Ion Zubașcu, amintirea unui om bun

 

                                                                                                 de Gheorghe Pârja

 Am căutat în viața mea, cu insistență, oameni verticali, instruiți, morali, stăpâni pe regatul binelui, iviți din suspinul de lemn al Maramureșului. Tocmai pentru a dezlega simboluri ale acestui ținut, care ni se relevă, să recunoaștem, nu atât de lesne. Asta înseamnă că au vechime și o istorie labirintică. Că la dor și la supărare, trebe om cu minte mare. Am reușit să trăiesc dezlegarea însemnelor profunde ale Maramureșului, care ascund în nuca lor mesaje de viață și gândire. Unul dintre cei care mi-au dat garanția că nu rătăcesc, în înțelegerea multor întrebări pe care mi le puneam, a fost Ion Zubașcu. Un poet și un jurnalist de excepție, dar și un interpret cu vocație. Născut în Dragomirești, pe Valea Izei, a fost dăruit de Dumnezeu cu înțelepciunea de a descoperi esențele. Ce știa el, nu știa toată lumea.

Aveai de la cine învăța. Era omul bun, tenace, purtând o suferință ascunsă, care a pus pariu cu viața că nu va trăi degeaba pe fața pământului. El transmitea un curaj asumat, și ne sfătuia prin gesturile lui să nu ne rușinăm de felul nostru de a fi în Maramureș. Fără ostentație, cu firescul cel mai firesc, îmbrăca hainele locului. Ne-am cunoscut pe vremea liceului, la olimpiada de limba română. Când m-a căutat, odată la Desești, a venit purtând hainele satului lui. Ceea ce l-a fascinat pe tata. Că ceilalți prieteni aveau haine de oraș. Puțini sunt, precum Ion Zubașcu, întrupați din acest pământ, care să priceapă rostul luminii și povara întunericului, sublimul binelui, dar și boala răului dintre oameni. El a avut intuiția și harul aparte de a desprinde legile vieții din satul maramureșean. Vedea ce nu vedeam noi. Chiar le-a privit prin gândirea unor minți luminate, de la Socrate la Kant ori Heiddeger. Și nu de puține ori a desprins semnificații interesante. Da, legea morală din noi și cerul înstelat deasupra noastră!

Nu mi s-a părut niciodată un om complicat. Ci unul extrem de simplu, care impunea o personalitate puternică. Cum sunt spiritele alese. Cu neliniștea marilor întrebări. Poate pe unii i-a deranjat vocația lui de pedagog al binelui și rugăciunii, dar Ion venea cu zestrea din straturile mumelor. De aceea a trezit în jur curiozitate, dar și prețuire. Se bucura de prietenia multor confrați din țară. Acest episod este elocvent. Prin 1987, mă aflam în București. Mă întâlnesc cu Ion, la Uniunea Scriitorilor. Deși aveam rezervată o cameră la hotel, prietenul meu de pe Valea Izei mă invită să dorm la el. Cu mențiunea că locuiește în chirie cu poetul Matei Vișniec, cel care și-a lansat cartea de debut la Desești.

După o călătorie lungă cu tramvaiul 26, am ajuns la un bloc de la marginea Capitalei. De aici începeau lanurile de porumb. Am petrecut o seară minunată în trei. Matei s-a retras mai repede, deoarece dimineața devreme avea autobuzul care-l ducea într-o localitate din preajma Bucureștiului, unde era profesor. Numai că, fără să ne spună, în acea zi Matei a luat drumul străinătății, la Paris, unde s-a împlinit ca dramaturg. Ion Zubașcu, după ce a fost profesor de limba și literatura română în Maramureș, vreo 15 ani, a luat calea Bucureștiului, unde vocea lui s-a simțit auzită. Prin cântec și cuvânt. Dar Ion rămâne primul solist de muzică folk care a dus pe scenele țării colindele maramureșene, mai ales prin intermediul Cenaclului „Flacăra.” Preluate de mulți, fără să spună de unde vine această evlavie. Poet, interpret, profesor aplecat asupra studiului istoriei, publicist, om bun din lumea bună și tristă, rămâne un prețios mesager al Maramureșului, oriunde s-a aflat.

Venea adesea acasă în spațiul de meditație și îmbucurare. A fost de multe ori la Serile de Poezie de la Desești. În anul în care poetul și criticul Gheorghe Grigurcu a fost laureat în satul de pe Mara, cu Premiul „Nichita Stănescu,” Ion a scris un articol de referință, în presa centrală, despre cum s-a împăcat criticul Grigurcu cu poezia lui Nichita Stănescu la Desești. Știind că relațiile criticului cu opera poetului erau reci. Ion era un om dârz. Știa să-și poarte suferința din destin. Omorârea tatălui, Ilie Zubașcu, în închisoarea din Sighet, în 1950, luptător anticomunist în Munții Țibleș, l-a făcut să înțeleagă lumea și prin prisma ei tragică. Toate trăirile profunde se regăsesc în poezia lui. Epopeea lirică a lui Zubașcu, hrănită din mitologia cotidianului, este mărturia unui poet cu o structură proprie. Grav bolnav, a scris în ultimele luni ale vieții sale volumul dramatic „Moarte de om. O poveste de viață,” care este testamentul de drept al poetului.

Este o poezie document, sfâșietoare, un ultim strigăt de revoltă și disperare, a unui poet, stins în urmă cu zece ani, la vârsta de 62 de ani, într-o senină credință. Scria prietenul Ion, născut pe Valea Izei, în Dragomirești: „Eu sunt un poet ocazional/ m-am născut cu ocazia poporului român/ scriu versuri cu ocazia limbii române/ și a lumii în care se naște zilnic/ viața mea unică, poezia mea.” Dacă poetul e de valoare, curajul lui merge până la capăt. Zubașcu s-a ținut de cuvânt. Deoarece era un om de cuvânt. Și un om bun al poeziei contemporane.