O țară deghizată în țară

Domnule Prim Ministru al României,

Mi s-a spart locuinţa. Aseara. Am avut  noroc în ghinion, domnule Prim Ministru! Casa noastră (a statului şi a băncii), adică locuinţa unui profesor activ şi a unui fost profesor (ambii din soiul ăla rău care nu au intrat în greva foamei să ajungă parlamentari), nu adăpostea nici aur, nici bani, nici tehnică, aşa că sărmanii hoţi au trebuit să se mulţumeasca cu  2 parfumuri mai ieftine de pe policioara din baie şi o mână de monede aproape fără valoare, adunate de noi şi de prieteni de prin ţări străine pentru copii. Atât a fost interesant pentru hoţii de aseară.

Maldarul de dicţionare preţioase şi cărţi de latină şi greaca veche al soţiei mele nu a fost interesant pentru ei, se vede că ei nu îşi dădeau şi doctoratul în clasice (sau poate au aflat de la televizor că pentru doctorat în România nu trebuie să şi citeşti dacă ştii la ce foloseşte ctrl +c, ctrl+v). Nici piesele de teatru şi cărţile de pedagogie şi filosofie în germană nu le-au trezit interesul, probabil că le-au răsfoit şi s-au speriat de noţiuni gen Rechtstaat, Gerechtigkeit şi le-au lăsat la locul lor.

Să ştiţi domnule Prim Ministru că au fost  nişte hoţi de treabă, nu au făcut stricăciuni, parcă doar în camera copiilor s-a zgâriat puţin parchetul de la un raft aruncat neglijent pe jos, iar geamul a fost puţin forţat, dar se mai închide încă. Partea proastă a fost că la plecare au uitat să tragă geamul şi a mers centrala în gol.

Vă jur, domnule Prim Ministru, că am încercat din răsputeri să fim români demni, curajoşi şi plini de optimism, dar nu ne-a ieşit până la capăt, iertată să ne fie slăbiciunea.

Am răbdat cu greu să urlu de indignare atunci când ne-am văzut amintirile împrăştiate pe jos, viaţa noastră cu bune şi rele, intimitatea casei şi planurile noastre de viitor azvârlite pe podea, călcate în picioare străine. Am rezistat mai uşor tristeţii atunci când domnii de la criminalistică (excelenţi profesionişti) ne-au mânjit cu praf geamurile, vasele de flori şi mobila în căutare de amprente. Ne-am reprimat chiar şi plânsul de compasiune când un domn investigator mai în vârstă părea că-şi cere scuze faţă de noi: „ştiţi, noi astă vară făcusem curat în zonă, nu mai era picior de hoţ pe aici, prin noiembrie i-am băgat la închisoare. Acum, după 2 luni i-a scos guvernul din nou afară… a fost în zadar, o luăm iar de la capăt… le-a mai şi scăzut din pedepse ca să-i stimuleze pe viitor”. Resemnare şi neputinţă şi umor negru.

Să ştiţi domnule Prim Ministru că am încercat să fiu pozitiv, chiar m-am împrietenit cu politiştii de zonă (nu mă mir, la câte ţigări am fumat împreună, afară în frig, până când au terminat cei de la investigaţii cu urmele…). Băieţi buni, am bârfit puţin amical, oricum ei erau acolo doar pentru procesul verbal, în rest nu aveau nimic de făcut. I-am întrebat despre muncă, despre colegi, despre politică. Nu, nici ei nu au mai zărit-o pe d-na senator Firea pe meleagurile noastre din ziua când împărţea pungi minorităţii rrome, cu câteva zile înainte de votul pentru Parlament… şi chiar nici ei nu ştiu de ce nu e lumină şi pe strada mea (nu că s-ar speria hoţii) şi de ce nu se asfaltează sau se cârpesc străzile…

Era 1 noaptea, domnule Prim Ministru, poate că dvs dormeaţi la adăpostul SPP-ului şi vă rog să mă scuzaţi dacă cumva vântul ne-o fi purtat glasul surescitat prin preajma dvs, dar ştiti cum e… poporul “e proşti”, deranjează degeaba. În curtea noastră discuţia mergea mai departe cu probleme lumeşti, de umplutură, fără nicio importanţă, viaţa… Unul mă cearta, ce-a fost în capul meu să revin în ţară după 2 facultăţi în Germania, el nu s-ar fi întors. Din prea mare entuziasm m-am trezit să-i cert şi eu: de ce nimeni nu opreşte mizeriile acelea de maxi taxi supraaglomerate (linia 146), în care se îndeasă oamenii ca la abator, întotdeauna fără bilet, sicrie pe roţi ce se rup în mijlocul străzii, uneori chiar în faţa secţiei lor de poliţie? Imposibil să nu le vadă, eu îi văd aproape zilnic pe colegii săi de post fumând şi urmărind  spectacolul inuman în care oamenii se calcă în picioare pentru o bucăţică mică de spaţiu în maxi 146, singura şansă spre lucru şi şcoală. Tânărul agent al poliţiei române, reprezentantul statului român în uniformă, se uită la mine ca la un căzut de pe Marte şi-mi spune secretul: „vedem şi noi dar… nu te poţi lua de ei, e de la judeţ, ştiţi cum e în România, mi-aş face probleme, parcă n-aţi şti şi dumneavoastă ce e cu domn Mitică…”

Mda, după cum se uită la mine sunt singurul tâmpit din oraş care nu ştie cine e domn Mitica… Ce să fac, zâmbesc şi eu larg şi atotştiutor:  „aaa, clar,e firma lui Mitică ăla…, da, da… domne, înţeleg, ce să-i faci…”)  „Păi vezi?” Păi văd!

Văd o ţară deghizată într-un poliţist tânăr care a învăţat că nu e voie să vadă, dacă aşa e ordinul de la judeţ. Văd o ţară deghizată într-un profesionist cu bun simţ, prost plătit şi umilit care îşi cere scuze pentru o vină inexistentă.

Văd o ţară deghizată într-un Prim Ministru care, la adăpostul gărzilor ce păzesc zi şi noapte familia LUI, pune infracţiunea pe locul normalului. Care iartă de datorii de miliarde o companie cu care familia sa are relaţii de afaceri , dar nu are bani de stradă, şcoală şi spital. Care scoate infractorii din puşcării şi le râde în nas profesioniştilor. Care iartă rău platnicii şi măreşte taxele celor ce muncesc din greu. Care ne umileşte zilnic.

În liniştea dimineţii, mână în mână privim la haosul din jur. Pe covor, parcă ascuns de privirile noastre de adulţi ore întregi, zace trenuleţul copiilor noştri zdrobit în bucăţi de un bocanc străin. Afară, într-o ţară deghizata în ţară îi aşteaptă şi pe ei viitorul…

Şi atunci am plâns.

P.S. Nu, domnule Prim Ministru, nu am fugit din ţară. Aştept să-mi intre salariul şi să se facă cald.

Sursa: Anonimus.ro, preluare dupa Accentic