Vasile Bele - VISE CE NU MOR ...

VISE CE NU MOR ...

Se prefăcuse cerul tot în negri nori

Și tot pământul era împodobit cu flori,

Iar eu timid, sfios ... pe-aici că rătăceam,

Ba chiar mergeam pe jos ... pe jos singur mergeam ...

M-am aplecat și-am rupt o floare

Și-n mâna mea ... mi-a spus c-o doare

Și tristă-a fost întreaga zi

Știind, și ea, și eu, că se va ofili ...

Făcut-am pași, încă vreo trei,

M-am întâlnit cu dalbii ghiocei,

Frumoși și albi, plini de zăpadă,

Ei mi-au iești în cale să mă vadă ...

M-am aplecat să-i rup, într-un buchet să-i pun,

Pe unul l-am călcat și m-a strigat : ,,-Jupân!”,

Mi-a spus cu glasu-i stors ... văzându-l lăcrimat:

,,- Jupâne, cu ce-am greșit și de ce m-ai călcat?” ...

Nu i-am răspuns, vroiam buchet s-adun,

Să le arat că eu le sunt stăpân,

Făcut-am pași, încă vreo mie

Și mi-a ieșit în cale ... frumoasa iasomie ...

Mirosul ei ... ușor, m-a îmbătat,

Culoarea ei, pe loc m-a fermecat,

Am vrut s-o rup, fugitu-mi-a din cale,

Plecatu-mi-a din deal și s-a tot dus pe-o vale ...

În locul ei, văzut-am mai în jos,

Când roșu, când spre galben un trandafir frumos,

M-am dus spre el, să-l rup să-l pun în buchețel,

Însă, fugea de mine, chiar era sprintenel!

Am dat să fug, ba chiar că alergam

Și-n fuga mea și alte flori călcam,

Călcam pe ei și nu mă înțepam,

Fugeam spre el, fugea de mine ... mereu strigam:

,,- Oprește-te în loc, vorbește-un pic cu mine!”

                       

În fața mea e rai, e râu, e vis

Și-n spate-mi iadul cu focul lui încins,

În urmă nu aș fi vrută să privesc,

Dincontră, doritu-mi-am atunci să mă trezesc,

Sinistrul vis ... chiar eu să-l risipesc ...

Calc multe flori, le calc și știu că fac păcat,

Cu mine eu mă simt un om neîmpăcat,

Călcându-le, în vis, ele s-au transformat

Și trandafiri, și ghiocei, și iasomie ... în flori de liliac ...

Atunci, din fuga mea rebelă, m-am oprit

Și-mi pare rău din vis că m-am trezit

Și m-am gândit mereu, neîncetat,

De ce, cu florile, în vis, eu, m-am certat?

Eu le iubesc nespus, mereu vreau să trăiască

Și de-aș putea, o vrajă-aș face, să nu se ofilească

Și-am stat acolo, în pridvor, o oră, poate două, sau chiar trei,

Gândindu-mă la trandafiri, la liliac, la ghiocei ...

Și mă-ntrebat mereu, de ce-am visat cu ei?

Și tot acolo stând singur în pridvor,

Privesc spre cer și văd un singur nor,

Singur că mi-am răspuns sunt vise care dor,

Sunt flori tăiate, sunt vise ce nu mor ...

Sunt flori ce-au fost tăiate, sămânța se-ofiliește

Și din acest balsam nimic nu mai rodește,

Prin gestul meu rebel, necugetat,

Dorind să le adun, la moarte-am condamnat,

Și trandafiri, și iasomie, și flori de liliac,

După-acest vis, în acel an, tot, totul s-a uscat,

De-atunci, dragi prieteni, eu flori nu rup și nici nu tai,

Gândindu-mă că vreau să-ajung, cu florile în rai.

Mă-ntreb și-acum cu o evidentă stupoare,

De ce e condamnată frumoasa, frumoasa floare,

S-o tai, s-o smulgi, s-o rupi ... n-o fi durând-o, oare?

Cert e un lucru, tăiată, smulsă, ruptă – ea sigur moare.

Știind c-o doare ... știind că moare ...

Totuși îți dă parfumul său, îți dă a ei splendoare!

                           

Baia Mare – 3 ianuarie 2018  

VISE CE NU MOR ...

(acrostih)

Visat-am într-o noapte ... Doamne, ce vis!

Ispita fost-a mare ... și mare-a fost să fie,

Se prefăcea cerul în nori ... și nori-n cer

E bine c-a fost vis ... greu de descris ...

Ce trist! ... Ce trist ... plângeam, râdeam, fugeam ...

Edenul și cu iadul ... pe-acolo mă plimbam ...

Nu știu de ce și nici de când

Umblam desculț, plângând și multe flori călcând   

Mureau sub talpa mea, călcate flori,

Ori roși, fie albe, ori galbene-n culori,

Râzând, plângând, fugind, murind ...