrene”, Cenaclul Scriitorilor Maramureş, familia mea din Lucăceşti, îi urează domnului profesor Emil DOMUŢA multă sănătate, putere de muncă, succes în toate proiectele Domniei sale şi un sincer LA MULŢI ANI FERICIŢI!

                                                                           Gelu DRAGOŞ

Iarba verde de acasă!

Pleacă cu duiumul românii tineri în lumea largă, pentru a-şi cîştiga cele de trebuinţă. Dar adesea, îi înmoaie dorul de acasă, de familie şi revin.

De curînd, l-am întîlnit cu bucurie pe consăteanul meu Ioan Vasile Mortocean din Asuajul de Jos, în vîrstă de 41 de ani, tată a doi copilaşi - fetiţa Ioana şi noul născut Ionuţ.

S-a întors acasă şi  ne-a  mărturisit povestea vieţii lui: "Am fost tare sărac, orfan de tată de la 13 ani, am pornit de pe iarba verde... Am lucrat mai  întîi la "Mina Săsar" vreme de 7 ani, unde l-am avut coleg preţios pe artistul Ioan Petreuş, apoi am ajuns disponibilizaţi un an şi apoi am tras  încă 7 ani de muncă grea la "Romplumb". Naveta devenea tot mai dificil de făcut de la Asuajul nostru pînă la Baia Mare.

O verişoara plecată mai demult în Spania m-a contactat asigurîndu-mă că acolo ar fi de lucru pentru mine. Mare amăgire. Am plecat în 20 iulie 2006, lăsîndu-mi nevasta în prag de naştere. Nu erau, nici în Spania, cîinii cu colaci în coadă, nici vorbă de lucru şi după o săptămînă, ruinat şi fără bani, m-am întors acasă. Dar vine şi norocul peste om. Vecinul meu Paul Noadiş ce conduce o firma de construcţii la Paris mi-a aruncat "colacul de salvare" şi de 4 ani lucrez acolo. Iată dovada: casă noua, masă şi familie frumoasă.

Este o criză globală peste întreaga lume, dar omul vrednic dovedeşte. A izbîndit şi Văsălică din Asuaj.

                                                                      Prof. Emil DOMUŢA

"MOŞ ANDREICA" VETERANUL DE RĂZBOI LA 91 DE ANI ŞI POVESTEA LUI

Pe "Moş Andreica" l-am remarcat încă din fragedă pruncie când în zilele de vineri ale târgului de ţară de la Ariniş cobora din Asuaju de Sus şi oprea negreşit pe la casa mea natală unde funcţiona singurul Magazin din Asuaju de Jos şi era foarte bun fărtat cu tatăl meu Ştefan.I-am remarcat încă de pe atunci agerimea minţii şi multele snoave din tinereţe ce le depăna cu tata
  Au trecut anii şi revenind profesor al şcolii din comună, am ajuns să-l cunosc mult mai bine ba chiar să ne împrietenim şi să fim parteneri până şi într-un film TV de prezentare a valorilor culturale, artistice, şi tradiţionale ale Asuajului. Atunci în urmă cu 5 ani am aflat că este veteran de război. De curând, împreună cu partenerul meu de gazetărie Vasile Dan Marchiş am ajuns la locuinţa sa să-i ascultăm "istorisirile"din război aşa cum şi le aminteşte la venerabila vârstă de nonagenar, pentru că din păcate nu şi-a consemnat nimic referitor la asta într-un jurnal personal .
 Şi iată-i povestea de pe front:
 "Am fost încorporat în armata maghiară în oraşul Rarău din Nordul râului Tisa, azi în Ucraina, când partea de nord a Ardealului a fost cedată, la 14 octombrie 1941. Ne-au dus pe linia frontului, am trecut "Cotul Donului" ajungând până lângă Kiev. S-a schimbat tactica frontului şi ne-au ţinut pe loc mai bine de trei luni. Am fost puşi să săpăm "buncăre"adânci în pământ. Peste  acestea am pus scânduri groase de stejar să ne apărăm de gloanţe şi grenade.
  Pe linia frontului am fost distribuit să transport alimente la soldaţi şi într-o asemenea misiune am fost rănit grav la piciorul drept. Din fericire doar muşchiul a fost sfârtecat iar osul a rămas neatins şi iată-mă că umblu pe picioare şi azi la 91 de ani.
  Începând cu luna martie 1944 ne-am trezit cu marea ofensivă rusă. Am fost groaznic bombardaţi de artileria lor. Am fost înconjuraţi dar am reuşit să ne strecurăm din mijlocul lor, salvându-ne astfel de o eventuală capturare. Prin cumplite focuri de artilerie (tunuri) care au secerat nu numai soldaţi ba până şi brazi ce cădeau ca iarba după coasă,străbătând  oraşul Dolina apoi trecând Carpaţii Nordici apoi Râul Tisa la Kaşovia în Slovacia mai cu seamă în  munţii Tatra am înfruntat bătălii grele,deplasându-ne astfel până la Praga unde am primit vestea că Germania a capitulat şi s-a terminat războiul.
  La întoarcerea spre casă am fost capturat în lagăr. Am avut însă parte de noroc pentru că un soldat din pază m-a întrebat în limba maghiară de unde sunt? Când a aflat în ciuda uniformei maghiare că eu sunt român m-a îndemnat ca după ora 12 noaptea să trec peste gardul de sârmă ghimpată înalt de 4 metri şi să ies pentru că armata română se află la doar 2 kilometri.
  Împreună cu armata română am venit până la Esztergom. Aici s-a format un tren ce ne-a dus până la Budapesta,apoi altul până la Debreczen. Aici s-a întâmplat pentru noi un fapt mai puţin obişnuit. Soldaţii sovietici ne-au încolonat şi ne-au dus într-o pădure în apropierea gării . Aici fără nici o explicaţie,drept batjocură,ne-au obligat să dăm jos de pe noi toată îmbrăcămintea pe care ne-au confiscat-o,lăsându-ne goi puşcă.Din aceste fapte imumane am dedus că soldaţii sovietici aveau nevoie de îmbrăcăminte, dar n-am putut realiza că pentru ce şi pentru cine.Eu din fericire mi-am salvat un ştergar pe care l-am înfăsurat în jurul corpului.
 A dat bunul Dumnezeu că în prima localitate am întâlnit oameni de omenie care au găsit pentru noi îmbrăcăminte (fie mai ruptă,sau de mărimi care nu ni se prea potriveau,) cu care ne-am acoperit trupul.Şi asa am călătorit pe jos, sute de kilometri până la Carei şi tot pe jos, pe linia ferată (gara era bombardată) până în localitatea Ghilvaci. Şi cât pe ce să cădem iarăşi pe mâna ruşilor la doar câţiva kilometri de casă.
 Am reuşit să scăpăm şi să ne îndreptăm spre Viile-Satu Mare. Aici am ocolit gara de frica ruşilor şi tot pe jos spre Homoroade peste culmea Codrului pe cărări bine ştiute am ajuns acasă. Mirarea părinţilor şi a soţiei a fost la culme. În hohote de plâns dar printr-un sentiment de fericire cu totul deosebit ne-am îmbrăţişat după mulţi ani"
 A îndurat asemenea altora , un întreg cortegiu de suferinţe şi umilinţe, mereu îngrozit de frica morţii şi a gîndului că nu-şi va mai vedea familia şi satul natal Asuaju de Sus niciodată. Dar nu fără temei au ieşit din sufletul ţăranului român aceste versuri-blestem:
"Fiu-ai război blestemat!
Multă moarte-ai semănat
Mulţi feciori ai străinat
Şi mulţi orfani ai lăsat"
 Iată un crâmpei de existenţă umană încărcată de suferinţe,umilinţe şi frică.Iată traumele pe care le poate produce orice război.
                                                EMIL DOMUŢA
                                                VASILE DAN MARCHIŞ

BĂIŢA DE SUB CODRU ŞI UN MEŞTEŞUG ARTISTIC APUS-FĂURITUL LĂZILOR DE ZESTRE

 Până în urmă cu patru,cinci decenii în casa ţărănească tradiţională"lada de zestre"constituia o piesă de mobilier nelipsită şi aşezată la loc de cinste în odaia curată,de sărbătoare.Oricare fată "de seamă"în prag de măritiş,pe lângă alte bunuri şi valori ale "înzestririi"(holde de pământ,boi,vaci,oi etc),trebuia să aibă şi preţioasa ladă de haine în care îşi aduna cele mai deosebite costume de sărbătoare(spăcele,poale,zadii,năfrămi,zgărdane de mărgele). În pragul nunţii,de regulă în ziua de joi a săptămânii, avea loc ceremonia "dusului zestrei",dacă fata pleca de noră în altă familie. Şi era un întreg spectacol al uliţei satului atunci când convoaie de căruţe trase de boi sau de cai, pline de feciorii care vesteau nunta(vilfeii)şi grupuri de tinere fete,bune horitoare şi "chiuitoare"soseau la casa viitoarei mirese pentru a aşeza zestrea pe căruţe,(piese diverse de mobilier-dulap,masă,lădoi mare de haine,armareu pentru vase de bucătărie,perne din pene de gâscă,dună de pene(dricar),cergi, covoare etc,dar cea mai deosebită piesă era tocmai "lada miresei".
 Momentul oferea prilejul unor hazlii "iuituri"ale grupurilor de fete care se duelau prin multe versuri precum:
             "Câte haine sânt aci
             La tri fete-o putut hi
             Da noi le-am dat la una
             Că i-o fost bună mâna
             Şi la ia şi la măsa
             Că şi le-o ştiut lucra
             Tăte-s lucrate cu mâna
             Nicii una cu moşina
             Tăte-s mândre şi-mpănate
             Şi de mâna ei lucrate"
 Şi în replică hula:
             "Vai de voi cu satul vost
             Că ne-aţi dat picioici de post
             Morţii voştri maţă
             N-aţi mâncat de dimineaţă
             Nevoaia de va călca
             Până-astară nu-ţi mânca
             Că om trece la Homoroade
             Şi acolo-ţi ave ce roade"
 Alaiul,cu mare fast,străbătea uliţele satului până la casa mirelui,în admiraţia generală a sătenilor care ieşeau pe la porţi pentru a aprecia valoarea zestrei şi cu deosebire vestita ladă pe care era aşezată viitoarea mireasă.
 Din păcate,astăzi,singurele exemplare de lăzi care au fost salvate de la distrugere se păstrează doar în colecţii muzeistice sau particulare pentru că suflul modernismului a schimbt în totalitate şi modul de amenajare a interiorului locuinţei şi rânduiala nunţii.
 Odinioară,când "lada de zestre"era de mare preţ pentru întreaga zonă"a Codrului"şi de o parte şi de alta a versantului,cei mai vestiţi meşteri-artişti în făurirea lor s-au afirmat şi s-au impus cei de la Băiţa,de unde şi denumirea ce s-a încetăţenit pentru acest produs-"ladă de Băiţa".
 Fiind dintotdeauna aşezaze bine populată dar cu pămănt agricol de slabă fertilitate,o bună parte a băiţenilor s-au orientat şi s-au specializat în meşteşuguri pentru asigurarea traiului precum:şindrilari,constructori de casă,şişuri,tâmplari-lădari, olari etc.
 Din numărul de 14 lădari care mai lucrau prin anii *50, pe la 1983 ne-a fost dat să-l mai întălnim doar pe unul "Văsălica Mărului",azi plecat şi el dintre noi la o venerabilă vârstă. Am reuşit să ne documentăm pe atunci, în atelierul său, unde mai confecţiona asemenea produse doar la comandă şi nu pentru târgurile de ţară de la Ariniş, Hodod şi Cehu Silvaniei, unde erau duse spre vânzare mai înainte, la schimb pe cereale.
 Tehnica de confecţionare era similară aceleia ştiută de mine, în alte centre specializate în acest meşteşug precum Plopiş din Ţinutul"Fisculaşului"sau Budureasa din Bihor.Însă ceea ce le personalizează este ornammentaţia, respectiv bogăţia şi ingeniozitatea motivelor.
 Fazele principale de prelucrare erau:
 Crăpatul lemnului de fag, cu securea pentru obţinerea scândurii;
 Cioplitul cu securea lată(bardă);
 Rindeluitul scândurii (giluitul);
 Formarea şanţului la scândură pentru a o îmbuca (horjitură la scândură pe mehei);
 Coloratul lemnului cu baiţ din coajă de arin fiartă cu cenuşă(feştitul) care are rolul de a proteja lemnul concomitent cu rolul decorativ;
 Încheiatul lăzilor prin îmbucarea scândurilor şi fixarea cu cuie de lemn;
 Ornamentarea lăzilor gata încheiate("tărcătura cu horjul").
 Lăzile de Băiţa se evidenţiază atât prin varietatea ornamentelor cât şi prin modul de a le îmbina.Se folosesc în majoritate cele mai simple elemente geometrice:linii drepte paralele,întretăiate,zig-zaguri,valuri,cercuri,combinaţii de cercuri,semicercuri,rozete.Un element foarte carcteristic este crenguţa de brad.Foarte rar apar elemente zoomorfe.
 Aplicând legile generale ale artei decorative-simetria,repetiţia şi alternanţa în distribuirea ornamentelor,se crează un stil specific centrului de lădari.
 Din nefericire,după atâtea şi atâtea generaţii de meşteri care au transmis meşteşugul din tată în fiu, astăzi nu mai există nici unul, ori ar fi o şansă de revitalizare de vreme ce există după ştiiţa noastră, suficiente persoane cu "dare de mână" care preferă să-şi amenajeze în locuinţele moderne şi vaste de azi şi un interior cu specific ţărănesc ori"l ada de Băiţa"ar avea un loc de mare cinste.Poate viitorul...?

                                                                          prof. EMIL DOMUŢA
                   

ÎNTREVEDEREA ZILEI LA "IZVOARE CODRENE"

 Pe profesorul Emil Domuţa din satul Asuaju de Jos, comuna Asuaju de Sus, Maramureş, fost inspector şef al Direcţiei De Cultură,Culte şi Patrimoniu Naţional Maramureş şi fost Director al renumitului Ansamblu Naţional "Transilvania" din Baia Mare, l-am "surprins" astfel:
- Anii de invididiat, poate de majoritatea conjudeţenilor noştri, pe care i-aţi petrecut în fruntea instituţiilor menţionate mai sus, cer o lucrare, o carte, pe care să o publicaţi în acest sens, dar mai ales prin faptul că aţi fost considerat unul dintre cei mai apreciaţi profesori de istorie din judetul nostru, fapt ce denotă că aţi profesat o vreme la celebrul "Colegiu Naţional Gheorghe Şincai" din Baia Mare. Ce ne redaţi legat de acest aspect?
- Ce a fost a fost, dar mai important este că am publicat pe lângă altele 12 studii de istorie a culturii maramureşene în diferite anuare ale muzeelor din Cluj Napoca, Alba Iulia, Zalău şi Baia Mare.Sigur că vreau ca aceste lucrări să le cuprind într-o carte sau dacă va fi nevoie în funcţie de volumul lor, chiar în două cărţi. Dacă mi se v-a "prevesti"că voi găsi o colaborare benefică şi un sprijin cât de cât favorabil de la instituţiile menţionate mai sus sau măcar de la unele dintre ele, sigur că voi da curs acestui proiect.
- Având în vedere că dumneavoastră sunteţi cel mai vechi colaborator al revistei "Izvoare Codrene" în ale cărei numere (aproape în toate) aţi publicat texte despre oameni, locuri şi fapte din arealul "Ţării Codrului" şi nu numai, dar n-aţi publicat în revista"Izvoare Codrene"măcar unul sau două dintre cele 12 studii amintite mai sus, cu toate că ne-aţi promis.
 - Mă bucur că această idee mi-a parvenit chiar de la fondatorul şi coordonatorul şef al revistei respective, care eşti dumneata, dar m-am limitat la unele texte spre a da posibilitatea tuturor celor care doresc să publice aspecte legate de arealul plaiurilor în care trăim. Însă pot să spun că în numerele viitoare ale
revistei amintite voi publica şi legat de acest lucru.
 - Având în vedere că dumneavoastră aţi prezentat oficial unele evenimente culturale, artistice şi tradiţionale în multe oraşe şi sate din ţară şi chiar din străinătate, cred că acestea merită publicate într-o viitoare carte,
fie scrisă de dumneavoastră sau de altcineva, mai ales că pe lângă altele aţi prezentat oficial la mai multe ediţii "Festivalului cântecului şi portului popular codrenesc"desfăşurat cu ocazia tradiţionalului "Târg al cepelor" din Asuaju de Sus. M-am oprit asupra acestui aspect deoarece acest eveniment a avut loc în comuna noastră natală, puteţi spune două cuvinte?
- Frumoase amintiri!...
- Nu sunt doar amintiri ci fără îndoială fapte măreţe despre care toată lumea a meditat cel puţin o clipă...
- Toate astea să fie de bine şi în continuare,dar dă-mi răgaz să te întreb şi eu ceva legat de activitatea dumitale literară. Pe când un nou volum de versuri?
- L-am şi dus la tipar şi se intitulează "Aripi în schimbul mâinilor mele"
- Interesant titlu. Cu toate că acum urmează să publici al patrulea volum de versuri, pe lângă care ai fondat o revistă intitulată "Izvoare codrene",ai ajuns destul de apreciat pe plan judeţean dar prea mult "ignorat" în comuna natală. N-aş spune asta dacă n-ai locui de o viaţă la nici 15 metri de Şcoala Generală cu clasele I-VIII din Asuaju de Sus, şi la nici 100 de metri de Primăria din comuna
menţionată care este de altfel localitatea ta natală.
- Timpul le rezolvă pe toate...
- Dacă tot mi-ai făcut o prezentare "panoramică",dă-mi voie să consemnez şi eu ceva despre dumneata, dar nu de la mine ci despre ce au spus şi ce au afirmat unii în diferite ziare şi reviste:
 "(...) Multe dintre poeziile sale au fost publicate în unele ziare şi reviste cum ar fi: "Informaţia zilei, Glasul Maramureşului, Pro Unione, Graiul Maramureşului, Jurnalul de Vineri, Bulevardul ştirilor, Izvoare Codrene, ŞtiriMm, etc.  
Este prezent cu versuri în "O antologie a Poeziei Maramureşene,de la poezia populară la poezia contemporană,(2009)  realizată de Nicolae Păuna-Scheianu.
Este fondatorul şi coordonatorul şef al revistei "Izvoare Codrene", publicată până acum în 8 numere.      
  Poetul a mai publicat cărţile de poezii:
"MICROEPISTOLELE TRISTEŢII, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2005 (Premiul Centrului Creaţiei Populare Maramureş la Festivalul Naţional de Literatură de la Cicârlău,Maramureş,2004).
VERBE EXILATE, Editura Scriptorium, Baia Mare, 2006.
ZODII CONTRAFĂCUTE, Editura Eurotip, Baia Mare, 2007 (Premiul Cotidianului "Informaţia zilei, la Festivalul Interjudeţean de Poezie"Armonii de Primăvară"de la Vişeu de Sus,Maramureş,2008)"
                  ( Paul Beldi Ladislau -Ora exactă,MARTIE,2008)

  Dintre puţinii poeţi pragmatici pe care îi cunosc şi pe care îi urmăresc de ani buni face parte şi Vasile Dan Marchiş, din comuna Asuaju de Sus, care a debutat în presa locală în urmă cu vreo 4 ani şi a cărei evoluţie o socotesc aproape de superlativ.(...)Vă lăsăm pe dumneavoastră să judecaţi ce şi cum.
         (VASILE DOBRA-GRAIUL MARAMUREŞULUI,26 IANUARIE,2004)

 Îndrăzneţ în demersul său liric, stăpân al unei sintaxe sigure şi destul de personalizate, atent la spectacolul lumii şi la minunile şi urâţeniile ei pieritoare,reflexiv şi tenace.(...)
         (EDITURA ETHNOLOGICA,BAIA MARE,2005.)

 ...Citite cu atenţie versurile poetului Vasile Dan Marchiş ,atrag atenţia prin prospeţime, conving prin sinceritate, fragmente memorabile se găsesc în mai toate poemele sale.(...).Când renunţă la cuvinte mari,l a clişee literare, indiferent că poetul se roagă parcă divinităţii,Vasile Dan Marchiş ne duce de mână, cu rezultate încântătoare în universul său, cu neliniştile şi frumuseţile-i aferente. De fapt numai un poet veritabil este capabil să ne arate o altă faţă a firii umane, o altă realitate  convertită de puterea vindecătoare a verbului(...)
         (ION BURNAR-INFORMAŢIA ZILEI,16 AUGUST 2005)

 Sunt detectabile câteva simboluri cu care operează poetul, anotimpurile, iubirea, unele fenomene divine şi alte aspecte transpuse literar, ce dau o notă personală creaţiei sale...Avem verbe care dau mărturie că Vasile Dan Marchis este un poet real.(...)
         (DRAGOMIR IGNAT-GLASUL MARAMUREŞULUI,2 DECEMBRIE,2006)

 La Şedinţa Cenaclului Scriitorilor din 22 noiembrie 2008,care a avut loc la Biblioteca Judeţeană "Petre Dulfu" din municipiul Baia Mare, poetul, etnologul şi folcloristul Ion Bogdan a opinat: "Marchiş pleacă de la o idee şi construieşte, în final, o arhitectură de catedrală, ba chiar ne surprinde cu unele rezolvări. Fără prea multe zorzoane, cu simplitate, dar nu cu simplism, el reuşeşte să facă o metaforă din întreg poemul(...)
         (ANCA GOJA,GRAIUL MARAMUREŞULUI,LUNI,24 NOIEMBRIE 2008)

 Despre creaţia literară a poetului Vasile Dan Marchiş, şi-au mai dat cu părerea în diferite publicaţii, oameni de cultură,scriitori şi jurnalişti, cum ar fi: Nicolae Scheianu, Florica Bud, Vasile Morar, Paul Beldi Ladislau, Gelu Dragoş, Gheorghe Peter, Ioan Dragoş, Betty Kirchmaier-Donca, Ştefan Doru Dăncuş, Vasile Bele, Dorin Cosmuţa, etc.
                                         
                                    (Izvoare Codrene)
                                               

ŢINUTUL CODRULUI ŞI CU DEOSEBIRE BĂSEŞTIUL VĂZUT DE CĂTRE MARELE SAVANT NICOLE IORGA LA 1906

Spirit enciclopedic de anvergură mondială,istoric,scriitor,publicist,demnitar de stat,cu o operă uriaşă,ce depăşeşte 16ooo de titluri,titanul Iorga a avut şi vocaţia călătoriilor,documentărilor de teren,din dorinţa de a cunoaşte personalităţile de vază în locurile în care trăiesc.
 De un interes aparte în această direcţie l-a reprezentat Ardealul pe care l-a vizitat în anul 1906,vizând marii bărbaţi ai neamului românesc de aici,la oameni pilitici la literaţi ori savanţi,precum academicianul Ioan Mihaly de Apşa,până la modeşti preoţi şi dascăli ai satelor.
 Pentru meleagurile "de sub Codru"dovedeşte prin însemnările sale,o înclinaţie şi o afecţiune aparte datorită personalităţii de prim rang în galeria politicienilor de vârf al luptei de emancipare naţională ce trăia aici George Pop de Băseşti(1835-1919).Sunt impresii de mare profunzime care reuşesc să se constituie într-o cronică vie asupra realităţilor româneşti din această parte de ţară văzute la începutul veacului trecut.Sunt temeiurile pentru care decupăm un capitol din ampla sa lucrare memorialistică"Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906"Editura Ministerului de Interne,Bucureşti,1929.
   
                                                            I.
                                                 ÎN SĂLAGIU.

 De la Letca linia ferată ce vine din Dej se suie şi mai departe pe cursul Someşului fără valuri,curgînd lin în fundul văilor.Supt marea lumină desmierdătoare ,dealurile împădurite ale Sălagului îşi desfăşura strălucitele odăjdii de roşu şi auriu.
 În poalele lor sînt prinse satele româneşti cu bisericile de zid puternice care înalţă una după alta turnurile albe.După Surduc ajungem la Jibou unde numărul nostru e mic pe lângă al străinilor.Marea aşezare din dreapta căii e străbătută de două clopotniţe duşmane.De aici linia cea mare apucă spre Naghi-Karolyi,pe care ai noştri ,care au şi o mare parohie în orăşel,îl numesc Careii-Mari.Pe acolo e calea spre Dobriţin,al cărui nume vechiu slavic a fost prefăcut în Debreczen de ungurii năvălitori şi în sfărşit spre Tisa,spre sfârşitul lumii romăneşti.
 Deocamdată urmăm drumul Someşului ascuns de dealuri,care au făcut pe cărturarii noştri să numească această ţară a Sălagiului:silvania.Pe Odorheiul Someşului trenul încetinel apucă spre staţia Şulimetei,de unde iarăşi linia se încreangă,aruncând o ramură spre Cehul sau Cehul Silvaniei,pe cînd trunchiul ţinteşte spre Baia Mare.
 valea aceasta nouă n-are un râu care să se vadă,căci apa Sălagiului e numai o scurgere săracă,prezărită într-o râpă.Dar cele mai line dealuri desfăşoară la soare coastele lor străbătute de plugul roditor.E încă o ţară de pîne la picioarele muntelui,şi de aceia marii proprietari totdeauna să şi-o însuşească.
 După o scurtă oprire la un sătucean care face abia să se zărească umilele-i acoperişuri de stuf şi de şindrilă veche,suntem la staţia îndoită" Volcsok-Iliesfalva",unde ne aşteaptă trăsura venerabilului şef politic românesc George Pop de Băseşti.
 Satul Băseştilor se atinge odată,sub dealurile de bielşug.Aşezat într-un loc aşa de prielnic,în margenea codrilor şi cu ţarini la îndămână,el nu se simte de aceste înlesniri.Pe drumurile de tină adîncă şi cleioasă,se ivesc la întîmplare căsuţe cu pereţii joşi şi strîmbi,de-asupra cărora spînzură stuhul scărmănat. In clădirile mai bune,unde se văd boltiri de zid în faţă,ca podoabă,stau jidovii ,cari ,mai pieptănaţi,mai unguriţi decît ai Maramureşului,nu fac ispravă mai bună decît aceia.Sînt vreo sută de capete in acest vechiu sat românesc,boltaşi,precupeţi şi chiar stăpîni de pămînt,"de holduri".N-au sfială de nimeni,batjocuresc pe preotul nostru,înteţesc împotriva lui pe ţăranii momiţi de băutură,şi se poartă ca nişte stăpîni.Din Băsesti ei au făcut un punct central,şi îşi au aice o mare sinagogă şi chiar o şcoală ,unde copiii de toate vrîstele mişună în mocirlă.Acum numai o jumătate de veac erau numai trei familii.şi ispita şi stoarcerea ce pornrşte de la evrei va fi făcut pe ţăranii de aici ceia ce sunt.La intrarea în sat o ceată dintre ei trece pe lîngă noi fără a zice "bună ziua"ţinîndu-ne cu ochi răi.Cutare dintre locuitori nu merg la biserică,nu cred în cruce,nu primesc predica,nici tainele,ce botează din nou şi se zic Nazaricuşi sau Nazarineni,după un eres nou şi prost,născocit de Sîrbi şi răspîndit de Unguri.Ba în satul vecin Odeşti,adunătură de căsuţe mai ca şi acestea,sînt şi de aceia care vreau pămîntul domnului şi birul Împăratului,şi pentru aceia se zic "suţulişti"sau socialişti.În acest sat şi în multe altele,obiceiul nunţii cu petrecere,dar fără preot şi fără declaraţie la primărie e încă foarte răspîndit,cu toate că unii preoţi,care au însă de lucru cu parohieni atît de cerbicoşi,duc luptă învierşunată împotriva concubinagiului.
 Totuşi vede o şcoală foarte bună şi o mare biserică,asemenea cu cele din Moldova.Într-o casă cu două rînduri e aşezată o societate creştină de consum.E vorba să se facă şi o bancă:ea va fi Codreana.
 Aceste mijloace de luptă pornesc înainte de toate de la hotărîrea proprietarului,Domnul George Pop,El nu este un străin,ci un nemeş din sat a cărui familie s-a ridicat prin preoţia străbunilor,prin protopopia unui ascendent mai apropiat,prin funcţiunile de Stat pe care le-a ocupat bunicul.Dintr-o moştenire de o sută de iugăre,acest om harnic a ştiut să facă un strălucit domeniu de 3.200 de iugăre care e unul din cele mai frumoase în aceste părţi şi cuprinde măierişti,ferme cum zicem noi,în trei sate,în Băseştii înşişi,în Tămăşeşti şi în Băiţa.Avînd o singură fată,el ajută larg şcoala,pe mulţi săteni şi chiar pe cîţiva studenţi.La şsptezeci de ani,nu e numai "domnul"moşiei ci şi adevăratul ei stăpîn,supraveghetor şi lucrător:pentru toată grija cămpului zilnic îi stă calul la scară.

 Dimineaţa întovărăşesc pe găzduitorul mieu la slujba bisericească.În clădirea încăpătoare şi cuviincios decorată,nu aflăm săteni,între altele şi fiindcă e o zi de lucru ,şi cu nesiguranţa batjocoritoare a vremii nici o clipă nu trebuie pierdută pentru arăturile şi semănăturile de toamnă.Dar copiii din cor au venit să cînte,nu ca să-mi arate mie ce pot,ci pentru că aşa e datina aici:să se înceapă cu cîntările din biserică ceasurile de învăţătură din şcoală.
 Slujba se face foarte frumos,;şi e o minune cînd supţirile glasuri argintii înalţă vioiu armonia rugăciunilor,la îndemnul învăţătorului care-şi face datoria cîntînd la strană Sînt foarte mititei,foarte cuminţi,aşa de săraci,de rupţi,de cîrpiţi şi de zdrenţuiţi,aşa de golaşi cu bietele lor picioruşe pline de noroiu până peste glesnă şi cu trăistuţele prinse de umăr,şi cîntă totuşi cu atîta inimă,ca nişte sărmane păsăruici îngheţate,de ţi-e milă,şi totuşi mai mult drag de dînşii.Pe pupitru,lîngă mine,bătrînul de şaptezeci de ani şi-a cufundat fruntea în mîni şi ascultă cu ochii umezi aceste glasuri şi rugăciuni pe care în acelaşi loc le-au înălţat preoţi şi protopopi din neamul lui îngropaţi în această ţărînă.E o tovărăşie de suflete între aceşti oameni,de vrîste şi de stări totuşi aşa de deosebite,cum s-ar cădea să fie în orice colţ românesc,şi chiar în boereasca noastră Românie,pentru binele acestui popor obidit şi fără mîngîiere!
                           
                        (NICOLAE IORGA "NEAMUL ROMÂNESC ÎN ARDEAL ŞI ŞI ŢARA UNGUREASCĂ LA 1906" EDITURA MINISTERULUI DE
                        INTERNE,BUCUREŞTI,1929)

                                                                                           EMIL DOMUŢA

Istoria unei reviste – revista unei istorii (I)

Mi-au plăcut dintotdeauna colaborările dintre oameni, indiferent din ce domeniu de activitate. Am apreciat acest fapt ca un respect şi stimă absolută. Iar când respectul, stima sau colaborarea vine întru susţinearea unei cauze nobile, cu atât mai mult, obiectivitatea şi punctualitatea este şi trebuie să fie evidentă. Am să încerc (nu ştiu în ce măsură voi reuşi!), a scrie câteva gânduri (deşi, la început m-am gândit la o recenzie!) despre revista ,,Izvoare Codrene”, despre colectivul de redacţie cu aplecare spre scriitură, despre colaboratorii pe care prestigioasa revistă şi i-a dobândit, datorită competenţei profesionale, despre cei care au semnat articole în paginile sale, despre poeţii, scriitorii, istoricii, oamenii de litere şi cultură, dar şi politicienii care au susţinut (evident, susţin şi în continuare!) acest demers.

De la începutul rândurilor aş dori să fac următoarea remarcă, necesară unui astfel de demers, pentru a fi înţeles cu obiectivitate. Voi scrie în cunoştinţă de cauză! Adică, ce-or fi însemnând toate acestea? Pe mulţi dintre colaboratorii revistei îi cunosc – oameni de litere, iubitori de folclor, profesori cu mare experienţă profesională – încât, credeţi-mă, pe cuvânt, îmi vine greu a scrie. Îmi asum, e drept, o responsabilitate mult prea mare, gândindu-mă doar la  profesionalismul dumnealor. Cu curaj, încep demersul meu, motivat de bucuria apariţiei, dar şi de curajul celor care au avut o astfel de iniţiativă laudabilă întru totul.

Deşi aflată la numărul 7 al apariţiei, (lansare la care am fost şi eu prezent), am să încep ... cu  începutul, motivat de întrebarea, sau pardon, întrebările: ,,Cine sunt Izvoarele codrene?”, ,,Ce promovează şi ce susţin în paginile revistei?”, ,,Cine sunt cei care au avut (iarăşi repet) curajul şi iniţiativa acestei reviste?” – motivat la gândirea (nu pot spune decât rudimentară a unora!) că în astfel de zile cine se mai gândeşte la valorile spirituale ale neamului? Şi mai zic eu, întrebări, pertinente, unei astfel la iniţiative! 

În lumea asta (cu regret o spun, totuşi, plină de răutate!), iată că mai sunt oameni cu suflet, cu gândire pur sănătoasă şi românească, ce se gândesc (probabil văd dezastru spre care ne îndreptăm!) la lucruri evident de trebuinţă, necesare, la lucruri obiective.

Se întâmpla în mai 2010!

Şi-acum permiteţi-mi a aduce laudă, dar şi bună apreciere, colectivului redacţional, acelora care au pus, cu emoţie, mai zic eu, ,,piatra de temelie” a revistei. Aflu toate acestea din întâiul număr al revistei, (şi-mi place nu mă rabd a nu nota!), ce a apărut în primăvara lui 2010, ,,... menită să dezmorţească  starea culturală a comunei şi a zonei!” – o exprimare pe cât de simplă, pe-atâta de energică. Aş propune (dacă-mi este permis a veni cu propuneri!) ca acesta să fie motto-ul real al revistei. Nu că altele nu ar exista, departe gândul, dar, sincer recunosc, că-mi place! Şi ce-am mai înţeles? Că, o dată cu această revistă – IZVOARE CODRENE – deja ieşită pe piaţă, a luat fiinţă, acolo, în ,,Asuajul naşterii sale”, şi un ansamblu folcloric, cu acelaşi nume! Fiind vorba de o ,,naştere spirituală”, de un ,,prunc în faşă”, doresc acestuia (a se înţelege acestei reviste), mulţi ani sănătoşi, întru slovă, vin şi mai adaug!

Startul de pornire în lumea scriiturii, a fost dat de: prof. Viorica Naghiu –  bună păstrătoare, dar şi culegătoare de folclor, un om delicat, care şi-a înţeles locul şi rostul pe faţa pământului, prof. Emil Domuţa – etnolog, scriitor, istoric de marcă, dascălul ce-şi exercită cu responsabilitate profesia pentru care a fost hărăzit. Într-un gând, suflet şi simţire, dar şi dorinţă (altfel nu se putea!) au păşit, evident cu emoţie dar şi încredere deplină în forţa dumnealor, dar şi-n iscusinţă,   oameni de-ai locului, Felicia Oşan şi poetul Vasile Dan Marchiş - prieten şi confrate drag, autor al mai multor volume de poezie (apreciate şi premiate datorită valorii şi metaforei cu care au fost construite!).

Colectivul fiind alcătuit, au avut nevoie de un coordonator cu mai multă experienţă profesională necesară unor astfel de începuturi. Aşa stând lucrurile s-au îndreptat spre cineva care lucrează într-o instituţie de cultură avizată. Au primit ajutor (dar şi sprijin) de la poetul Nicolae Scheianu – referent la Centrul Creaţiei Populare Maramureş - mare cunoscător dar şi iubitor al tradiţiilor şi obiceiurilor locului. Acesta le-a dat sfat, i-a încurajat, i-a învăţat, (dacă vreţi!) paşii ce trebuie făcuţi (şi cum trebuie făcuţi!), pentru a fi de cinste în lume. Au reuşit, vin şi confirm şi eu această iniţiativă.  

Pentru a reuşi, au ridicat o rugăciune către Dumnezeu (aşa cum au învăţat de la mămuca şi tătuca, de pe vremea de când încă mai trăiau), pentru a le deschide mintea şi sufletul, a le îndrepta paşii ştiinţei, pentru a le da binecuvântare în noua viaţă spre care, cu bucurie, (dar şi cu grijă!) se îndreptau. Au cerut binecuvântarea preotului din sat, iar acesta n-a putut decât să li se alăture, lăudându-i, încurajându-i, sprijinindu-i cu tot ce i-a stat în putinţă, recunoscând că ,,Este nevoie ca în satul românesc portul, tradiţia, folclorul sau obiceiurile să fie păstrate aşa cum le-am primit de la înaintaşii noştri. Dacă acestea nu se vor păstra, suntem condamnaţi pe viaţă!”, a mai adăugat părintele Mihai Ghiţ.     

Aţa stând lucrurile au pornit cu primul număr din revistă scriind fiecare după talentul, darul şi harul primit de la naştere. Cititorii revistei se pot bucura aflând date extrem de interesante despre viaţa culturală a acestei zone. Aflăm, spre bucurie, că aici se pune baza înfiinţării unui muzeu. Iniţiativa aparţine dascălului Emil Domuţa – om de-al locului (care nu şi-ar putea uita originea, oricât de mare ar fi amarul, supărarea sau depărtarea de locul natal). Şi-ncă o dată, (pentru a câta oară, oare?), vin şi întreb, pe drept cuvânt: omul care-ţi sfinţeşte locul, oare ce merită?! Vă rog, nu mă consideraţi un misogin sau un unul care aleargă după laude. Departe acest gând! Atunci când omul este lăudat, lauda să-i fie binemeritată! Dascălul Emil Domuţă - şi nu numai dumnealui – merită o astfel de lăudă, credeţi-mă! Felicia Oşan – cea care va semna rubrica ,,Social” – dar şi Vasile Dan Marchiş - membru fondator al revistei – vor semna un articol despre rolul cărţii. Articolele frumos întocmite aduc în discuţie cartea, pornind de la zicala: ,,Carte frumoasă cinste cui te-a scris!”. Vin, iertaţi-mi răutatea, (dar nu mă pot răbda, deşi ştiu că voi fi aspru condamnat), şi modific textul (iartă-mă, Doamne!), afirmând: ,,Carte frumoasă, oare cine te va mai citi?”, modificând inclusiv semnele ortografice, punând, aşa cum se poate uşor observa, un semn de întrebare la final.

Desigur am în vedere, faptul că azi, în acest secol al informaticii, mult prea puţini dintre noi şi semenii noştri sunt cu aplecare spre lectură. Şi iar îmi cer iertare! Oare ce-ar fi de noi şi de lumea asta, dacă nu ar fi cartea de învăţătură, această binecuvântare ce ne-a fost dat a o cunoaşte!  Tot despre buna învăţătură ce o poate da orice carte semnează preotul Mihai Ghiţ un articol. Desigur articolul domniei sale priveşte învăţătura moral-religioasă a fiecăruia – norme de la care ne abatem din ce în ce mai des.

Obiceiurile de peste an, legate de primăvară – Bunavestire şi Sânjorzul (Sfântul Gheorghe) - sunt redate frumos şi într-o ţinută elegantă, de către cunoscătoarea şi culegătoarea locului, prof. Viorica Naghiu – articol, despre care mi-ar place să cred că sunt începutul unei noi cercetări etnofolcorice în această zonă.

Pagina de poezie este semnată de nimeni alţii decât fondatorul Vasile Dan Marchiş (poeme reprezentative care pot oricând concura cu altele la orice festival de poezie) şi prof. Adela Naghiu – un om de-al locului, cu evidentă rădăcină codrenească (mă întreb, spre ştiinţa mea, între Viorica Naghiu şi Adela Naghiu, există vreo legătură?). Versuri proprii care vor face parte, nu peste multă vreme, dintr-un nou volum, mi-ar place să cred! Felicitări dumneavoastră celor care mânuiţi cu atâta măestrie, metafora!

Imediat după lăudabila lansare, vestea a trecut graniţa Ţării Codrului, a trecut graniţele sau frontierele statale, a trecut mări şi ţări, a trecut peste apa cea albastră a oceanelor prin poetul, scriitorul şi pictorul de înaltă ţinută morală, om de-al locului – Ion Georgescu – cel care a ţinut, de-acolo din îndepărtata Americă, să le fie aproape, măcar aşa. Sunt convins că dorul de casă este mistuitor şi arde sufletul. Aşa, prin culoare şi vers, a înţeles dumnealui să se alăture acestor truditori pe pământul literaturii. A reuşit, impresionându-ne, asta e clar!   

Câteva luni mai târziu, mai exact în luna lui Cuptor, acelaşi an al Domnului, 2010, apare următorul număr din revistă. Deci, luna iulie 2010, se semnează actul de naştere al celuilalt ,,frate” întru revista ,,Izvoare Codrene”. Harnici cum îi ştie lumea, toamna lui 2010, aduce o nouă bucurie editorială – respectiv numărul 3 al revistei. De această dată, numărul 3, este lansat, cu forţă şi mult mai mult curaj, în comuna Mireşu-Mare, idee susţinută şi sprijinită, se pare, de un alt iubitor de cultură – un om care sfinţeşte, şi pe bună dreptate, locul – primarul Virgil Prună. Aici, la lansare, s-a lăsat cu mult tam-tam. A fost, pentru comuna Mireşu Mare, un adevărat evenimat cultural, pe care participanţii nu-l vor uita degrabă.

Au fost prezenţi membri fondatori ai revistei, membri colaboratori de-a lungul apariţiei editoriale, scriitori, poeţi, etnologi, istorici de prestigiu. Ba, nu mă rabd, să nu amintesc şi de membri clubului ,,Spinul”, din Baia Mare, iar pentru cei care nu-i cunosc, am să le fac o prezentare scurtă. Aceştia, ,,Clubul Spinul”, sunt epigramiştii de seamă ai judeţului – cei care prin isteţimea minţii dumnealor, trimit săgeţi cu umor dar şi cu substrat, spre ceilalţi. Recunosc faptul că-mi sunt dragi! Şi ei şi genul abordat de dumnealor - epigrama!  
                                                                    VASILE BELE