de Gheorghe Pârja
În ultima vreme, aud
tot mai des aluzii la respectarea Constituției, unele siropoase, altele care
sporesc atenția cetățenească. Cea mai invocată Lege fundamentală este cea
adoptată de Parlament și promulgată de Regele Ferdinand I la data de 28 martie
1923, care a consacrat juridic desăvârșirea procesului de formare a statului
național unitar român, ea fiind piatra de temelie a democrației
constituționale. Iată, în luna aceasta, martie, se împlinește veacul de la acel
eveniment unghiular pentru Țară, timp în care după o scurtă perioadă de
aplicare ea a fost supusă revizuirilor carliste, pentru ca în 1938 să fie
abrogată, fiind înlocuită cu legea regimului de dictatură personală. Scriu cei
pricepuți despre Constituția României Mari că a reprezentat un act de sinteză,
la care au participat profesorii de drept constituțional din centrele
universitare ale țării reîntregite, cărora li s-au alăturat istorici,
sociologi, economiști.
Am citit despre
contribuția lui Dimitrie Gusti, întemeietorul Școlii Sociologice Românești.
Istoricului Nicolae Iorga i se datorează definiția constituțională a României
ca stat național unitar. Pactul fundamental proclama România ca stat național
unitar și indivizibil, teritoriul fiind inalienabil. Erau garantate drepturile
și libertățile cetățenești, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, egalitatea
cetățenilor în societate și în fața legilor, libertatea conștiinței și
întrunirilor. O mare atenție s-a acordat rezolvării problemei minorităților,
prin recunoașterea dreptului acestora de a folosi limba maternă în instruirea
și educația tinerilor. Constituția din 1923, deci de acum o sută de ani, rămâne
un model nu numai pentru noi, ci și pentru alte națiuni aflate la început de
drum. Este bine de reamintit, că, după secole de stăpânire străină,
Transilvania se unea cu România, iar Constituția din 1923 a asigurat drepturi
firești minorităților. Drepturi de care majoritatea românească nu a beneficiat
în vremurile de stăpânire străină.
Ne aducem aminte de
formularea lui Iuliu Maniu, care a spus răspicat că românii nu vor ca din
asupriți să devină asupritori. Profesorul Constantin Toader, un autor de texte
documentate, sugerează că modelul românesc ar trebui studiat cu atenție de
autoritățile de la Kiev, atunci când nu țin seama de demnitatea istorică a
minorităților din actuala Ucraină. Cu toate necazurile care s-au abătut asupra
acestei țări, culminând cu războiul, ar trebui să țină seama de structura
noului stat, rezultat din prăbușirea Uniunii Sovietice. Noi, românii, nu uităm
politicile de deznaționalizare forțată din perioada stăpânirilor străine. Au
rămas răni în istoria noastră, când vorbe sfidătoare ne-au umilit. Cine poate
uita cinismul generalului Kutuzov, care spunea că „Nu voi lăsa românilor decât
ochii ca să plângă!”
Ori când generalul
Adolf Nikolaus von Bukow cutreiera așezările Transilvaniei, cu tunurile, pentru
a distruge mănăstirile ortodoxe. Stau mărturie și legile contelui Appony, de
maghiarizare completă a românilor din Transilvania. Sau rusificarea din
perioada sovietică. Am evocat aceste răni ale istoriei noastre nu pentru a ne
revanșa, ci pentru a fi atenți ca istoria să nu se mai repete în această derută
umilitoare. Oricum am privi realitatea încrâncenată, sfidarea minorităților din
Ucraina, pe mine mă preocupă cea românească. Chiar în vreme de război, rămâne o
nedreptate. Tocmai politica de anulare a minorităților scade din prestigiul
european al Kievului.
Acum, la o sută de ani
de la adoptarea Constituției din 1923, este bine de știut că Legea fundamentală
a avut drept funcție majoră integrarea statală a tuturor locuitorilor Țării. A
dat garanții solide pentru un viitor democratic în cadrul statului național
român. Și o spun ca un atent cititor al istoriei noastre, pe cât posibil cu
virtuți comparative. O spun juriștii și diplomații cu experiență, Constituția
României Mari a fost apreciată drept una dintre cele mai moderne și democratice
legi fundamentale din Europa acelui timp. A fost un punct culminant al
virtuților noastre constituționale. Universitarul Mircea Duțu, din cadrul
Academiei Române, referindu-se la acest eveniment, sintetiza: „Ca act de
cunoaștere socială și exprimare juridică și mai ales prin semnificațiile sale,
adoptarea Constituției din 1923 va rămâne în istorie nu numai un eveniment
politic excepțional, de importanță majoră, ci și un monument al civilizației
juridico-politice românești. Și de aceea, acum la centenar, se impune a o vedea
și trata ca atare. Ea a deschis ochii spre o mai bună citire a lumii care ne
înconjoară.”
Toate s-au constituit
într-o prețioasă moștenire, ale cărei seve cultural-istorice dăinuie până
astăzi. După un veac de suișuri și împotmoliri naționale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu