Trebuie să ai, totuși, o mare doză de nesimțire și un obraz gros cât talpa piciorului ca să vii de undeva de la capătul țării și să profiți de funcție, aducându-ți droaia de amazoane la București, plasându-le în guvern, la Parlament sau la diferite companii private sau de stat, în posturi plătite cu mii de euro, în timp ce te apuci să crești taxele și impozitele, să tai, sub diferite forme, din pensii și salarii, să disponibilizezi zeci de mii de oameni, aducându-i la disperare, instaurând un regim de austeritate mai crunt decât cel de vremea războiului sau a foametei, în timp ce tu te lăfăi înconjurat de lux, îmbrăcat în cele mai elegante costume și cravate, purtând cei mai superbi pantofi, pomădat și parfumat ca un fante de salon, călcând îngâmfat și plin de ifose pe holurile palatelor prezidențiale sau administrative, afișând un aer de gigolo dar și de Mesia, de salvator al națiunii...
Nu e prea mult, domnilor, nu e prea mult?
De obicei înalții demnitari practicau amantlâcuri abia după ce se așezau mai bine pe scaunul ce le era oferit și abia după aceea începeau să-și facă de cap
La noi însă, în plină criză, în timp ce populația strânge din ce în ce mai mult cureaua și se gândește cu groază la ziua de mâine, acest satrap îngâmfat, care nu ascultă de nimeni și nu dă nimănui socoteală, a venit cu toată suita sa de țiitoare la București și le-a oferit slujbe grase nu numai lor, ci și soților lor, pe care mai întâii i-a încornorat și apoi i-a răsplătit. Într-o astfel de atmosferă putredă de la un capăt la altul, unde servilismul și căpătuiala fac casă bună cu desfrâul, suntem somați să acceptăm orice ce idee ce-i trece satrapului cu aer de Casanova prin cap, că altfel își pune demisia pe masă și pleacă.
Mesia, salvatorul națiunii pleacă, dar metresele rămân.
Păi, vă dați seama, ăsta-i doar începutul.
Dacă nimeni nu va îndrăzni să-i targă scaunul de sub șezut, peste doi sau trei ani, atmosfera de la Palat va semăna cu cea din Tomna patriarhului de Marquez sau mai degrabă cu cea din „Eu, supremul” de Augusto Roua Bastos.
Dar oare cine a spus că trăim într-o realitate anosta? Nu trăim într-un realism magic de sorginte urmuziană.
Nichita DANILOV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu