4.Viziunea artistică unitară
Deoarece sfericitatea
este caracteristica unanim recunoscută a cervantismului (sfera reprezenta
pentru grecii antici perfecţiunea geometrică), opera marelui scriitor spaniol,
graţie viziunii sale artistice, trebuie privită ca o totalizare de
semnificaţii, altfel spus ca un tot conceptual-estetic.
Fireşte, la această
sublimă ordine şi armonie a universului cervantin contribuie nu doar harul său
înnăscut de povestitor şi dulceaţa fără egal a limbii sale inspirate, ci şi
cele două axe în jurul cărora etern va gravita lumea literară zămislită de el
cu atâta trudă: dragostea şi forţa frumosului în general, a frumuseţii feminine
în special.
Despre dragoste am tot
scris în capitolele anterioare. Despre frumuseţe voi scrie în continuare, dar
nu oricum, ci aşa cum ne-o înfăţişează Cervantes în Exemplare şi în Don Quijote.
Vorbind despre frumuseţe
la modul general-filosofic, în Colocviul
câinilor el afirmă dreptul frumuseţii de-a i se arăta întotdeauna respect,
în Don Quijote I învesteşte
frumuseţea cu „prerogativa şi harul de a împăca sufletele şi de a supune
voinţele”, iar în Don Quijote II,
într-o situaţie de cumpănă pentru o tânără şi chipeşă maură îmbrăcată
bărbăteşte, face aluzie la maxima aristotelică: Frumuseţea este chezăşia
favorurilor!
Dar iată câteva mostre
extrase din Exemplare privind forţa
covârşitoare a frumuseţii feminine. Despre Frumuseţea Preţioasei, personajul
principal din Ţigăncuşa şi unul
dintre cele mai izbutite din creaţia cervantină, autorul ne spune că „fu atât
de mare în ziua aceea (ziua în care don Juan, preschimbat în ţiganul Andrés
Caballero de nurii ţigăncuşei, l-a omorât pe soldatul ce-l pălmuise, nota mea, G.P.), încât nimeni n-o privea
fără s-o binecuvânteze, şi vestea despre mândreţea ei ajunse la urechile
doamnei corregidoare, care, murind de curiozitate s-o vadă, îl înduplecă pe
corregidor, soţul ei, să dea ordin ca ţigăncuşa aceea să nu fie vârâtă în
temniţă, în timp ce toţi ceilalţi da”.
Rezultatul uluitor la care
se ajunge îndată după aceea – bătrâna ţigancă ce-şi zicea bunica Preţioasei, de
nimeni silită, recunoaşte în această atmosferă de basm că furase fetiţa în
scutece, ba chiar oferă dovezi indubitabile în acest sens, corregidoarea îşi
recunoaşte copilul pierdut şi pe neaşteptate regăsit după nişte semne din
naştere, don Juan este eliberat şi căsătoria pornită, acest senzaţional
rezultat, vasăzică, i-a îndemnat pe unii critici să-l acuze pe Cervantes că dă
dovadă de artificialitate în Ţigăncuşa.
Nici celelalte personaje
de familie bună din creaţia lui Cervantes nu se lasă mai prejos în ceea ce priveşte
frumuseţea trupului şi a minţii, deşi unele dintre ele nu au mai mult de 15 sau
16 ani. Tuturor acestor personaje nepământene Cervantes le dăruieşte finalul
din Spaniola englezoaică: „Această
nuvelă ne-ar putea învăţa cât poate virtutea şi frumuseţea, care şi împreună,
şi fiecare în parte, sunt de ajuns ca să-i facă până şi pe duşmani să le
îndrăgească, şi cum ştie cerul să scoată pentru noi, din cele mai mari
potrivnicii ale noastre, foloasele cele mai mari”.
N.B.:În calitate de adept al polimorfismului, Cervantes în estetica
lui nu vizează numai culmile intangibile ale frumosului desăvârşit, ci şi
genunile insondabile ale urâtului cu rânjet satanic. Spre exemplificare, iată
magistralul portret pe care în Colocviul
câinilor i-l face bătrânei vrăjitoare, o indiscutabilă capodoperă a
dizgraţiosului: „Era lungă de peste şapte picioare, toată era un schelet de
oase, acoperite cu piele neagră, păroasă şi tăbăcită; cu burta, care era de
saftian, îşi acoperea părţile ruşinoase şi încă-i mai şi atârna până la
jumătatea coapselor. Ţâţele îi semănau cu două băşici de vacă uscate şi
zbârcite, buzele negricioase, dinţii încleştaţi, nasul coroiat şi tăios, ochii
holbaţi, capul despletit, obrajii scofâlciţi, grumazul subţiat şi sânii căzuţi,
pe scurt, era toată sfrijită şi împieliţată”.
Tot aşa, dacă prin
limbajul luminos al lumii vrednice el realizează adevărate bijuterii prinse în
montura de aur a zicalelor („Umilinţa e muma modestiei şi sora cumpătării”,
„Lenea e rădăcină şi mumă a tuturor
viciilor” etc.), prin limbajul întunecat dar atât de desfătător al lumii
interlope („...frăţia noastră face-n fiecare an o adversare cu cea mai mare
bombă şi surlemnitate ce ne stau în putinţă”, îi înştiinţează Manglipodio pe
neofiţii Rinconete şi Cortadillo), Cervantes a contribuit decisiv la afirmarea
literară a tuturor formelor de comic: de nume, de limbaj, de situaţie, de
moravuri şi de caracter.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu