Sau disperarea cuvintelor de dor ce nu dor
Poeta trăiește la în UK, mai precis la
Londra, din anul 2001, unde patronează Societatea „ROMÂNCA”, în calitate de
președinte – fondator. De numele ei se leagă nu doar activități culturale,
pentru românii de petutindeni dar și activități caritabile sau sociale, cu un
mare impact, dacă aș spune doar faptul că este membră fondatoare a Studioului
de radio, pentru românii din diaspora: „RADIO TV UNIREA” și a revistei omonime,
cu sediul în Austria, la Wienerneustadt. A excelat nu doar pe plan social,
cultural, profesional ci și ca ambasadoare a tradițiilor, culturii și
spiritului românesc. Un suflet sensibil și delicat face din fiecare poem o sărbătoare,
chiar dacă te provoacă la a doua lectură, pentru a descoperii înțelesurile
ascunse sau încifrate ale cuvintelor care izvorăsc din „dor”, precum firul
anonim de apă plecat de sub geana muntelui pentru a boteza și a fi botezat.
Izvorul ajuns în lumea largă va gusta și din nectarul iubirii, bucuriei,
împlinirii dar și din veninul dezamăgirii sau a prăbușirii în infinit. Elocvent
este motto-ul cărții:
„Dacă
eu sunt dorul tău de România,
Tu
ești dorul meu de infinit.
Te
aștept în amurgul fierbinte,
Să
ne amintim de zei și copilărie.
Dacă
tu ești dorul meu de vindecare,
Eu
sunt dorul tău de a fi.”
Nimic mai cinematografic decât imaginile din
poemul „Aspirație”, în care regăsim până și notele muzicale ale unui vals
nepieritor:
„Pe
un cer înalt și adânc,
Dansul
nostru vibrează profund.
Pe
un cer senin desenăm un firav destin,
Diafan,
frumos și nebun.”
Indiferent de distanțe și obstacole, călătoria
prin „sine” continuă, ocrotită de tăcerea iubirii:
„Iubirea
ta se înveșmântează cu tăcere,
Sorbită
prin fiecare por al firii
Și
te sărut pe suflet,
În
timp ce tandru iți șoptesc,
Că
sunt cu tine și că te iubesc.”
Este evident că poemul nu se putea intitula
decât: „Tăcere”, pentru iubirea finală e o prelungă, infinită așteptare tăcută.
Depărtatea de ființa iubită o determină pe
poeta Ionela Flood, să scrie o epistolă emoționantă:
„Să-mi
scrii iubite de iubirea eternă, proaspătă, albastră,
Cu
strălucirea ei să soarbă cascadele, destinele, năpasta.
Să-mi
scrii iubite despre noi,
Dac-ai
zărit un drum spre tine
Și-o
șansă ca să ningă iar în noi.
Să-mi
scrii iubite!
Dorința devine imperativă și de nerefuzat iar
fericitul îndrăgostit va fi pus în delicata ipostază a celui ce nu poate găsi
nici un motiv de refuz. De aici se bifurcă starea duală a îndrăgostitului care
nu are altă cale de ieșire decât cea a asumării sentimentelor, pentru a-i scrie
despre ei chiar în lipsa lor. Nu e o starea de așteptare și nici un motiv de
reproș întârzierea dar împlinirea vine doar atunci când împricinatul își va
așterne gândurile și sentimentele pe hârtie.
Ca un corolar estetic de punere în pagină a
poemelor, acestea sunt însoțite reproduceri din vasta operă a pictoriței,
Ionela Flood. Demn de remarcat faptul că domnia sa mânuiește la fel de bine și
pensula iar șevaletul devine „arena” în care se confruntă fantezia și culorile,
oniricul și tușa neretușată a realității, fanteziile și fantasmele
impenetrabilei lumi a subcoștientului, metafizica vorbirii unei limbi ancestrale
și realități paralele, justapuse sau suprapuse. Lucrările de pictură au stârnit
interesul nu doar a consumatorilor de artă ci și a celor care fac critică de
specialitate, ajungându-se la un numitor comun, acela că talentul Ionelei Flood
este evident și revelator. Multitudinea de aptitudini, preocupări și talente
face din ea o persoană admirabilă, plină de viață, debordând de inteligență
nativă și profesionalism rasat (să amintim că este posesoarea unui doctorat în
economie). Are rara determinare ideatică de-a uni cele două arte și de a face
un melanj atrăgător prin poezia picturii și prin imagistica poeziei. Două arte
complementare ce te duce cu gândul la poveștile ilustrate dar la un nivel
intelectual cu îngustă deschidere spre înțelegere dacă îți lipsește inițierea.
Poeta apare în rol de vestală și decide, într-un mod abscons, dacă poți sau nu
pătrunde tainele înțelegerii totale. Deține adevărul și-l relevă doar celor ce
găsesc cheia de deschidere a porții înțelepciunii. Aceste afirmații nu au nimic
din gratuitatea unei treceri în revistă ci este un fel de a pune în gardă
cititorul neavizat, pentru că „mulți privesc dar prea puțin văd”. Cu ochii
minții, asemeni lui Horus, poți vedea în străfundul sufletului, unde vei întâlni și imagini ce te-au subjugat sau te-au ridicat la nivelul unei
înțelegeri depline.
Un argument în plus pentru poemul citat mai
sus, dublat de tabloul în acril, intitulat: „Macii” sunt o interfață elocventă
a iubirii profunde, necondiționate.
Frumos și înălțător este poemul „Regăsire” dublat
de pictura „Muntele” pare a fi un testament poetic, cu sens unic, în care
simbolismul piscurilor este o trimitere directă la dorința de-a ajunge în
punctul din care poți vedea orizonturile la care ai aspirat. Lumini și umbre
într-un destin modelat de dăruire și pasiune. În viața fiecăruia exită un
„munte” și ca o provocare și ca o încercare dar mai mult ca o dorință de
împlinire, o aspirație și o limită ce ți-o impui nu doar să-ți dovedești că
poți, că ești în stare ci și vă vezi că dezamăgirile și neîmplinirile se reduc
la unități infinitezimale, așa că pașii tăi pot căpăta altă dimensiune, mult
mai mari decât te așteptai și treci cu bucurie și peste prăpăstii, ba mai mult,
treci cu ușurință de pe un pisc pe altul. Aici intervine introspecția profundă,
ca o regăsire de sine, ca prelungirea unui dor asumat.
„M-am
dăruit și mie,
C-un
tandru gest de împrumut.
De-atunci
îmi oglindesc privirea
Într-un
miracol infinit
Și-am
luat-o de la-nceput.”
Da, viața ca o perpetuă taină, se aliniază
cu cel mai profund Univers și ascultă de o singură voce, cea a inimii. Cale de
întoarcere există doar în poveștile siropoase. Iubirea profundă și adevărată e
asemeni infinitului. Cu cât te depărtezi de ființa iubită, cu atât te apropii
de sinele tău, de taina găsirii drumului spre înaltul pisc al desăvârșirii.
„E
liniște acum în adâncul din mine,
Lumina
difuză a retrăirii pătrunde,
Comori
scufundate înfloresc în neant.”
O definiție estetică a tainei în chiar poemul
intitulat „Taina” pune cititorul în fața unei dileme existențiale dar fără a
oferi o soluție salvatoare. Mereu și mereu poemul devine o incantație oferită,
fără rezerve, plăcerii de-a dărui, pentru că prin însăși natura sa autoarea are
o poftă nestăvilită de a da, de a dărui fără rezerve. În mod sigur ecoul se va
întoarce cu brațele încărcate de lauri și flori.
Ca o „ființă divină” ce este (după cum frumos
spune C. Dulcan), autoarea posedă și limbajul încifrat al vibrațiilor, pentru
înțelegerea vieții pământene, aliniindu-și gândurile, sentimentele și emoțiile
cu cele ale Universului infinit.
Deoarece Viața este un dar al Universului
infinit, poemele doamnei Ionela Flood, aduc un plus de valoare existenței
pământene, exprimându-și crezul și sentimentele cu eleganța caracteristică unei
aristrocate.
Prezentele rânduri se doresc un omagiu
feminității, talentului și dăruirii. Felicitări înnobilate de prețuire!
A
consemnat
Prof.
Olimpia Mureșan
UZPR,
MM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu