Poate Biserica să greşească?! Dar, mai întâi, ce înseamnă
„Biserica”? Eu, aşa frugal catehizat cum sunt, ştiu că e suma tuturor
credincioşilor, iradierea sacrificială a Tatălui, prin Fiul, asupra întregii
Umanităţi. Biserica e „efectul”
Întrupării, adică al deciziei lui Dumnezeu Tatăl de a îmbrăţişa lumea. Or, iată
că Preafericitul Părinte Patriarh
lucrează cu altă definiţie: „Nu învăţaţi dumneavoastră Biserica ce are
de făcut…“. Cu alte cuvinte, Biserica e strict „instituţia Bisericii”, adică
preoţii şi ierarhii, care n-au nimic de învăţat de la „turma“ laică. Eu cred că acest mod de a gîndi e,
teologic, incorect. Nimeni, ierarh sau simplu credincios, nu e scutit de
greşeală. Toţi suntem oameni, toţi facem, ca Sf. Pavel, „răul pe care nu-l
voim“, toţi stăm sub păcatul originar (ştiu, noi, ortodocşii, îi zicem
„strămoşesc“, căci avem mare grijă să nu vorbim ca papistaşii) şi e bine să ne
îngăduim unii pe alţii şi să învăţăm unii de la alţii. E foarte ciudat, prin
urmare, să vezi şi să auzi un înalt ierarh – cel mai înalt – asumînd competenţe
şi legitimităţi supreme. Din cîte ştiu, ortodoxia e foarte supărată pe dogma
„infailibilităţii papale“. Pe de altă parte, ea tratează Biserica drept
infailibilă, ceea ce e adevărat doar dacă vorbim de calitatea ei de depozitar
şi păzitor al adevărului revelat. În rest, în dinamica ei lumească, în manifestările ei contingente, ea nu e
ferită, din principiu, de neputinţe, excese şi confuzii. A nu asuma această
posibilitate ar fi o probă reprobabilă de „slavă deşartă”. În contextul
tragediei de la clubul „Colectiv“, a trebuit să constat că „Biserica“ (în
accepţiunea ei „instituţională“) a comis grave greşeli strategice, de natură să
îi fisureze competenţa duhovnicească şi prestigiul. N-o spun ca unul care vrea
să lovească în ea. O spun ca unul care şi-ar dori să n-o mai vadă aplicîndu-şi
singură lovituri, stricîndu-şi singură portretul, oferind pe tavă argumente
celor care, dintr-un motiv sau altul, o duşmănesc. Prima greşeală: a ratat
momentul fierbinte al catastrofei. Trebuia să fie deîndată la faţa locului prin
reprezentanţii ei de seamă, nu să recupereze cu o stingheritoare întîrziere
virtutea „prezenţei“. (Nicolae Seinhardt: „ … mă aştept ca Biserica să nu se
amestece unde nu-i şade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele
duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o
vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile
existenţei“. Altfel spus, dacă, de pildă, Biserica se amestecă, „neinvitată“,
în campania electorală, dacă acceptă să-l flancheze pe dl. Mazăre pe la cîte o
chermeză politică, ar fi de sperat să se arate, fără invitaţie specială, şi în
spaţiul unei aprige suferinţe omeneşti. Tot Nicolae Steinhardt: e imperioasă „adoptarea
unei reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, al faptelor şi
evenimentelor ei.“) . A doua greşeală: Părintele Patriarh a reacţionat nervos,
cînd a fost întrebat despre motivele absenţei sale: lumea să meargă la
biserică, nu la club, să înveţe catehismul şi să nu se dea lecţii Bisericii.
Unii „colegi” au mers şi mai departe: la clubul morţii se practica satanismul,
vinovaţi pentru foc sunt arşii înşişi. S-ar spune că Judecata de Apoi a fost –
prin decret sinodal? – devansată. Nu mai aşteptăm „secerişul“ final. Plivim
neghina pe loc, îl scutim pe Dumnezeu de plictiseala aşteptării şi de povara
evaluării de apoi. Rezolvăm noi lucrurile pe loc. Tăios, „creştineşte”, fără
complicaţii sentimentale. „Nicolae
Steinhardt: credinţa „nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a
Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială:
frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum, nici cu hlizeala prostesc
serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul.“ A treia greşeală: sfătuit, sau din
proprie iniţiativă, Părintele Patriarh îşi dă seama de greşeala anterioară şi
îşi cere iertare. Dar cum? Ceva în genul: „iertaţi-mă că n-aţi înţeles nimic!
Poate nici cuvintele noastre n-au fost „lămuritoare”, dar, oricum, au fost
„răstălmăcite”. Aşadar, vina e tot la noi. Smerenie? Căinţă? Blîndeţe? Nu: o
eschivă morocănoasă, o ieşire formală din situaţie, filmată stîngaci, ca un
comunicat oficial. Preafericitul Părinte Patriarh mai avea, de altfel, de
reparat şi altă „scăpare“: prea fusese sever cu „tineretul” din club. Aşa că
era musai să spună că iubirea creştină îi cuprinde şi pe cei care nu merg la
biserică. Ca şi cum abia acum, în circumstanţe sîngeroase, Biserica s-ar decide
să-şi reîmprospăteze lecturile evanghelice, să regăsească pasajul din Epistola
către Romani în care se spune că Iisus „a murit pentru cei nelegiuiţi“, sau
parabola nunţii fiului de împărat, din care aflăm că la masă sunt invitaţi,
de-a valma, şi oaspeţi buni şi oaspeţi răi, sau fragmentul din Evanghelia după
Matei, în care ni se aminteşte că Dumnezeu face să răsară soarele şi să cadă
ploaia şi peste cei răi, şi peste cei
buni. Cu asemenea lecturi la zi, judecata aspră asupra celor morţi în foc, ar
fi putut fi, poate, evitată… A patra greşeală: Patriarhia se hotărăşte, la
cîteva zile bune după dezastru să organizeze un fel de „contramanifestaţie“, ca
pe vremuri. Parohii bucureşteni (cu cîţi mai mulţi enoriaşi alături) sunt
„invitaţi” telefonic, pentru rugăciune, pe dealul catedralei patriarhale
(ţineţi minte marşurile „spontane”, pe bază de tabel convocator, organizate de
„oamenii muncii”?). În loc să fi avut iniţiativa unei reculegeri autentice cu
lumînări aprinse la locul nenorocirii, Biserica produce o pastişă tardivă, cu
un element, totuşi, de „originalitate”: nu mai aşezăm lumînările una lîngă
alta, într-un neregizat elan de compasiune, ci vorbim cu maicile să facă din
lumînări o cruce frumoasă, demonstrativă, desenată cu „ordine şi disciplină”. A
cincea greşeală: în plină dezbatere, expus criticilor de tot soiul, Părintele
Patriarh merge la Suceava ,
unde e omagiat cu titlul de „cetăţean de onoare”. Ceremonia nu mai putea
aştepta. Era obligatoriu să aibă loc acum. Biserica nu se poticneşte de
zgomotul lumesc al unor împrejurări
trecătoare… La toate astea, se adaugă rumorile colaterale. Ateii,
liber-cugetătorii, „laicizanţii” exultă dinaintea atîtor gafe şi profită de
ocazie pentru a-şi consolida ideologia, renunţînd, uneori, la minimale reguli
de politeţe, iar „devotaţii” credinţei străbune, civili sau învestmîntaţi
preoţeşte, fac şi mai rău litigiului, ţinînd previzibile şi fade discursuri
pioase, „în apărarea superiorilor” lor. Am văzut, pe Trinitas, adevărate
programe „omagiale”, cu imagini preluate, respectuos, din discursul „şefului”
şi cu neconvingătoare zbateri apologetice (orientate, în general, împotriva
catolicilor, vinovaţi de rele mult mai mari…). Cutare preot mai în vîrstă
oferea un discurs de sub-inginer ţanţoş, plin de referinţe tandre privind
propriile suferinţe şi succese, iar cutare altul, mai tînăr, se epuiza în
conformisme de utecist harnic, atent să nu dezamăgească „organele”. Ştiu că
există şi foarte mulţi clerici care au privit cu inima strînsă derapajele
„instituţiei”. Grav este că atmosfera dinăuntrul acestei instituţii e astfel
„alcătuită”, încît oamenilor le e frică să se manifeste critic. O cale sigură
spre autoritarism şi implozie. Dacă tot se vorbeşte de schimbare, ar fi, poate,
momentul, să aşezăm şi Biserica, adică pe noi toţi, în acest orizont. Nu e
vorba de reforme „revoluţionare“, de apostazii la modă, de gesturi mari. E de
umblat, pînă una alta, la detalii, la o nouă stilistică a atitudinii. Îl invoc, iarăşi pe Nicolae Steinhardt, cu
propunerea de a lua exemplu de la Duhul Sfînt însuşi, „carele nu grăieşte
pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după
dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile
cucernic împreunate şi morala ostentativă“. Sau Pavel Evdokimov: „Frumoasa
mediocritate a celor care <> şi se iau în serios impune stilul apăsător al
regulilor şi constrîngerilor şi mentalitatea lor exprimată prin discursuri
edificatoare şi predici ale căror formule goale de conţinut sunt etalate în
mijlocul inflaţiei verbale universale. N-au afirmat, oare, Părinţii Conciliului
Vatican II, în mod clarvăzător, (Hopa! Evdokimov s-o fi dat cu Roma? n.m. A.P.)
că cel mai mare vinovat pentru ateismul modern este creştinătatea însăşi, cu
teologia ei scolastică, cu predica ei arhaică, cu catehismul ei neadecvat la
obiect?“ Ideal ar fi ca
lucrurile să înceapă de sus în jos. Îmi permit, deci, să-i spun Părintelui
Patriarh Daniel, în amintirea momentului din 1990, cînd s-a constituit Grupul
de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii: Preafericite Părinte Patriarh, e de
înţeles că dincolo de atributul de „părinte duhovnicesc” al naţiei, a trebuit
să-l asumaţi şi pe acela de „bun gospodar”. Dar feriţi-vă să alunecaţi, mai
departe, spre postura de „ştab”, grăbit cu judecata şi zgîrcit cu iubirea. Şi,
ca prim pas, eliberaţi-vă chipul de tenta sumbră pe care a căpătat-o.
Reînvăţaţi să surâdeţi…Preluare http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/despre-smerenie-suris-1_564059ecf5eaafab2c6e7f51/index.html?utm_source=newsletter&utm_campaign=Ple%C5%9Fu%2C+c%C4%83tre+Patriarh%3A+%E2%80%9EFeri%C5%A3i-v%C4%83+s%C4%83+aluneca%C5%A3i%2C+++mai+departe%2C+spre+postura+de+%C2%AB%C5%9Ftab%C2%BB%2C+gr%C4%83bit+cu+judecata+%C5%9Fi+zg%C3%AErcit+cu+iubirea%E2%80%9C&utm_content=Newsletter-274801-20151109#
Andrei PLEŞU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu