M-am trezit în noaptea înstelată
și-am aruncat un ochi prin geamul aburit.
Toamna-n genunchi ieșea de sub corlată,
să picteze frunze-n modelul felurit.
Apoi, Măria sa, își cânta-ntreg poemul,
un poem frumos cum altul nu a fost.
Eu, în gând, îi îndulceam refrenul,
c-o ramură de frig, un frig fără de rost.
Pădurea? Of, pădurea, din crângul adormit,
c-un foc mocnit prin palidele frunze,
se-așează-n genunchi, doar toamna a venit,
e toamna mea cu zâmbetul pe buze.
Puiu RĂDUCAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu