AL FLORIN TENE - SCOTOCIND PRIN LADA CU AMINTIRI

 Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei, născută Roşianu, ce atunci se năştea, dădea semnalul începerii unei vieţi. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În oraşul Drăgăşani, mai târziu, s-au simţit bombardamentele americane care ţinteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anunţând un nou bombardament, tata şi mama cu mine în braţe, punându-mi pălăria lui tata în cap să mă ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor adăpostindu-se sub umbra viţei de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o rudă pe strada Leuleşti, actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei şcoli ne jucam până seara târziu când apăreau stelele, iar noi pe uliţă scăpăram cu două pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapără mai bine şi mai frumos.

 Clasa întâi am făcut-o la Şcoala „Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă de ruşi mai târziu! Apoi, părinţii  m-au transferat la Şcoala „Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tăbliţă de gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Le-am arătat-o şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se învăţa în acele vremuri… şi cum arăta „laptopul” bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la colţul clasei în genunchi pe coji de nucă. Şi… astfel învăţam de teamă… nu din conştiinţă! Dar învăţam! La ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura română pe domnul Muşulescu. Un bărbat frumos şi exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni, spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”.

Dovadă că se făcea carte în şcolile primare şi în liceul din Drăgăşani este faptul că mulţi dintre foştii mei colegi de clasă au ajuns mari personalităţi, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naţionale, iar mulţi alţii, profesori universitari, cercetători, oameni de ştiinţă…

Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu şi Popescu, de limba şi literatura română, pe profesoara Preda de matematică… care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică şi chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experienţele cu care îşi exemplifica lecţiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorinţa de a ne face cunoscute creaţiile literare am înfiinţat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.

Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie Vulpe, Nicuşor Bărbulescu şi Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară drăgăşeneană”, pe care am pus-o pe gardul şcolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii şi articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineaţa, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a eliminat trei zile şi apoi am fost criticaţi de mama focului în şedinţele de UTC.

Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înfiinţasem, am invitat la şedinţele acestuia colegi şi prieteni dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgăşani, viitor membru al Curţii Supreme de Justiţie, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la Bucureşti, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru, profesorul Niţă Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu şi alţii. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noştrii din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoaştere şi ne-au „deschis ochii”, învăţându-ne cum să ţinem piept vieţii.

Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soţia scriitorului cu cele două fetiţe Miruna şi Ionica, au fost scoase de comunişti din locuinţa lor, pe motiv că erau boieroaice şi făceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) şi mutate într-o casă de ţigani. Abia în 1967, după ce a fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa… În acea perioadă vizitam familia, împrumutam cărţi şi cercetam manuscrisele. Aveam şi un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea operei autorului, în special al  volumului „Braţul Andromedei”, publicând câteva cărţi de referinţă despre opera lui Gib  I. Mihăescu.

 După terminarea liceului am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucureşti, după care m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la din cadrul Institultului Pedagogic de la Baia Mare. După absolvirea facultăţii, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la graniţa cu Ucraina, pe atunci parte intergtantă a a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene, care era învăţătoare acolo… la şcoala condusă de fratele ei Ion. Ca o coincidenţă, soţia mea îşi trăgea rădăcinile din Uşurei, un sat de lângă Drăgăşani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureşeană… având verighete câte un fir de iarbă… pe deget! De unde aur, când acest metal preţios era monitorizat de comunişti?! Ţin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică şi am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă… Eram atât de tineri, plini de speranţe şi vise.

Era perioada când Poezia ţinea de foame.Îmi amintesc…Venise cu şcoala la Casa de Cultură din oraşul podgorean. Sala era arhiplină cu elevii de la cele două licee din localitate. Printre ei şi câţiva profesori ce-şi ocupaseră locurile în primele rînduri. Era un eveniment deosebit. Veniseră în oraşul lor un grup de scriitori de la Bucureşti. Până la începerea evenimentului cultural sala vibra de discuţiile elevilor. Un murmur uniform ajungea şi de după cortina din catifea de culoarea vişinei putrede, acolo unde se aşezaseră pe scaune în jurul unor mese scunde cei trei scriitori din Bucureşti, unul din capitala regiunii Argeş şi celălalt din oraşul învecinat. În mijlocul lor se afla profesorul Isăcescu moderatorul evenimentului.La un moment dat a bătut gongul. Sala s-a liniştit şi încet cortina s-a deschs.Un ropot de aplauze au spart liniştea care se aşternuse.De la masa din centrul scenei, cu microfonul staţiei de amplificare, s-a ridicat profesorul de română de la Liceul Teoretic.

  -Dragi elevi, profesori şi concetăţeni, vă rog să-mi daţi voie să urez bun venit în oraşul natal al lui Gib I. Mihăescu, scriitorilor: Francisc Munteanu, Dan Deşliu, Ion Bănuţă, Dan Rotaru şi Traian D. Lungu. Urmează să sosească de la Piteşti şi tânărul poet, născut în oraşul nostru, Al.Roşianu.

   Un ropot de aplauze a acoperit ultimile cuvinte ale profesorului.Fiecare scriitor, pe rând, a vorbit despre laboratorul său de creaţie şi a citit din opera lui.Între timp, pe scenă, a apărut un tânăr slab şi brunet pe faţa căruia se vedea emoţia şi oboseala pricinuită de venirea precipitată de la gară.

 -Dragi spectatori ! Ne bucurăm că a venit de la Găvana unde face practica şi poetul nostru Al.Roşianu.

   Ropotul de aplauze a acoperit cuvintele lui Tania, elevă la Liceul Agricol, ce dorea să le spună colegei de alături.

   -Tovarăşe Roşianu vă rugăm să ne citiţi câteva poezii din creaţia dumitale!

Băiatul ars de soare s-a ridicat de pe scaunul pe care fusese invitat să stea şi a început să citească dintr-o antologie în care avea incluse câteva poeme.O linişte profundă s-a lăsat peste sala care devenise neîncăpătoare.După ce a citit, aplauzele s-au revărsat precum apele Oltului peste brazdele proaspăt însămânţate când le inundă .

  -E drăguţ băiatul! S-a adresat Tania către colega Ioncica.

  -Asta vroiai să-mi spui adineauri?

 -Da!

 După acest eveniment, liniştea, specifică oraşului de provincie, s-a aşternut din nou. Alexandru Roşianu a plecat la Piteşti să-şi continuie practica, iar Tania adormea cu visul ei în clădirea internatului de pe strada Parcului.

  Erau zilele când fontele încinse ale soarelui în  amiază amorţea oraşul. Căldura juca în aer.Nicio ţipenie de om nu mai se vedea după orele prânzului. Toate magazinele erau închise. Doar Braseria din faţa Bisericii, construită de legionari, şi Restaurantul ”Podgoria “ erau deschise.În ele se vedeau gestionarii care luau câte un şnapţ înainte de a pleca acasă, sau ţărani care beau câte o bere în aşteptarea autobuzelor ce plecau spre comunele lor. Cu  miros de băutură acră amestecat cu fum de mahoarcă. “Naţionale” îi întimpina pe clienţI aceste localuri ”selecte “, din central oraşului, în care existase pe vremuri “La Grandiflora “, restaurantul evocat de autorul romanului “ Rusoaica“.

   Vacanţa mare, mult aşteptată de elevi, a sosit. Dar nu pentru toţi.Elevii de la Liceul Agricol se duceau zilnic până în august la Ferma din Prundeni la lucru.

  În acest timp Alexandru s-a întors acasă pentru a-şi petrece vacanţa mare. Se ducea la Olt, făcea plaje, înota alături de foştii colegi şi colege.Uneori se ducea cu câte un grup până la halta Călina şi de acolo se întorceau înnot la plaja din oraşul viilor plină de tinerii întorşi acasă de la şcoli şi facultăţi.

 Într-o duminică, pe când organele raionale organizaseră “Festivalul portului şi cîntecului naţional “, Alexandru a ieşit în oraş.Difuzoarele, instalate pe ferestrele Primăriei din faţa Parcului Central, trasmiteau cântece de genul ”Floare albastră, floare de nu mă uita. “, în timp ce grupuri de dansatori din raion, îmbrăcaţi  în costume naţionale, defilau prin faţa Primăriei îndreptându-se spre stadion unde avea loc un spectacol folcloric.De atâta plimbare prin oraş a căutat o bancă liberă în parc cu faţa spre strada pe unde defilau grupurile de dansatori.

  -Este liber aici, zambilico?

  -Nu vedeţi că este un coş cu ciuperci?! I-a răspuns bruneţica cu breton ce-I acoperea, pe jumătate, fruntea.

   -Văd domnişoară! E al dumneavoastră?

  -Nu! O femeie de la mine din sat l-a lăsat.Ea s-a dus să mai cumpere câte ceva…A răspuns cu sinceritate eleva îmbrăcată în uniforma albastră şi cu un guleraş alb la gât.

  Alexandru a mutat coşul şi s-a aşezat lângă fata ce avea în mână “Decameronul “.

   -Citeşti această carte?

 -Da! În lipsă de altceva…colegele n-au vrut să mă ia la stadion pe motiv că nu sunt îmbrăcată cu o rochiţă mai arătoasă.Mi-au spus că le este ruşine cu mine îmbrăcată în uniformă.

  -Nu fi supărată! Vom merge împreună!

   -Bine! Dar trebuie să o aşteptăm pe ţaţa Mariţa să-şi ia coşul.

  -La ce liceu eşti elevă ? A întrebat-o cu timiditate Alexandru.

   -Am terminat liceul anul acesta.

 -Felicitări!

   După o tăcere nu prea îndelungată fata  a început să se destăinuie.

 -Eu vă cunosc. Sunteţi poet.V-am văzut acum o lună pe scena Casei de Cultură.

-Ooo…Mă bucur! Dar cum te cheamă?

  -Tania!

  -Pe mine, Alexandru!

 Şi-au dat mâinile. La atingerea lor un firor le-a străbătut tot corpul.

 Între timp a venit şi femeia a cărui coş o aştepta pe bancă.

  -Fa, Tania i-o plec că nu mai e mult până la RATĂ. Ce să le spun, fa, la ai tăi?

  Femeia îl privea pe sub sprâncene pe Alexandru.Îşi înnodă baticul înflorat sub bărbie.

 -Spunele că mai am două săptămâni de practică şi apoi iau Diploma.Banii de pe aceasta îi aduc acasă pentru a cumpăra mâncare fraţilor mai mici.

  -Bine! Să ai grije pe- acii…

-Am! Ţaţă Măriţă.

Femeia a plecat după ce şi-a pus colacul pe cap şi peste el coşul. Alexandru a privit-o cum se îndepărta mergând pe trotuar în sus, şi această imagine i-a rămas întipărită, comparând-o cu o statuie dedicată ţărăncii. Mai târziu a scris o poezie pornind de la acest episod.

-Spuneai că vrei să mergem la stadion să vedem serbarea!

-Mergem!

S-au ridicat de pe bancă şi au luato pe drumul ce ducea la Olt.Era acelaşi care ajungea şi la Stadion. Mergeau unul lângă altul tăcuţi.Şiruri de locuitori ai oraşului se îndreptau spre locul unde se desfăşura Festivalul.

-Salut Sandule! Eşti corupător de minore? Îl salutau foşti colegi trecând pe lângă cei doi.

-Salut Bebe!

Alexandru a vrut să o ia de mână.Timidă Tania şi-a retras discret braţul. Aproape de stadion a mai încercat odată. De data aceasta mânuţa mică a fetei a rămas în palma băiatului.O bucurie şi un sentiment pe care nu l-a cunoscut până atunci l-a cuprins.

Au asistat la întreg spectacolul de pe scena instalată chiar pe gazon. Alexandru a simţit că se îndrăgosteşte de această făptură brunetă şi firavă.

După spectacol s-au întors în centru şi de acolo spre dormitorul fetelor, care nu era departe de casa familiei Roşianu. Înainte de a se despărţi au stabilit ca în fiecare seară să se întâlnească.

-Numai două zile, Alexandru! După aceea plecăm la ferma din Prundeni, şi acolo dormim.

-E bine şi aşa! De fapt am mult de învăţat pentru admitere la facultate, la filologie. Că n-o să rămân doar cu Şcoala Tehnică Tipografică pe care am absolvito.

-Foarte bine.

-Dar… tu, după ce iei Diploma de Maturitate ce vei face?

– Mă duc la fratele meu în Maramureş.  Este director la o şcoală, şi mă fac învăţătoare.Ajunşi în poarta curţii unde era clădirea internatului s-au oprit faţă în faţă.Tăceau.Alexandru ar fi dorit să o sărute, dar nu îndrăznea. Timiditatea pusese stăpânire pe el.

Au mai discutat despre ce vor face fiecare în viitor, Alexandru chiar i-a promis că dacă ajunge poet mare îi face o casă frumoasă.

-Tu, dacă nu doreşti să fim soţ şi soţie, eu tot o să-ţi fac o casă mare.Şi te las liberă…

Tania tăcea. Obrajii înroşiţi  îi trădau emoţiile.

Nici-unul n-ar fi dorit să se despartă. Însă, colegele întorcându-se de prin oraş ironizând-o, au făcuto pe Tania să-i întindă mâna şi să-şi ia la revedere de la băiat.

-Când ne mai întâlnim?

-Mâine la ora 18! Îi strigă din curte, apoi fata a dispărut după colţul clădirii.

Până la ora întâlnirii Alexandru învăţa pentru facultate. Dar de multe ori gândul îi fugea la fata brunetă cu breton. Apoi la felul cerinţelor de la admitere.”Învăţământul acesta ne transformă în aparate de înregistrat. Adevărate magnetofoane! Nici-o logică, nici-o interpretare şi analiză proprie. Ne cere totul ca-n carte.Cu punct şi virgulă.“ Gândea, uneori, Alexandru.

La două zile Alexandru se scula la trei noaptea pentru a se ducea în locul mamei sale să stea la coadă pentru a lua  porţia de pâine pe cartelă. Dacă întârzia rămânea fără pâine familia întreagă, mama, tata şi sora.

Acolo, la rând, aştepta până la ora şapte până venea pâinea.Tot atunci auzea discuţiile oamenilor nemulţumiţi de această situaţie, şi mai ales de persoanele, ca miliţieni şi alţi activişti de partid care intrau prin spate şi luau pâine, fără să stea la rând.Unii vorbeau că aceştia nici nu plăteau…”Poate de aceea vânzătoarea nu ne mai dădea restul“. Gândea Alexandru stand ore întregi la rând. Tot atunci s-au născut, păstrate în memorie, poeziile care au făcut obiectul volumului de debut.

Câteva seri la rând s-au întâlnit în parcul din spatele Casei de Cultură.În ultima seară, înainte de a pleca Tania la Prundeni, Alexandru i-a citit poezia pe care i-a dedicate-o. Fata a ascultat în tăcere, după care i-a luat mâna în mânuţa ei drept mulţumire.

-Frumoasă! Dar, oare merit eu să-mi dedici o poezie!?

-Nu una, draga mea, ci toate volumele pe care le voi scrie de-acum înainte. Ţine hârtia!

Tania a luat poezia, a împăturit-o cu grije şi a băgat-o în buzunarul uniformei.

Ca niciodată în seara aceea Tania a întârziat de la internat. Fiecare şi-au povestit întâmplări din viaţă şi au vorbit despre familiile lor.

Pe drumul de întoarcere Alexandru a luat-o de mână.Se întunecase şi luna plină arunca razele ei reci peste cei doi îndrăgostiţi.

-Vezi, Tania, puzderia de stele!?

-Da! E o minune universul acesta!

-Vrei să ne alegem o stea a noastră? Şi când vom fi departe unul de altul să o privim, şi să ne gândim unul la altul…

-Da! Ce frumos!

S-au oprit şi au privit la cerul înstelat.

-Vrei să fie prima stea de la proţapul Carului Mare? Uite, acolo, spre stânga!

-Da, o văd! Bine.Ea este steaua noastră!

Alexandru s-a apropiat de Tania, şi aceasta s-a lipit de el, ţinându-l de mână. Un sărut prelung a pecetluit “ botezul“ stelei lor.

S-au despărţit în poarta internatului.Alexandru a încercat să o sărute din nou.

-Nu! Te rog, nu! Poate ne văd fetele.Sunt aşa de bârfitoare…

Alexandru a înţeles, i-a sărutat mâna şi înainte de a se despărţii i-a spus:

-Ne vedem când termini practica.

-Da!

                                                                            *

 

Înprejurări independente de voinţa lor cei doi nu s-au mai întâlnit în acea vară.Alexandru a luat examenul la facultate în oraşul din nordul ţării.S-a înscris acolo, ştiind că Tania se duce la fratele ei pentru a se angaja învăţătoare.

Între timp Alexandru a publicat câteva poezii într-o revistă din Banat şi în alta din Iaşi.Nu mai avea nici-o veste de la Tania.Însă, cu ajutorul unor prieteni din comuna ei a aflat de la o soră în ce comună din Maramureş este fratele ei director de şcoală. Această veste l-a bucurat pe tânăr.

În oraşul de la poalele Dealului Viilor tocăliile începuseră să bată. Semn că toamna se apropia.

Alexandru era nerăbdător să vină sfârşitul lui septembrie pentru a pleca la Baia Mare.Încă, împreună cu prietenii, făceau baie la Olt. Seara se plimbau pe bulevardul din centrul oraşului, unde un locotenent de securitate cu motocicleta lui se urca pe trotuar să sperie fetele. Din această cauză, împreună cu Viorel, Bebe şi Liviu  căutau liniştea de pe strada cu castani.Se plimbau discutând literatură şi uneori despre fete.Unele frunze ale copacilor începuseră să capete culoarea lămâii.

-Ai obserbat Alexandre că nu mai bat clopotele în oraşul nostru? De ani de zile nu mai bat. Nici toaca…

-Da, da… acum realizez Bebe, acest fapt.

-Mi-a spus părintele Sachelari că au primit ordin de la partid că nu mai au voie să tragă clopotele şi nici toaca să bată.

-Comuniştii ăştia, sunt atei de tot…

-Mai rău! N-ai auzit ce-au făut în satele din sudul regiunii?

-Nu!

-Au împuşcat pe ţăranii care n-au vrut să se înscrie în CAP. Unii se ascunseseră în clăile de fân, alţii în pătule, în fânare, chiar şi în fântâni legaţi cu lanţul de la ciutură. Activiţii şi securiştii trăgeau în acestea.Unii din fugari mureau pe loc fără să scrâncească, alţii, răniţi cum erau, ieşeau în fugă din ascunzătoare.Îl şti pe Marinescu din Zlătărei?

-Da!

– Ăsta s-a legat de ciutură şi nevastă-sa l-a coborât în fântână. Îi dădea mâncare  cu ajutorul unei frânghi.Până a văzut-o o vecină. Aceasta i-a spus activistului de partid, şi ăla a trimis câţiva securişti de-au mitraliat de sus, cu armele automate proptite de ghizdul fântâni. Nenorocitul om a murit înpuşcat. De atunci, biata femeie, a astupat fântâna, şi în ziua în care a

 

fost înpuşcat, în fiecare an muierea aprinde câte o lumânare. Să aibă lumină pe lumea cealaltă, că bun bărbat a fost. Spunea femeia.

-Măi, ce grozăvii mai fac şi ăştia!

-Taci din gură! Vine în spatele nostru cineva.

 

                                                                                             *

 

Aşa au trecut, pe nesimţite, zilele până la începerea facultăţi. Prietenii s-au despărţit, fiecare mergând în diferite oraşe unde erau studenţi.

Alexandru s-a urcat în acceleratul de Sibiu şi de acolo a luat un alt tren spre Cluj, şi din capitala Ardealului un personal până la Baia Mare. În timp ce trenul înfăşura distanţele pe roţi proaspătul student privea cu admiraţie peisajele ce se derulau prin faţa ochilor ca secvenţele unui film despre o călătorie spre necunoscut. Simţea un fior ce nu-l cunoscuse niciodată gândind că se apropie de iubita lui.

Spre seară a sosit în oraşul castanelor comestibile. O gară mică cu cârciumi ce răspândeau o duhoare de băutură, fum de ţigară şi transpiraţie l-a întâmpinat.Ar fi băut o cafea. Intrând într-o astfel de bombă la întrebarea lui barmanul s-a uitat la el de parcă ar fi căzut din cer.

-De unde măi nenică atâta cafea?! Nici nechezol nu avem, şi matale amu vrei cafea!? Asta e aur curat! Noi construim socialismul şi nu aruncăm banii pe fineţuri! A strigat în urma lui barmanul, ca să-l audă şi cei de la mese. Şi-a luat geamantanul de mâner şi a plecat pe jos spre căminele Institutului Pedagogic de 3 Ani. După ce s-a cazat într-o cameră cu încă trei colegi, s-a culcat.Simţea în tot trupul o oboseală plăcută.

Mai erau două zile până la începerea cursurilor. Între timp Alexandru a vizitat Biblioteca din Centru Vechi al oraşului, s-a plimbat pe malul Săsarului.Ba, unele studente au început să-l abordeze, dar Alexandru avea un singur gând. Să meargă în satul din Oaş unde Tania se stabilise.

După începerea cursurilor viaţa a început să curgă lin cu un program bine stabilit. Împreună cu colegii şi colegele, duminicile, urcau pe dealurile din împrejur plantate cu castani.Într-o astfel de mini-excursie o colegă s-a apropiat de Alexandru.

-Alexandru, mie îmi place de tine!

-Ionelă! Eşti frumoasă şi mi-ar fi plăcut să-mi fi prietenă, dar inima mea este dată unei fete, pe care am botezato ”Mărunţica câmpului “. Ei i-am dedicate multe poezii!

-Bine Alexandre! Îmi pare rău…în poezia ta am descoperit omul care eşti.

Au coborât tâcuţi de pe deal, unul lângă altul.Soarta, nevăzută, îi despărţea.

Astfel s-au scurs zilele până la “ Balul bobocilor“, ţinut în cantina Institutului. Alexandru era unul din organizatori. Printr-o scrisoare trimisă fratelui a invitat-o şi pe Tania.Adresă aflată de la Inspectoratul Regional de Învăţământ Maramureş.

Emoţionat, a aşteptat-o  pe Tania la Autogară.Din autobuzul care abia îşi mai ”trăgea sufletul “ a coborât Poezia. A luat-o de mână şi cu timiditate, mergând, a sărutat-o pe frunte.

-Bine ai venit, iubita mea!

-Bine te-am găsit! Poezie!

-Tu eşti Poezia mea!

S-au luat de mână şi oprindu-se pe podul de pe Săsar au privit la stele

-Vezi steaua noastră?

-Da! O văd! Călăuzeşte drumul dragostei noastre…

Au mers, ţinându-se de mână spre cantina care i-a întâmpinat cu o amenajare festivă. Ghiralndele din hârtie creponată în diferite culori dădea o admosferă de sărbătoare.

Când au intrat, cu toate că staţia de amplificare trasmitea o melodie la modă, şi perechi de tineri din diferiţi ani dansau, melodia s-a oprit. Şi Nicu Coandă, colegul de an cu Alexandru, le-a urat bun venit. Tania se roşise toată.

-Ce frumos este aici?! Ce fete frumoase ai Alexandre!

-Nu, dragă Tania! Tu eşti cea mai frumoasă!

După ce le-a mulţumit colegilor pentru primirea făcută, Tania şi Alexandru au început să danseze.

-E un vis aici! Niciodată n-am văzut aşa ceva!

– Consideră că totul e pentru tine…

-Crezi că merit?! Eu, o fată săracă din satul pe care-l şti?!

-Meriţi, chiar, mai mult, iubita mea!

În timpul tangoului trupurile s-au apropiat. O căldură deosebită şi plăcută se trasmitea de la unul la altul. O parte din fete îi priveau cu oarecare invidie. Unele dintre ele puseseă ochii pe Alexandru. Cu acest prilej s-au convins că este o redută greu de cucerit. Dar, deja era cucerită de altcineva.

Timpul s-a derulat de pe “ghemul “ vremii, găsindu-l pe Alexandru când la cursuri, seminarii şi bibliotecă, dar cu gândul la Tania care în satul din Ţara Oaşului învăţa prichindeii buchiile alfabetului.

Aproape de Crăciun, pe când toate drumurile erau troienite de zăpadă şi viscol, Alexandru a luat hotărârea să se ducă la Valea Seacă, s-o vadă pe Tania,  să petreacă Naşterea Domnului alături de iubită. Nu a spus la nimeni că se duce acolo. Se interzisese ca studenţii să plece acasă pentru a nu sărbători Crăciunul. Alfel riscau excluderea din facultate, sau în caz fericit, o critică aspră în cadrul organizaţiei UTC.

Înnotând prin zăpadă s-a îndreptat către Autogara Veche în speranţa că autobuzul de Tarna Mare va merge normal. Dar, nici poveste…Toate autobuzele erau blocate la Garaj.Motivul; drumurile erau înzăpezite. În aceste condiţii Alexandru s-a îndreptat spre drumul ce duce spre Seini în speranţa că v-a găsi un mijloc de transport care să meargă în direcţia dorită.

A ieşit la marginea oraşului.Un vânt puternic îi biciuia faţa. Mâinile înmănuşate începuseră să îngheţe ţinând cartonul pe care scria Valea Seacă.

După aproximativ o oră a intrat în bold şi a cerut o cinzeacă de pălincă.Oamenii care se încălzeau cu câte un pahar de vin fiert sau pălincă l-au privit cu privirea curiozităţii.

-Unde vrei să mergi tinere? L-a întrebat un bărbat între doză vârste.

-La Valea Seacă! A răspuns cu glas nesigur Alexandru.

-Nu cred că ai să găseşti ocazie până acolo…Dar, după părerea mea du-te la casa cu numărul 123 că l-am auzit pe

Vasile Doroş că pleacă cu tractorul CAP-ului, în după amiază la Comlăuşa la socri.

Alexandru după ce a băut cinzeaca a ieşit şi a luat-o la deal spre casa cu numărul 123.Vântul bătea de abia se puteau ţine pe picioare cei câţiva oameni care se aflau pe drum.Alexandru şi-a îndesat mai bine căciula cu urechi şi a plecat în faţă, mergea gândindu-se că poate a dat norocul peste el. Din depărtare se vedea un tractor. Ajuns în faţa curţii de la numărul respective a bătut la poartă. Dar nu i-a răspuns nimeni.”Poate nu mă aude de zgomotul motorului “. A gândit Alexandru. Nu după mult timp a apărut la poartă tractoristul.

-Tovarăşe Vasile aş dori să mă luaţi şi pe mine până la Valea Seacă.

-Băi, tinere, te pot duce până la Comlăuşa… şi de-acolo o iei pe jos, zece kilometri. Dar, să şti că în cabină nu ai loc. Amu m-a sunat contabila CAP-ului şi pontatorul că mere şi ei cu copii până la Comlăuşa.Aşa că…dacă doreşti, poţi merge numai pe tiranţi, în spate…

-N-am ce face! Merg şi aşa…

– O să îngheţi!

-Nu vă faceţi probleme…mă bucur că pot să ajung la destinaţie. Cei zece kilometric îi merg pe jos.

-Bine! Urcă pe talanţi că mergem! În drum îi luă  pe contabilă şi pe pontator.Alexandru s-a urcat pe fiarele din spate, vopsite în roşu, ţinându-se de marginea cabinei. Tractorul a pornit.

Cei câteva sute de metri l-au făcut pe Alexandru să înţeleagă supliciul prin care o să treacă. Dar iubirea pentru Tania nu avea margini.

Au oprit la poarta unei case şi în cabină s-au urcat şase personae, patru adulţi şi doi copii. Tractoristul a turat motorul şi utilajul a luat-o din loc. Frigul se înteţise.Un curent puternic îi şuierea pe la urechi. Alexandru ţinându-se bine de un mâner din spatele cabinei a rămas uimit simţind că, de frig, mânuşa I se lipise de fier. Să-I treacă timpul şi durerea supliciului Alexandru privea în jur.Peste tot era numai alb.Casele se succedau unele după altele.La Seini au oprit la un magazine să cumepere pâine.Alexandru a coborât să se dezmorţească puţin. A intrat într-o bodegă şi a băut repede un carcalete.

-Tinere! Haide,că mergem!

-Gata!M-am urcat!

Tractorul a luat-o din loc. Acolo, sus, îngheţase bognă.Într-un timp a început să compună o poezie în gând. Nu mai avea chef să privească în jur.Au trecut prin Halmeu pe când înserarea începuse să se lase. Deja în unele case se aprinseseră lămpile cu petrol.Pe când au trecut prin Turulung Alexandru a terminat poezia.”Următoarea comună este Comlăuşa. Nu ştiu ce să fac. Să caut o gazdă pentru o noapte? S-au s-o iau pe jos spre Valea Seacă? Dacă sunt lupi? “. Gândea tânărul de pe tiranţi.

La casa unui gospodar tractorul a oprit.Alexandru s-a dat jos, abia dezlipindu-şi mănuşile lipite de fierul îngheţat.

-Cât mă costă tovarăşe Doroş?

-Nimic, tinere! Hai intră în casă cu noi, să te mai încălzeşti…

Intrară cu toţii. Socrii şi nevasta lui Doroş îi aştepta cu pălincă şi slană.

-Poftiţi luaţi loc, aici pe laviţă!

-Rodico, mai pune ceva lemne în fiteu, să se încălzească băiatul ăsta…

Aceasta a ieşit val-vârtej şi s-a întors cu un braţ de lemne.

Alexandru se aşeză privind la farfuriile şi ştergarele de pe pereţi.Soţia lui Vasile le.-a umplut paharele cu pălincă, îndemnându-I să servească şi din slana de pe două farfurii, tăiată mărunt.

-Noroc, oameni buni! Ridică paharul Doroş.

-Noroc, răspunseră ceilalţi.

Alexandru a băut paharul tot.Simţea că-I ia foc gâtul.Era pentru prima dată când bea pălincă. A luat câteva bucăţi din slană, şi s-a ridicat.

-Oameni buni, vă mulţumesc pentru transport şi ospitalitate.Dar, vorba românului, călătorului îi stă bine cu drumul.

-Ar fi bine să rămâi, aici,la noi, peste nopate…

-Nu rămân! Trebuie să ajung la Valea Seacă!

-Dar ce te mână aşa de repede?!

-Lasă-l, Rodica! Poate are şi el o ibovnică.

Vasile Doroş l-a condus până la poartă. Alexandru a luat-o încet pe drum, pe şleaurile lăsate în zăpadă de roţile tractoarelor. Era senin şi luna lumina câmpurile. Se vedea chiar foarte bine. Privea în jur. Unele ferestre ale casele acoperite cu paie erau laminate de lămpi cu petrol. De undeva de pe uliţele îngropate în nămeţi se auzeau ţipuriturile flăcăilor şi al coconilor care se duceau la fete. Înainta greu , picioarele îi alunecau când într-o parte, când în alta. Înainte de a porni la drum făcuse socoteala că în două ore ajunge la destinaţie.Acum, şi-a dat seama că va face mult mai mult. La un moment dat, pe drumul dintre două sate s-a oprit. A privit cerul spuzit de stele.A căutat cu privirea steaua lor. Era chiar deasupra capului, uşor spre nord.” Tania mă gândesc la tine. Privesc la steua noastră. Abia aştept să te văd. Simţi acest fapt?“ Gândi Alexandru. Departe se auzeau urletul lupilor. Înainta, înainta cu vântul bătând din faţă. După un timp a văzut la marginea drumului, cu parul ce-o susţinea, pe jumătate îngropat în zăpadă, o tăblie indicatoare. Era acoperită cu zăpadă. S-a apropiat de ea şi a şterso cu mânuşa.Pe ea scria “Valea Seacă “. Bucuros a înteţit mersul. Ajungând la un bold, luminat cu câteva felinare, Alexandru a intrat în încăpere. Un miros de pălincă, ţigări şi mâncare l-a întâmpinat cu greţoşenia lor.

-Bună seara oameni buni!

-Bună să-ţi fie inima tinere!

-Caut locuinţa lui Iacob.

-Care Iacob? L-a întrebat un bătrân dând peste cap un pahar cu pălincă.

-Iacob care are în gazdă două învăţătoare!

-Da…da…,dumneta oi fi un ficior al vreuneia.

-Da!

-Mai mergi câţiva zeci de metri şi singura casă, din vârful drumului, acoperită cu ţiglă acolo stau. Dar care îţi este peţitoare? Aia oacheşe şi măruntă, sau celeltă?

-Aia oacheşe! Dar, văd că dumneata nu prea vorbeşti ca pe aici…

-Heei, tinere! Am făcut armata la infanterie, la Caracăl.Trei ani bătuţi pe muchie.

Înţeleg! Vă mulţumesc pentru îndrumare. Şi-au dat mâinile şi Alexandru a plecat mai departe. Ajuns pe culmea drumului a văzut casa cu ţiglă. O lampă pâlpâia în odaia din spate.

-Alo! Oameni buni! Tovarăşe Iacob!

Un câine lătra de după casă să rupă lanţul.

-Cine e? A ieşit o femeie cu lampa în mână.

-Vin de la Baia Mare şi o caut pe domnişoara Tania.

-Aşteaptă,  vin să dechid poarta.

Femeia i-a luminat faţa cu flacăra anemică a lămpii.

A tras drugul de la poartă şi l-a poftit să intre.Femeia  a luat-o înainte.Alexandru după ea.Câinele lătra în spatele curţii să rupă lanţul.

-Poftiţi!

-Mulţumesc!

Au intrat în camera de oaspeţi unde predominau două laviţe, un pat încărcat de perne şi dune, cusute în stil oşenesc.Pe pereţi se evidenţia un rând de farfurii viu colorate agăţate sub tavanul din grinzi de lemn, puţin afumate.Iar lângă uşe un fiteu în care ardea focul.

-Dar…unde este Tania?

-A plecat la un bal la Băcicău. S-au dus toate cadrele didactice.

Pentru o clipă s-a aşternut liniştea.Un sentiment ciudat îi sfredea sufletul lui Alexandru.

-Imi spunea că o să veniţi…dar nu ştia când…

-Nu e nimic.Mă bucur că poate să se distreze şi în colţul acesta de ţară.

-Am să vă aduc ceva de mâncare. După atâta drum prin zăpadă…

-…Şi mai ales frig!

Femeia a ieşit şi în liniştea nopţi se auzeau pe uliţele satului ţipuriturile flăcăilor venind de la fete. Peste o zi era Crăciunul. Oamenii tăiaseră porcul şi peste tot mirosea a slană afumată.Mai târziu are să afle că în obiceiul locului era să pună hălcile de slănină în podul caselor care nu aveau hornuri. Fumul ieşind direct în pod, afumând şi păstrând slănina până la vara viitoare.

Între timp femeia a venit cu un ştergar curat pe care l-a întins  pe masă, aşezând pe el o farfurie cu cârnaţi , slană şi muşchi prăjiţi. Apoi s-a întors cu un canceu cu vin şi o sticlă de pălincă şi două pahare.

-Nu trebuia să vă deranjaţi doamna…

-Maria!

-Maria! Aţi adus prea multe bunătăţuri.

-Aşa e obicieiu pe la noi… oaspeţii să-i întâmpinăm cu ce avem mai bun.

-Dar soţul unde este? Să vie şi dânsul să ciocnim un pahar cu pălincă.

-Lucrează în ocol la meteri, în pădure,…şi nu le dă liber de Crăciun.

– Ateii!

-Îi ţin eu locul până vine aleasa inimii dumneavoastră.

Femeia a turnat un deţ de pălincă şi lui şi ei. Mărgelele din jurul paharelor arătau tăria.

-Vă rog să serviţi.

-Mulţumesc.

Alexandru a luat cu mâna câteva felii de muşchi.

-E bun muşchiul!

-E de la porcul nostru…Ăştia de la CAP au vrut să ni-l ia pentru a-l preda la ORACA. Dar l-am ascuns în pivniţa de sub cerdacul lui Paulina din vârgul dealului. Pe mine mă cheamă Maria, vă rog să-mi spuneţi pe nume…

-Pe mine mă cheamă Alexandru şi sunt student la Baia Mare.

După ce s-au ospătat ciocnind câte un pahar de pălincă şi la sfârşit un pahar de vin din viţă producătoare, Maria a strâns masa.

-Pe mine vă rog să mă scuzaţi! Mă duc la bucătărie că am pus ceva la fiert pe fiteu. Puteţi să vă faceţi lejer. În această cameră veţi dormi.Aveţi şi un radio, Electronica, pe baterii. Vă rog să vă simţiţi ca acasă.

-Mulţumesc pentru ospitalitate!

-Nu aveţi pentru ce! Şi femeia a ieşit ducând în mâini farfuriile.Lăsând doar un pahar pentru pălincă şi sticla abia începută.

Alexandru  şi-a dat jos haina şi cismele şi s-a întins pe patul cu saltea de paie.A dat drumul la radio ce se afla pe o laviţă de la capătul patului.Postul naţional trasmitea cântece patriotice. A învârtit scala rotundă a aparatului încercând să prindă Europa Liberă. Până la urmă a reuşit.Ascultând emisiunea, sufletul lui s-a mai răcorit. O speranţă încolţea în el ori de câte ori asculta acest post sau Vocea Americii.

Îl luase somnul când a fost trezit de câteva voci. De dincolo Alexandru a auzit glasul Mariei.

-A venit un băiat de la Baia Mare, dar când a văzut că Tania nu este aici, a plecat înapoi cu un tractor.

Băiatul s-a sculat repede din pat şi s-a ascuns după sobă. Tania a intrat în camera de oaspeţi, a privit în jur, şi dezamăgită s-a întors în cea de la intrare.

-Maria! De ce i-ai dat drumul? Pe vremea asta, de nu scoţi afară nici-un câine, tu l-ai lăsat să plece.

-Voi sunteţi de vină. Tu, că ai plecat la bal.

-Ioncica a tot insistat…

-Ia să căutăm mai bine, zise Tania văzând pe faţa Mariei un zâmbet suspect.

Tania a intrat din nou în camera de oaspeţi şi a văzut sub masă cismele lui Alexandru.

-Ale cui sunt încălţările astea?

-Ale lui Iacob!

Când a văzut în cuierul de pe uşe haina iubitului, Tania s-a îndreptat spre sobă. Alexandru a ieşit şi a îmbrăţişat-o.

-Of! M-ai speriat! Am crezut că ai plecat…

Au petrecut împreună două zile Crăciunul în Valea Seacă. Au fost la Biserică şi au jurat pe cruce că niciodata nu se vor despărţi. În aceste zile nu s-au culcat împreună.Alexandru dormea singur în camera de oaspeţi şi Tania în camera închiriată împreună cu Ioncica.

Întors la Facultate, Alexandru a fost criticat aspru pentru faptul că a lipsit două zile de la cursuri tocmai de Crăciun.

Timpul, pentru Alexandru, se desfăşura alene de pe ghemul vremurilor.

La începutul lunii mai, ajuns la Valea Seacă, băiatul a cerut-o în căsătorie pe Tania.Aceasta cu emoţie a acceptat.A doua zi s-au urcat în autobuzul de Negreşti unde la Spitalul Unificat şi-au făcut analizele cerute de Primăria din Tarna Mare.

A treia zi s-au căsătorit la Primăria din Tarna Mare. Deoarece aur pentru verghete nu exista, cei doi şi-au pus pe inelar câte o „ verighetă“ din două fire de iarbă.Au ciocnit câte un pahar cu vin la o bătrână maghiară care le-a cântat la pian ceardaşuri.

S-au întors pe jos la Valea Seacă, iar a doua zi Alexandru a plecat cu RATA la Baia Mare având buzunarul hainei doldora de pagini cu poezii scrise în această perioadă.

Acolo eram preocupat de literatura cu aceeaşi ardoare. Deseori trimiteam articole şi poezii la ziarul din Baia Mare, la „Gazeta Literară” din Bucureşti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreună cu soţia, iarna, pe o vreme de crăpau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras sufleteşte de cenaclul „Nord” – înfiinţat de mine, de poetul Vasile Radu Ghenceanu şi pictorul Mihai Olos.

Chemaţi la Drăgăşani de tatăl meu, care era în acea vreme şef-contabil la Banca Naţională a raionului Drăgăşani (iar Constantin Isărescu, tatăl lui Mugur Isărescu Guvernatorul Băncii Naţionale, era inspector şef), am „încercat” să găsesc un serviciu în oraşul natal. Normal, nu-i aşa? Până la urmă am găsit de lucru la Staţia de Radioficare din oraş, iar soţia… contabilă la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Drăgăşani.

Devenind redactor la Staţia de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraş, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii şi cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înfiinţasem. În această perioadă, făcând schimburi de experienţă cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea şi invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Staţiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeş” din Piteşti, unde publicam articole şi poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă şi volubilă, pe Ion Şt. Lazăr care era inspector la Casa Creaţiei din Râmnicu Vâlcea, şi pe directorul  acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie  pe diferite teme (şi unde publicau şi poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unor spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artişti, muzicieni şi poeţii din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu şi Gheorghe Voica.

Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror la Drăgăşani, a scris cartea pentru copii numită „Călăreţul albastru”. Aproape toate povestirile din cartea care a apărut mai târziu la Editura „Ion Creangă”. Deseori le-a citit în şedinţele cenaclului pe care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Staţiei de Radioficare din Drăgăşani, care avea peste 5.000 de abonaţi.

Pe Nicolae Cochinescu l-am însoţit (făcând şi înregistrări audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea să cunoască reacţiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile.

Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut când participam la şedinţele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cărţile lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea Vorbei” şi „Argeş”. Cu George Ţărnea am participat la mai multe spectacole de poezie şi i-am admirat excelenta-i memorie. Avea uşurinţa versificaţiei… aşa cum o aveau creatorii populari.

 În perioada 1970-1971 am lucrat la ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am cunoscut oameni, fapte şi drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din oglindă”, apărut mult mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, la editura Fundaţiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Căpraru, redactorul de carte, Viorica Mării (sora lui D.R. Popescu), după ce l-a citit, mi-a spus textual: „Tovarăşe Ţene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aş publica am intra amândoi în puşcărie!”. „Chipul din oglindă” este o frescă a societăţii româneşti din perioada ceauşistă, o critică aspră a politicii economice de atunci.

Deci cam aşa a fost o întoarcere la marea iubire, oraşul Drăgăşani! Aşa cum îşi intitulase un volum de poezie prietenul meu, Anghel Dumbrăveanu, numit „Fluviile vizează oceanul”… aşa şi eu am considerat că „oceanul meu” a fost şi este oraşul natal. Acolo s-au născut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astăzi, este specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje, şi Ionuţ, doctor în istorie şi drept, autor a 16 cărţi publicate.

 Există un proverb românesc: „în orice rău există şi un bine”, proverb care s-a materializat şi în soartă familiei mele. Demolându-ni-se casa din Drăgăşani, aşa cum spuneam la început, ne-am hotărât să ne mutăm la Cluj, unde sora mea Violeta era profesoară de biologie la un liceu din oraş. Am făcut împrumut pe 25 de ani la bancă şi am cumpărat un apartament cu patru camere în care am locuit cu părinţii şi cei doi băieţi ai noştri, până când copii s-au căsătorit şi s-au „aşezat” la casele lor. Părinţii… au trecut la cele veşnice de aproximativ zece ani. Aceasta este istoria şi motivul venirii mele la Cluj în vara anului 1978, astfel că istoria nu-şi are o scuză în faţa veşniciei, fiindcă ea „…scuză prea mult timpul”, cum spunea Cioran.

 După revoluţie am lucrat ca redactor la „Curierul Primăriei” şi la „Cetatea Culturală”  unde am promovat tinere talente şi unde am publicat consideraţiile mele despre apariţia noului curent literar „Globmodernismul”, cel care a înlocuit postmodernismul care… a stâlcit limba română şi care nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul reîntoarcerii, pe jumătate, la un clasicism împletit cu mijloacele moderne de astăzi.

La Cluj am înfiinţat în anul 2006 cenaclul literar „Vasile Sav” ce funcţionează în cadrul unei secţii a primăriei Cluj-Napoca, iar în ianuarie 2011 am înfiinţat şi cenaclul „Artur Silvestri” al Ligii Scriitorilor Români, şedinţele ţinându-se în sediul Cercului Militar Cluj. L-am înfiinţat cu scopul de a fi o şcoală de literatură pentru membrii Ligii Scriitorilor români, şi nu numai. La şedinţe participă de obicei peste o sută de persoane. Am înfiinţat acest cenaclu în spiritul lui Garabet Ibrăileanu care spunea: „Cultură nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”.

 Am debutat cu poezie „Eu m-am născut când…” în luna mai a anului 1959, în revista „Tribuna” din Cluj. Am trimis poeziile semnate aşa cum sunt în buletinul de identitate, adică Ţene Florinel Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „naşul” de botez literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al. Florin Ţene”. Era poetul Negoiţă Irimie, şeful secţiei „Poezie” din cadrul redacţiei. Pe atunci era redactor şef Dumitru Mircea, cel care publicase romanul „Pâine albă”. Mult mai târziu în 1974 am publicat la Editura „Litera”  din Bucureşti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi redactor de carte distinsul romancier şi editor, de pe vremurile de dinaintea celui de-al doilea război mondial, Radu Albala. Şi al doilea volum, apărut în 1979 la aceeaşi editură, a fost redactat tot de Radu Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de hârtie” şi „Masa cea fără de taină” au fost traduse în limbile engleză şi sârbă. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost publicat la Uzdin, în Serbia, de către prietenul Vasile Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie.

 Am publicat poezie, articole, critică literară şi eseu în revistele: Luceafărul, Gazeta Literară, Familia Română, România Literară, Argeş, Secera şi ciocanul, Orizont, Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Confluenţe, Cronică, Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Cetatea Culturală, Ardealul Literar, Curierul Primăriei Cluj, Flagrant, Poştaşul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturală, Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viaţa de pretutindeni, Napoca News, Făclia, Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia), Românian VIP (Dallas,Texas), Iosif Vulcan (Australia) ş.a. În total am publicat peste 6000 de articole şi reportaje în presă. În total am publicat peste 6000 de eseuri, articole de critică literară etc.

Comisia Europeană de la Bucureşti, în 1998, condusă pe atunci de Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism, având ca premiu o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele, câteva reportaje, pe temele solicitate şi am obţinut bursa. Alături de mine, a mai fost selecţionat şi filozoful Gabriel Andreescu împreună cu care am fost în capitala Belgiei. În urma acestei burse şi al concursului am obţinut „Diploma de Jurnalist European”.

Iniţiativa de a înfiinţa o nouă organizaţiei scriitoricească în România am avut-o eu, după ce m-am reîntors din Belgia. Văzând că in această ţară funcţionau cinci asociaţii scriitoriceşti (în bună înţelegere! Sic!) şi cunoscându-i pe unii scriitori de acolo, mi-a venit ideea de a democratiza şi în ţara noastră mişcarea scriitoricească. Dar nu înainte de-a mă interesa despre celelalte „uniuni” din fostele ţări socialiste. În urma documentării, am aflat că numai în România a rămas o singură asociaţie scriitoricească de tip sovietic, adică Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, foste socialiste deci, „uniunile” s-au desfiinţat, iar în locul lor s-au înfiinţat mai multe organizaţii scriitoriceşti. Aşa cum s-a întâmplat şi cu partidele politice.

Cunoscând realitatea din Europa am luat hotărârea, împreună cu alţi 10 scriitori clujeni, să înfiinţăm Liga Scriitorilor Români. Hotărârea judecătorească de înfiinţare datează din august 2007. Astăzi, după aproape patru ani de la cea dată, avem 31 de filiale, publicăm 12 reviste, din care 9 pe hârtie, dar toate pe internet, avem un site, siglă naţională, sigle ale filialelor, etc. Fiecare filială are un cenaclul literar, iar unele, cum ar fi cele din Timişoara, Vrancea, Vâlcea, au editat Antologii şi Anuare. De curând am editat primul volum al „Dicţionarului biobibliografic al Ligii Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini şi cuprinzând 200 de autori. Acum lucrăm la volumul doi, care sperăm să apară până în noiembrie. Filialele au organizat lansări de cărţi, medalioane literar-muzicale, inclusiv şedinţe de cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela Voicu, membră a Ligii, am organizat anul acesta la începutul lunii iulie, în Elveţia, „Festivalul de Arte umane”, la care au participat 25 de scriitori, atât din ţară cât şi din Germania, Canada şi Elveţia, unii dintre ei fiind atât membri ai Ligii cât şi ai Uniunii Scriitorilor. Am înființa filiala Ligii Scriitorilor în Spania.

 Până în prezent am publicat 80 de volume de… poezie, romane, proză onirică, eseu şi critică literară. Printre acestea enumăr câteva volume de poeme: „Cerul meu de hârtie”, „Cina cea fără de taină”; trilogia românescă: „Insula Viscolului”, cuprinzând romanele „Chipul din oglindă”, „Insula Viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”. Eseurile le-am publicat în mai multe volume, dar acum amintesc doar volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critică literară am publicat în câteva volumele printre care „Ochiul magic al metaforei”, apoi teatru în: „Vă somez, Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”, „O stafie tulbură speranţa”, „La braţ cu Andromeda-Viaţa scriitorului Gib I. Mihăescu între realitate şi poveste„, „Veniţi, privighetoarea cântă…! Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste „, „Romanţa celui care s-a întors-Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste „, „Visul alb „ Iar acum lucrez la viaţa lui Radu Gyr, volum ce va face parte din seria romanelor Viaţa scriitorilor între realitate şi poveste. . Am publicat şi volume de piese de teatru în versuri, toate făcând parte din „Epopeea Română” ce cuprinde: „Florile Sarmisegetuzei”, în cinci acte şi „Io, mare Voievod şi Domn!”, în trei acte. La această epopee, care va cuprinde în final zece piese de teatru în versuri, mai lucrez încă.

Am publicat cărți despre Sfinții Închisorilor: Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Traian Dorz, Petre Țutea și Mircea Vulcănescu.

Am început să public eseuri în colecția “Cărticica de buzunar”, la Editura Napoca Star..

De-alungul timpului au scris cărți despre mine  Voichiţa Tulcan Macovei, Petre Birău și Liliana Moldovan

 

Al Florin Tene