DUMINICA A 12-A DUPĂ RUSALII (TÂNĂRUL BOGAT) MATEI 19, 16-26
În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus,
îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să
am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât
numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a
zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești
strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca
pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea.
Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit,
du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după
aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat
întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic
vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că
mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat
în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând:
Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La
oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.
Episodul întâlnirii dintre Iisus Hristos și tânărul
bogat (Matei 19, 16-30; Marcu 10, 17), care pare să fi fost un fruntaș al
comunității, un dregător (Luca 18, 18-30), ne lansează o provocare al cărei
ecou răzbate până în societatea contemporană: care este raportul creștinului cu
bogăția și unde trebuie căutate modelele de urmat pentru un tânăr preocupat de
viața spirituală și de mântuirea sa. La Sfinții Evangheliști Marcu și Luca,
personajul pare să fie mai în vârstă, fiindcă mărturisește că a păzit poruncile
încă „din tinerețe”, de unde înțelegem că are deja o bogată experiență
spirituală. Deși a pus practică poruncile Decalogului, totuși simte o
nemulțumire profundă, se simte neîmplinit, soluția dobândirii vieții veșnice îi
scapă și conștientizează că este ceva în plus față de Legea mozaică, sau, mai
bine spus, Cineva capabil să-i aducă alinare. În toate cele trei Evanghelii
sinoptice, întâlnirea urmează imediat după episodul „Iisus și pruncii”, ceea ce
cuprinde în sine un crescendo teologic de la inocența copilăriei la
frământările adolescenței și, în final, la responsabilitatea vârstei
maturității. În primele comunități creștine se vor fi ivit cu siguranță și
dispute cu privire la ideea de autoritate, dar și unele legate de raportul
mântuire-bogăție. Protagonistul episodului de față este preocupat cu
sinceritate de o întrebare fundamentală: cum se poate dobândi viața veșnică?
Aceasta reflectă, în bună măsură, mentalitatea iudaică a epocii: deși de o
totală bună-credință, personajul își închipuia că va afla de la Iisus o
„rețetă” sigură, valabilă pentru toți oamenii, menită să-i deschidă porțile
cerului. Astfel de „pelerinaje spirituale” erau frecvente în societatea antică.
Tinerii treceau de la un învățător la altul, de la un curent filosofic la
altul, chiar de la o religie la alta, până când considerau că au descoperit
doctrina soteriologică și mediul adecvat. Cu alte cuvinte, o lecție despre
dimensiunea propedeutică a filosofiei în antichitatea târzie, ca exercițiu
spiritual.
Să
se prefacă într-un „om nou”, capabil de sacrificiu
În iudaismul tradițional, bogăția era văzută ca
efect al binecuvântării divine: omul devine bogat întrucât este iubit de
Dumnezeu și, invers, sărăcia constituie un blam, o pedeapsă, o stare
dezonorantă. Și aici Iisus răstoarnă axiologia: bogatului îi va fi mult mai
greu decât săracului să se mântuiască, pentru că cel care a reușit să se
desprindă de grijile lumești se poate consacra în totalitate lui Dumnezeu.
Deprins cu afirmațiile categorice ale fariseilor, izvorâte din
(auto)suficiența lor, tânărul are nevoie de un răspuns imediat și precis.
Inițial, Iisus răspunde înșirând preceptele veterotestamentare ale Decalogului,
poruncile cuprinse în Legea lui Moise. Dar omul nu este mulțumit! Dacă numai
atât trebuie făcut pentru „a intra în viață”, atunci el și-a îndeplinit datoria
în mod exemplar. Dar, cu toate acestea, se simte neîmplinit. Drept dovadă a
acestui fapt, încă mai caută răspunsuri. În acest moment, punctul culminant al
dialogului, Iisus „ridică ștacheta”, aducând-o la nivelul perfecțiunii. Pentru
a atinge desăvârșirea, subiectul trebuie să fie dispus să-și împartă toată
avuția săracilor. La această provocare finală candidatul pică „examenul
desăvârșirii”, stârnind deopotrivă compasiune și simpatie. Deși Mântuitorul
intuiește în el aspirația spre desăvârșire și îl privește cu condescendență
(Marcu 10, 21), totuși dialogul avut îi va înșela tânărului așteptările,
întrucât nu va primi răspunsul dorit. Ceea ce îi ceruse, în definitiv, Domnul
era să se prefacă dintr-un adept fidel al Legii într-un „om nou”, capabil de
sacrificiu.
În Marcu 10, 17, tânărul este descris ca „alergând”
la Mântuitorul, ceea ce denotă un interes extrem, nedisimulat, o urgență de
ordin existențial, pentru ca mai apoi să îl găsim „îngenuncheat înaintea Lui”,
umilindu-se și smerindu-se, deși nu-I cere lui Iisus vreun miracol sau vreo
vindecare. Consultarea lui Iisus nu reprezintă o simplă mondenitate, un simplu
moft, ci un lucru cu adevărat important, de care depinde nu doar liniștea
sufletească a celui preocupat, ci întreaga sa viață. Vorbitorul Îl numește pe
Iisus „Învățător bun” (Marcu 10, 18), folosind o chemare necunoscută pentru
rabinii din Palestina, dar cunoscută în lumea grecească, sub forma ô agathe =
„o, bunule!” sau ô beltiste = „o, îmbunătățitule!”. Personajul folosește acest
epitet, după cum tâlcuiesc anumiți Părinți ai Bisericii, ca o reacție de
admirație și prețuire la bunătatea și delicatețea Mântuitorului față de copiii
din relatarea precedentă (și nu numai). „Unul este Cel Bun” este răspunsul
inițial al lui Iisus la întrebarea tânărului preocupat de viața veșnică (Matei
19, 20). Formula propusă de textul mateean este destul de enigmatică și se
referă probabil la faptul că binele nu există în sine, ca abstracțiune, ci este
reflectarea în viața cotidiană a relației personale cu Dumnezeu, de unde și
concluzia imediată: a face binele înseamnă a aplica zilnic, în viața proprie,
poruncile. La Marcu apare o cu totul altă formulare: „De ce mă numești bun?
Nimeni nu este bun în afară de unul singur: Dumnezeu”. Pentru că se află în
fața unui iudeu, Iisus îi răspunde ca atare, subliniind unicitatea și
transcendența lui Dumnezeu. În împrejurarea de față, evitând să se descopere
sub chipul dumnezeirii Sale, Domnul Se înfățișează ca „un simplu om”,
respingând calificativul de „bun”, potrivit socotinței pe care o avea cei ce
veneau la El.
Viața
veșnică se dăruiește de către Dumnezeu deja din prezent
După învățătura iudaică, „viața veșnică” este viața
veacului viitor, care începe cu învierea morților. După învățătura lui Iisus,
viața veșnică se dăruiește de către Dumnezeu deja din prezent, ca să se
continue în viitor, fără să fie împiedicată de faptul biologic al morții. Acest
înțeles al vieții domină în Evanghelia după Ioan și coincide, în fond, cu
înțelesul Împărăției lui Dumnezeu la sinoptici. Formularea „să intri în viață”
(Matei 19, 17), deși pare neobișnuită pentru noi, este plină de semnificații și
sugerează cel puțin trei lucruri. În primul rând, evită logica mercantilă a
tânărului: do un des = „îți dau ce tu îmi dai”, adică dăruiesc cu scopul de a
fi recompensat. Viața veșnică nu este o „marfă” dobândită în urma unei
„investiții” (de timp, de energie, de faceri de bine etc.). Asemănarea cu
Hristos nu este despre „a face”, ci despre „a fi”. În al doilea rând, Iisus
vede inițierea în „Viața cea adevărată” (Ioan 14, 6) ca pe o renaștere
spirituală de sus, ca un prunc nou-născut (Ioan 3, 3-8). În al treilea rând, nu
trebuie ignorat aspectul dinamic al acțiunii: aceasta înseamnă a începe un
drum, de cele mai multe ori periculos, plin de obstacole și de încercări, care
până la urmă duce spre o destinație. Tânărul bogat trebuie să intre hotărât pe
acest „drum” dacă dorește cu adevărat să ajungă undeva. Altminteri, va trebui
să se mulțumească cu ceea ce îi oferă viața aceasta prozaică, statică, fără
destinație „de veci”.
De remarcat faptul că „Învățătorul” (Didaskalos)
insistă pe buna „funcționare” socială a omului. Nefacerea de rău și respectarea
părinților asigură „mântuirea” oricărui evreu credincios, însă aceste „virtuți”
nu implică vreun sacrificiu. „A face”, după cum spuneam, nu înseamnă „a intra
în Viață”. Pasul decisiv vine odată cu „a fi” și este făcut prin sacrificiu de
sine: virtutea „comună” poate fi depășită în momentul în care omul renunță la
ceva al său pentru a intra în Viața adevărată (Ioan 14, 6) sau, altfel spus,
din dragoste față de Dumnezeu, singurul care este Bun. În mod concret, tânărul
este îndemnat să renunțe la avere, ca semn al sacrificiului său. Ceea ce i se
cere de către Iisus este, în primul rând, dăruirea totală, deci nu îndeplinirea
unei anumite acțiuni, ci adoptarea unei atitudini. Și tocmai în aceasta constă
deosebirea dintre spiritul Legii și duhul cel nou al Evangheliei. Adjectivul
„desăvârșit” (Matei 19, 21) trimite la modelul Tatălui ceresc (Matei 5, 48) și
descrie condiția ucenicilor lui Iisus: precizarea idealului de atins (i.e.
„desăvârșirea”) presupune soluția atingerii acestuia: „Tu urmează-Mi Mie!”.
Scena trebuie citită în paralel cu episoadele chemării primilor ucenici.
Ucenicii sunt părtași cu Iisus la „noua geneză”, la „înnoirea lumii” (Matei 19,
28), inaugurată și săvârșită parțial de prima Venire a Mântuitorului la
„plinirea vremii” (Galateni 4, 4), care se va desăvârși la a doua Venire, în
slavă, dublată de Judecata finală.
Poate în nici un alt loc din literatura evanghelică
nu apare atât de evidentă dificultatea trecerii de la regimul perfect delimitat
și închis al Legii (aflat sub semnul unei aparente securități) la etapa
harului, a libertății creștine, larg deschise asupra necunoscutului și tocmai
de aceea „bântuite” de vântul tuturor neliniștilor și schimbărilor. În etapa
dominată de Lege, cel care respecta cu strictețe „poruncile” se socotea vrednic
de mântuire și, ca atare, ferit de orice îndoială. În perioada harului, așezată
sub semnul libertății creatoare, omul este pus în situația de a opta continuu
între mai multe căi și de a răspunde la chemări care uneori îi depășesc
puterile. Dialogul Mântuitorului Hristos cu tânărul sau dregătorul bogat din
Sfintele Evanghelii sinoptice reprezintă unul dintre numeroasele „modele de
libertate față de bunuri” pe care Noul Testament ni le pune înainte, în funcție
de nevoile, posibilitățile și specificul fiecărei comunități. În definitiv,
Domnul îi propune acestuia să schimbe logica, trecând de la cantitativ la
calitativ sau, altfel spus, de la „a avea” la „a fi”.
Autor:
Pr. Lect. Dr. Mihai Ciurea – 31 August 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu