Dacă alegerile din 26
mai închid într-adevăr o epocă şi deschid o nouă filă în istoria politicii
româneşti vom vedea abia după viitoarele alegeri locale şi parlamentare. Foarte
importante şi ele, alegerile prezidenţiale intră în altă logică. Funcţia în
sine este una ieşită din tipare. Preşedintele face parte din Executiv, dar nu
are decât puterea opozantului situat într-o poziţie privilegiată, aceea de şef
al serviciilor speciale, al CSAT, al numirii şefilor din justiţie, al
ambasadorilor etc.
Preşedintele rămâne
„opozant” şi când provine din acelaşi partid sau alianţă electorală cu primul
ministru. Cuplul electoral Băsescu-Tăriceanu este un exemplu. Nici relaţia
Iliescu-Năstase nu a fost una a deplinei armonii, însă disensiunile au fost ascunse
cu mare grijă. Spre deosebire de neînţelegerile dintre preşedintele Emil
Constantinescu şi premierii CDR proveniţi din PNŢCD.
Klaus Iohannis are o situaţie cu totul specială.
Preşedintele nu are legături sentimentale cu PNL, el provenind din FDGR, pe
listele căruia a candidat de nenumărate ori pentru funcţia de primar al
Sibiului.
PSD, ca principal adversar al dreptei, dar şi ca partidul
care reuşeşte să-şi treacă întotdeauna candidatul în turul final, nu a reuşit
să se fixeze asupra unui candidat. Motivul nu a ţinut atât de situaţia specială
a lui Liviu Dragnea, ci de faptul că nu a reuşit niciodată să câştige
preşedinţia României decât în cazul cu totul special al lui Ion Iliescu. Este
deja o certitudine că dreapta câştigă prezidenţialele. Aşa cum, prin
compensaţie, părea să se transforme într-o cutumă că stânga câştigă alegerile
locale şi parlamentare. Iar până în 26 mai 2019 se adăugau şi alegerile
europarlamentare. Atunci s-au răsturnat toate calculele bazate pe rezultatele
din trecut.
Prin urmare, dreapta consideră ca şi câştigate alegerile
prezidenţiale. Această siguranţă, dată şi de degringolada care a cuprins PSD
după condamnarea liderului, ascute lupta pentru desemnarea candidatului. Ca
proiect pentru viitor – chiar numele indică lucrul acesta – Alianţa USR-PLUS,
punându-şi în faţă anul 2020, se
înţelege că îşi doreşte un candidat prezidenţial propriu. În caz contrar,
USR-PLUS devine o simplă locomotivă a unui alt partid, a unui PNL care se
transformă pe zi ce trece într-un partid prezidenţial.
Un partid prezidenţial are o dinamică puternică şi atunci
când se află în opoziţie. S-ar părea că alianţa USR-PLUS cunoaşte aceste
mecanisme ale puterii şi ţine cu tot dinadinsul să aibă un candidat
prezidenţial propriu.
S-au putut remarca anumite răceli în relaţiile
preşedinte-USR-PLUS, şi mai ales în
relaţiile PNL-Cioloş, PNL- Dan Barna.
Dreapta, câştigătoarea alegerilor europarlamentare, nu se
grăbeşte să-şi aroge victoria la comun. PNL ţine să fie considerat partidul
care a câştigat alegerile şi nu pare deloc dispus să-i acorde USR-ului vreun
merit, şi nicidecum partidului lui Dacian Cioloş. Ignoră şi PMP-ul lui Traian
Băsescu, lăsând să se înţeleagă că a fost un incident trecerea pragului
electoral. Prin declaraţiile lui Rareş Bogdan, îşi îndepărtează şi UDMR-ul.
Despre o opoziţie unită nu se poate vorbi nici când se
proiectează un nou guvern. USR-PLUS a anunţat că susţine un guvern de dreapta,
dar nu intră la guvernare. Este dovada poziţionării pentru alegerile
prezidenţiale, este mai degrabă o declaraţie de război decât un semnal de
colaborare.
Dreapta a înregistrat o mare victorie. Acum stă şi se
întreabă: ce facem cu această victorie? Partidele câştigătoare par să aibă o
singură preocupare: cum să-şi împartă puterea după victoria din 26 mai.
Autor: Dumitru
Păcuraru
Sursa: Informaţia zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu