de GEORGE PETROVAI
Este mai mult decât
evident că, din totdeauna, orice societate civilizată și ferm angajată pe calea
progresului spiritual și material, așează la temelia giganticei sale
construcții binomul educație-autoeducație. Căci care om cu scaun la cap își va
construi casa pe un teren mlăștinos sau nisipos, dar fără a acorda
fundamentului atenția necesară?
Tot astfel, conducătorii
popoarelor mai expuse decât altele la capriciile și vitregiile destinului după
unii, ale istoriei după cei mai mulți (bunăoară așa ca poporul român), ar
trebui să fie preocupați până la obsesie de făurirea unei baze statale deodată
trainică și suplă, care în scurt timp să se constituie într-o adevărată rampă
de lansare a țării și poporului respectiv în universalitate, ceea ce pentru
sărmana istorie umană este totuna cu eternitatea.
Dar câți dintre românii
zilelor noastre se simt îndreptățiți să afirme că sunt mulțumiți de ceea ce se
întâmplă pe meleagurile mioritice și că aleșii lor postdecembriștri măcar s-au
străduit să-și ducă la îndeplinire promisiunile demagogice, promisiuni cu
ajutorul cărora s-au văzut cu sacii plini de voturi mai mult sau mai puțin murdare în căruța puterii,
după care se pun temeinic pe căpătuiala lor și a clanului ce i-a fătat, când este
lesne vizibil pentru oricine că România de azi ar fi o adevărată gură de rai
dacă acești avortoni ar face pentru grosul alegătorilor doar o fărâmă din ceea
ce realizează pentru ei și ai lor?!
Cei mai nemulțumiți se
arată a fi ipochimenii de teapa lui Dan Diaconescu și Gigi Becali, care – iată
– taie și spânzură în politica românească tot perorând și visând la o Românie
prosperă și fără ciocoi, adică o Românie care, după o exemplară manelizare prin
contribuția a aproape tot ce mișcă-n țara asta, astăzi - prin nerușinare,
impostură și o trufașă incultură - se vede stăruitor îndrumată pe calea largă a
becalizării.
Și, mă rog, de ce s-ar
rușina doar aceste două chipoase personaje mai sus pomenite (Dan Diaconescu pentru
măreția imposturii sale, Jiji Becali pentru sărăcia sa spirituală, adânc
îngropată în purcoiul de bani dobândiți pe căi hipersuspecte), când de fapt
asta-i starea naturelă, vorba lui
Caragiale, din profund ticăloșita politică a României postdecembriste, cu o
Uniune Social-Liberală (USL) atât de încrezătoare în steaua sa parlamentară
după alegerile din decembrie 2012 (acum după ce steaua îmbătrânită în bădărănii
a lui Jiji a fost atrasă în jenanta constelație politică a Partidului Liberal),
încât nici măcar nu s-a sinchisit că sfidează sărăcia grosului românilor prin
opulența (ca număr de participanți și bani mătrășiți, nicidecum valoric) la
care s-a dedat mai zilele trecute pe Național Arena pentru a-și prezenta cu
surle și trâmbițe candidații la parlamentare, un spectacol cu adevărat demn de monstruoșii
săi predecesori din iepoca ceaușistă.
Iar pe fondul unei atari
admirabile continuități în gândire, năravuri și deprinderi, nu cred că mai
poate mira pe cineva regretul a tot mai mulți români după imaginea edulcorată a
comunismului antedecembrist și cu siguranță nu va surprinde pe nimeni
renașterea unui partid de cea mai pură orientare bolșevică...
*
Este bine de precizat că rezultatele binomului educație-autoeducație nu vor
întârzia să se concretizeze în comportamentul cetățenilor și, pe ansamblu,
într-un grad tot mai înalt și mai rafinat de civilizare a societății respective,
doar atunci când cele două componente vor fi aplicate neîntrerupt și corect.
Firește, luat cronologic,
prima la rând vine educația, căci ea i se transmite copilului prin limbaj,
sentimente și exemple, deodată cu laptele supt de la mama lui. De unde marele
adevăr cuprins în sintagma limba maternă
(mama este aceea care-i comunică și deslușește copilului înțelesul noțiunilor
de bază, astfel dezvoltându-i apetitul pentru lărgirea necontenită a
orizontului moral-spiritual, implicit al celui existențial), precum și adevărul
cuprins în zicerea cei șapte ani
de-acasă.
Dar cum progresul în lumea
asta se învederează în respingerea cu dispreț a tradițiilor și în impermanența
gusturilor, iată că familia a fost deposedată de aura sa sacră din urmă cu, să
zicem, un secol (locul ei fiind în bună măsură ocupat ba de conviețuirea în
concubinaj, ba de împerecherile între partenerii de același sex), timp în care
sintagmele aferente se golesc încet-încet de conținutul lor religios și de
sensul tradițional.
Și n-are cum să fie
altminteri, atâta timp cât omul zilelor noastre își sacrifică (conștient ori
inconștient?) împlinirea moral-spirituală prin familie și urmași, de dragul
plăcerii comode și egoiste.
Consecința acestei stări
de lucruri, deodată anticreștină (prin ignorarea celebrului îndemn biblic Crescite et multiplicamini – Creșteți și
vă înmulțiți) și împotriva firii (prin legalizarea în tot mai multe țări a
căsătoriilor între homosexuali și lesbiene), a dus la o alarmantă îmbătrânire a
populației globului, cu deosebire în țările cele mai prospere ale lumii.
Vine apoi la rând educația
prin școală. Dar, cu toate că în multe școli din România postdecembristă se
predă religia, această foarte importantă verigă a educației tinerilor,
respectiv a pregătirii lor temeinice pentru viață, este din ce în ce mai
fragilă.
Din următoarele motive:
1)Părinții ori lucrează în
străinătate, ori sunt ocupați până peste cap să câștige cât mai mult ca să le
facă odraslelor toate hatârurile, așa că aceștia fie că nu sunt supravegheați
de nimeni din afara școlii, situație ideală pentru ca cei mai mulți dintre
copiii în cauză să dea uitării bunul-simț și ascultarea, fie că sunt lăsați în
precara grijă a unor rude (de regulă bunicii), care de la bun început se
dovedesc o pradă ușoară pentru tendințele de emancipare ale tinerilor dedați
plăcerilor și distracțiilor.
2)În cazul celor mai mulți
copii și adolescenți este de semnalat influența nocivă exercitată asupra lor ba
de televizor și internet, ba de generozitatea nechibzuită a părinților cu dare de
mână, generozitate concretizată în bani peșin, bijuterii, mașină și tot mai
multe libertăți neîngrădite de obligații. Și încă ceva. Tinerii din România de
azi au atât de puține modele onorabile printre concetățenii cu niscaiva ștaif
și influență (doar politicieni mincinoși și corupți, ce-și afișează mutrele
odioase pe toate canalele de televiziune, doar vampe cu ifose de vedete,
respectiv milionari de carton, încă neluați la întrebări pentru megapotlogăriile
săvârșite), încât nici nu-i de mirare că aceștia ajung să disprețuiască școala,
normele morale, dascălii, părinții și cam tot ce-i românesc, luându-și ca
modele de urmat anumite personaje dubioase descoperite pe internet, în filme
(cel mai adesea americane) sau în reviste aculturale, reviste ce nu prididesc
să aducă elogii bogăției și succesului și care, în general, cu bună știință
omit să menționeze prețul plătit pentru dobândirea acestor mult jinduite bunuri.
3)Manualele școlare sunt
atât de neinspirat alcătuite, încât devin descurajante deopotrivă pentru elevi
și educatori. Consecința acestui fapt este mai mult decât îngrijorătoare pentru
viitorul românilor: Elevii și studenții nu numai că nu citesc nimic înafara
programei, dar nu-și citesc nici măcar manualele, respectiv cursurile, ci -
sfătuiți și îndemnați chiar de profesori – s-au obișnuit să ia totul de-a gata
și fără pic de discernământ de pe omniscientul internet!
4)Eficiența educației
școlare și universitare este în directă și inseparabilă legătură cu autoritatea
profesională și morală a dascălilor. Căci dascălii sunt aceia care prin lumina
chemării și rigoarea dăruirii se pot constitui în modele vrednice de urmat de
către discipoli, după cum tot ei în primul rând pot contribui la sporirea
prestigiului școlii unde-și desfășoară activitatea, implicit la întărirea
încrederii în învățământul românesc și la propagarea faimei sale peste hotare.
Numai că distanța dintre realitatea lui ”este” și potențialitatea lui ”ar putea
fi”, te duce de îndată cu gândul la aceea dintre cer și pământ. Căci
universitățile românești postdecembriste, cu deosebire cele particulare, sunt
cu adevărat ceea ce sunt, nicidecum ceea ce ar trebui să fie. Adică, niște
foarte profitabile fabrici de diplome, în care cursanții-clienți sunt serviți prompt de așa-zișii dascăli
universitari cu tot ce le poftește inima (patalamale, titluri, ranguri
universitare), cu condiția ca ei (clienții) să-și achite la timp toate taxele
la vedere și încă multe altele la nevedere, astfel ca să se poată adeveri
întocmai trista cugetare a unui student: ”Universitățile românești de azi nu
sunt pentru studenți, ci pentru profesori”!
Acesta fiind mediul
universitar postdecembrist, din care noțiunile de studiu și student aproape
că au dispărut (locul lor este în prezent ocupat de atributele descurcărețului
ajuns cursant-client), iată de ce plagiatul și furtul intelectual s-au
convertit în fapte cotidiene care doar mai deranjează oleacă pe ici-pe colo,
dar fără a izbuti să-i rușineze pe cei în cauză (vezi grosolanul și neclintitul
plagiat al lui Victor Ponta) și, desigur, fără să-i descurajeze câtuși de puțin
pe cei ce vor să se ridice pe aceleași neonorabile căi, iată-i, de asemenea, pe
profesorii de gimnaziu și liceu (produsele acestor universități) copiind pe
rupte la examene și – în mod firesc – pe elevi urmând cu sârg exemplul
dascălilor, adică fofilându-se și furând ca-n codru.
Căci – ne spune
academicianul Solomon Marcus într-o emisiune – dacă s-ar lăsa în seama
cunoștințelor acumulate, cei mai mulți dintre elevi n-ar putea să precizeze
cine a fost Stalin - fundaș sau centru înaintaș la o echipă de fotbal din
Rusia!
Nici educația socială sau,
după caz, cea profesională nu-i cu nimic mai brează, atâta timp cât în România
de azi profesiile oneste nu se bucură de căutare (de florile mărului se spune
că cine muncește n-are timp de făcut bani?!) și atâta timp cât instituțiile
statului (fie că-i vorba de familie sau biserică, fie de președinție, parlament
sau guvern) sunt privite de tot mai mulți români cu o neîncredere ce pendulează
între dispreț fățiș și acuzații extrem de grave.
Ei bine, rolul autoeducației
se învederează cel mai pregnant taman în atari momente de supremă lehamite.
Căci ea nu numai că-i o însoțitoare permanentă a educației, încurajând-o și
completând-o de la primii fiori ai conștienței de sine (direcția de acțiune a
educației este din exterior înspre individ, pe când autoeducația acționează în
interiorul individului, dinspre conștient către mai puțin conștient –
subconștient și inconștient), dar – fiind liber asumată, respectiv autoimpusă –
ea își perfecționează necontenit cele două însușiri indispensabile pentru un
filtru spiritual – autocontrolul și autocenzura.
Iar celebrul autodidact
Hermann Hesse, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946, face
dovada vie cum că autoeducația nu-i nicidecum o găselniță sau o simplă
noțiune...
Sighetul Marmației,
20 oct. 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu