Încerc, cu autoritatea conferită de peste 40 de ani în
slujba catedrei, cu zeci de participări la olimpiade naţionale, judeţene,
locale, la concursuri de admitere şi de bacalaureat, să exprim un punct de
vedere, deloc exclusivist, chiar participativ, din ce în ce mai îngrijorat de o
amplă deteriorare ce se constată de la an la an în şcoala românească la toate
nivelurile şi de toate tipurile. Subliniez de la început, cu toată fermitatea
şi convingerea, că nu elementul uman de calitate lipseşte, nivelul IQ-ului
chiar a crescut în ultimul deceniu, prin îmbogăţirea surselor de informare şi a
posibilităţii alternării acestora în funcţie de preferinţe, pentru a răspunde
şi celor mai riguroase cerinţe ale unui tineret studios din ce în ce mai
evoluat şi mai exigent. Dovadă, reprezentările, în continuare remarcabile, la
olimpiadele internaţionale, la concursurile de inventică, participarea elevilor
şi studenţilor români la proiecte naţionale şi internaţionale de anvergură. Nu
este mai puţin important de subliniat însă şi un cras dezinteres pentru studiu,
dar şi pentru muncă în general, al unor reprezentanţi ai tinerei generaţii
aflaţi pe cealaltă parte a curbei lui Gauss în ceea ce priveşte inteligenţa,
dar şi educaţia, cei care umplu foile matricole şi tabelele afişate după
testările naţionale, examenele de admitere sau bacalaureat, cu note mult sub 4;
tot aceştia măresc alarmant procentul şomerilor, pentru că nu sunt atraşi de
munci necalificate, iar pentru o minimă pregătire au nevoie de absolvirea unor
cursuri de calificare oferite gratuit de stat, de care de asemenea nu sunt
atraşi, preferând să trăiască pe spinarea părinţilor sau să se implice în
afaceri ilegale cu droguri şi ţigări, ori în bande organizate, să atace bănci
şi magazine sau case locuite de bătrâni neajutoraţi. Nu mai vorbim că barurile
şi restaurantele sunt pline-ochi cu ei, iar consumul de droguri, alcool şi
ţigări a devenit un adevărat flagel naţional. Aşadar, dacă gradul de înzestrare
genetică este în continuare mulţumitor pentru români – până când urmările
agenţilor de depreciere a sănătăţii populaţiei enumeraţi mai sus nu vor
dezechilibra evident dotările naturale, cum începe să se întâmple deja în câteva
ţări din lume – nu acelaşi lucru se poate afirma despre dotarea materială şi
ştiinţifică a instituţiilor de învăţământ româneşti, anulându-se astfel un
principiu elementar că „la condiţii egale – cerinţe egale”. Cum să pretinzi
aceleaşi rezultate de la şcoli fără cadre didactice calificate, fără mijloace
de învăţământ, fără curent electric şi căldură, fără spaţii sanitare
civilizate, cu dimensiuni ale spaţiilor de învăţare şi cu bănci improprii
desfăşurării procesului de învăţare, care poate dura uneori chiar şi 6 ore
zilnic?
O altă problemă esenţială este cea a structurii şcolii
româneşti. Se bâjbâie de zeci de ani în ceea ce priveşte găsirea unei formule
cât mai adecvate la nivelul postgimnazial. Nici trecerea de la grădiniţă la
şcoala primară nu a regăsit cele mai fericite auspicii, nici învăţământul
gimnazial nu şi-a consolidat încă programele/curriculum-urile şi nici
obiectele/specialităţile de învăţare. Ca o mică paranteză, susţin în
continuare, cum am făcut-o, de altfel, în ultimii 20 de ani, un învăţământ
gimnazial opţional, cu clase, sau chiar unităţi de învăţământ cu caracter
vocaţional – de muzică, de balet, de arte plastice, de sport etc. – pe măsura
dotării fizice şi intelectuale a elevilor şi în funcţie de opţiunile lor, iar
pentru marea masă a participanţilor la nivelul gimnazial – posibilitatea
alegerii încă din clasa a V-a a profilului uman sau real, cu obligativitatea
învăţării la toate profilurile, vocaţional, real, uman, a două limbi de
circulaţie internaţională. Revenind la nivelul postgimnazial, existenţa
liceelor tehnologice, aşa cum există şi funcţionează acum – mai bine-zis cum
agonizează – nu face decât să creeze o mare confuzie în rândul elevilor care le
populează, şi o mare gaură neagră în economia naţională: pe de o parte apariţia
şi adâncirea crizei forţei de muncă, pe de altă parte creşterea şomajului.
Argumentez: aceste licee tehnologice ar trebui să pregătească muncitori
calificaţi în diverse domenii solicitate de cerinţele pieţei forţei de muncă,
dar observăm cu stupoare că din nomenclatorul de meserii – în care au apărut şi
zeci de specialităţi noi, pentru care, de asemenea, nimeni nu se gândeşte unde
şi cum poate fi pregătită forţa de muncă – încep să aibă o palidă reprezentare
meserii care sunt foarte active încă, precum sudor, strungar, frezor, forjor,
ceasornicar, fierar, şelar, potcovar etc., pentru care am început să solicităm
chiar specialişti din afara ţării; din cealaltă perspectivă, neavând priceperea
necesară încadrării într-un loc de muncă după absolvirea liceului, conform
legilor protecţiei sociale, aceşti tineri de peste 18 ani cer ajutor de şomaj
şi nu au posibilitate nici a înscrierii la cursurile unei forme de învăţământ
superior, pentru că, aşa cum am văzut, nu trec de examenul de bacalaureat, iar
dacă reuşesc totuşi să-l ia, nu pot face faţă rigorilor învăţământului
superior, pornind chiar de la admitere. Aceste licee ar trebui transformate de
îndată în şcoli profesionale şi de meserii, aşa cum au existat dintotdeauna în
şcoala tradiţională românească, acoperind astfel cerinţele economiei naţionale
şi răspunzând totdeodată opţiunilor tinerilor pentru un drum potrivit în viaţă.
Trebuie să introducem în paralel şi conceptul că nu există meserii pentru care
să se dea „spor de ruşine”, dacă aceste meserii se efectuează cu respectarea
normelor de protecţie socială, cu mijloace tehnice adecvate şi cu o atitudine
modernă despre muncă.
Cât priveşte liceele „reale, umaniste, de cultură generală”
sau cum se vor mai fi numind, e necesară pentru ele o restructurare a
programelor, în sensul dezafectării de obiecte şi materii neinteresante şi
neimportante pentru pregătirea profesională şi pentru viaţă a tinerilor, a
esenţializării materiei de învăţat, a legării ei de practică, pentru a deveni
funcţională în viaţa de zi cu zi, dar şi atractivă în cadrul procesului de
asimilare; se va reduce astfel şi timpul de lucru al elevului, atât acasă, cât
şi la şcoală, dar se va schimba şi părerea cvasiunanimă a subiecţilor învăţării
că şcoala e un locaş de tortură, nu un loc unde se formează caracterul şi
personalitatea, unde se capătă cunoştinţele pentru viitor, unde se face şi
educaţie. Pentru că acest capitol începe să fie din ce în ce mai neglijat, cu
atât mai mult cu cât mediul de acasă lasă uneori foarte mult de dorit, alteori
e aproape inexistent ca valoare educativă şi culturală, din cauza implicării
părinţilor în problemele propriei meserii sau ocupaţii şi din alte varii
motive, şi atunci adolescentul ar avea nevoie de răspunsuri la multele
întrebări care îl frământă şi pe care cel mai calificat să le dea este mentorul
său, profesorul, cel care, de cele mai multe ori, ar trebui să-i fie şi un real
model în viaţă. Ce modele pot deveni însă aceşti viitori profesori, când
eşuează lamentabil în titularizarea la catedră, în proporţie de peste 50%, cu
note de 2 şi 3, când comit fraude la examene, când fac meditaţii pe bani
împovărători pentru bugetul precar a multor familii de români, nevoiţi să
apeleze la această formă de pregătire suplimentară, dată fiind existenţa în
sistem a acestor profesori slab pregătiţi sau indolenţi. Am cunoscut sau mi-au
relatat elevii mei despre profesori hrăpăreţi, care îşi făcuseră propria şcoală
în apartament sau în grădină, „pregătind” câte 20 de elevi odată şi „taxându-i”
fără să-şi facă scrupule, sub cinicul slogan, cum că „domnia şi prostia se
plătesc”. Dar am şi plăcuta revelaţie a unor adevărate exemple de dăruire şi
probitate profesională, departe de astfel de porniri, dar aproape de sufletul
copiilor, cu promovabilitate aproape de procentul maxim, cu reuşite la
olimpiade, cu acţiuni culturale stimulative şi educative, care scoteau din
anonimat localitatea unde trăiau şi munceau.
Cum nu am pretenţia că părerile mele sunt un panaceu în
stare să vindece rănile destul de grave ale şcolii româneşti, ci doar punctul
de pornire al unor alte puncte de vedere, aştept ca ele să apară şi să mişte
ceva într-un sistem al cărui imobilism devine de-a dreptul alarmant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu