Editorial - Despre purtarea noastră cu alţii sau Mistreţul rănit în orgoliu

preparator universitar Ionuţ BUDA

“Cei mai mulţi oameni sunt aşa de subiectivi, încât nimic nu are pentru ei un adevărat interes afară de ei înşişi. De aici vine că în tot ce se vorbeşte, ei se gândesc îndată la dânşii şi că orice raport întâmplător cu ceva ce le este personal, fie cât de depărtat, le atrage şi le consumă toată luare-aminte, aşa încât nu mai au nici o înţelegere pentru adevăratul obiect al vorbirii; şi nici argumentele nu au vreo tărie pentru ei, îndată ce sunt în contra interesului sau deşertăciunii lor. De aceea şi sunt aşa de uşor distraşi, atinşi, supăraţi sau ofensaţi, încât, vorbind cu ei despre orişice obiect, nu ne putem îndestul feri de vreo relaţie posibilă, poate nefavorabilă, a celor zise de noi cu prea preţioasa şi prea delicata dumnealor persoană, care se interesează numai de sine însăşi şi de nimic alta. Şi pe când asemenea oameni nu înţeleg şi nu simt ceea ce este adevărat sau frumos sau plin de spirit în vorbele altora, au cea mai gingaşi susceptibilitate pentru tot ce ar putea atinge, fie cât de departe şi indirect, mica lor deşertăciune sau ar putea să se reflecteze în mod nefavorabil asupra mult merituoasei individualităţi a dumnealor. Aşa încât, în uşurinţa lor de a fi vătămaţi, seamănă cu căţeluşii cei mici, cărora le calci pe labă fără să vrei şi ai pe urmă să le auzi chelălăitul; sau se pot compara cu un bolnav plin de răni, de care trebuie să te fereşti cu cea mai mare luare-aminte să nu-l atingi. Unii merg aşa de departe, încât iau şi cea mai mică umbră de spirit ce o arată cineva în conversaţia cu ei, drept o ofensă, deşi se prefac deocamdată; cel lipsit de experienţă se gândeşte mai pe urmă şi-şi munceşte capul în zadar ca să înţeleagă prin ce şi-a putut atrage ura şi mânia lor. Însă tot aşa de uşor este să-i linguşeşti şi să-i câştigi. De aceea judecata lor este mai totdeauna prevenită şi numai o frază în favoarea partidului sau castei lor, dar nu o judecată obiectivă şi nedreaptă. Cauza a toate aceste este că în ei intenţiunile covârşesc cu mult inteligenţa şi că mintea lor cea slabă este cu totul robită voinţei, de care nu poate scăpa nici pentru un singur moment.”

                                 (Arthur Schopenhauer-Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă

     A fi vanitos constituie un lucru foarte ruşinos şi lipsit de onoare. O mândrie fadă ce nu ţi-o poţi astâmpăra reprezintă un mare păcat şi totodată un impediment în calea dezvoltării tale ca individ echilibrat. Putem identifica două forme de orgoliu care nu sunt necesare să se substituie reciproc, pot coexista prosper într-un singur suflet.

     Prima formă de orgoliu este cea activă, directă, în care cel care dă dovada acestui atribut negativ se mândreşte într-o manieră puternic ostentativă cu fiece fleac realizat, sau dimpotrivă, cu o realizare importantă. Vă veţi gândi, bine, inteleg să nu te lauzi cu chestiuni insignifiante, însă a te lăuda cu ceva semnificativ nu poate constitui un păcat, sau dacă totuşi îşi însuşeşte acest calificativ, atunci ar trebui să fie încadrat undeva mai jos pe o posibilă scară a intensității păcatului, să fie un morav mai lesne tolerat, iar participanții dialogului ce îl are pe individul orgolios în cauză, să fie mai indulgenți. În special, veți spune, dacă măreața realizare nu este privită ca atare de către restul lumii. Totuşi, greşeală, această insuficiență de caracter rămâne damnabilă, iar pentru un om moral, ce aspiră la un echilibru rațional şi sufletesc, nu ar trebui să comporte diferite grade de percepție. Cel puțin în această situație, eroarea de a te îndepărta de rațiune şi de un comportament etic este aceeaşi deopotrivă, fie că săvârşeşti greşeala de a te lăuda neîntemeiat, fie că o faci în mod merituos. Având intenția de a fi partizani ai civismului, nu putem accepta discrepanțe în moralitate, considerând că un anumit comportament este puțin mai etic decât altul, care probabil, nu este deloc. Fie este în totalitate, fie deloc.
Bine, veți spune, dar toate acestea depind de filtrul de percepție al moralității fiecăruia, de complexitatea trăirilor individuale, de relativismul şi subiectivismul participanților. Aşa este, însă să ținem cont de faptul că ne referim la o moralitate imanentă, lăuntrică, nu una de ochii lumii, dacă persoana în cauză consideră din adâncul sufletului ei, că acțiunile întreprinse sunt juste, iar argumentele altora nu aduc nimic nou stării lor intrinseci de justiție asupra propriului raționament, atunci putem conchide întradevăr, că acel individ crede cu tărie în acea expresie a moralității şi în valoarea de adevăr a faptelor sale. În ce măsură acea persoană îşi sincronizează logica argumentării cu conceptul de adevăr universal, de altfel indefinibil, nu ne putem pronunța, nefiind în interesul acestui demers. Nu ne propunem a stabili diferitele grade de adevăr, sau a cărui rațiune este mai bună, ci abordăm problema dintr-o perspectivă lăuntrică, unde conchidem a fi adevărată orice aserțiune care provine direct din sufletul emitentului, nefiind viciată de circumstanțe.
     Odată stabilită perspectiva din care abordăm această temă, să reflectăm asupra următorului fapt: în care dintre aceste două cazuri procedăm mai puțin greşit – când într-un dialog cu o persoană spunem adevărul pe care îl simțim, cu riscul de a jigni interlocutorul nostru, sau când alegem o atitudine pasivă şi diplomată, afirmând ceea în ce nu credem, de fapt. Desigur, veți spune conform ideilor enunțate anterior, că am fi îndreptățiți să ne susținem cauza, pentru că doar astfel putem fi sinceri cu noi înşine şi doar în felul acesta avem certitudinea de a nu păcătui moral, însă din punct de vedere civic, comitem o injustiție față de interlocutor, netolerându-i opinia. Omițând ipoteza ce ar stipula că cel căruia ne adresăm, aduce argumente dinadins împotriva noastră, doar pentru simplul amuzament, putem trage concuzia că stabilim un paradox. Suntem conştienți de faptul că trebuie să acceptăm şi alte versiuni, diferite de ale noastre, acesta fiind un act condescendent, de cultură socială, însă totodată ne lovim de imposibilitatea de a trece peste principiile noastre, odată atent studiat un răspuns, pe care noi îl considerăm adevărat.   

     Având în vedere faptul că noi considerăm judecata noastră ca fiind întocmită pe argumente valide şi inamovibile, am crede că este în interesul celuilalt de a i le prezenta îndetaliat şi de a încerca a-l convinge de veridicitatea lor, situația în care finalitatea noastră de a-l orienta pe interlocutor către principiile noastre doar de dragul vanității fiind exclusă. Gândim că ne putem încredința întru totul logicii şi concretului, în ceea ce priveşte tehnica argumentării, fiind conştienți că acestea sunt pretutindeni constante, precum truismele sau axiomele, însă acesta nu este cazul mereu. Ce putem face cu un interlocutor, ale cărui aserțiuni sunt fondate mai mult pe temei emoțional, nefiind de multe ori ancorate în rațiune, ale cărui exemple şi argumente sfidează logica şi pragmatismul şi pe care nu-l putem convinge de raționamentul său eronat? Cedăm din principii, din validitatea argumentelor, din caracterul moral al judecății noastre şi îi îngăduim cauza, tolerând argumentația deficitară şi agreând opiniile sale eronate, totodată adâncindu-l în pâsla neverosimilului de care se înconjoară? Avem, sau nu dreptul, nu, datoria, de a acționa şi a insista asupra discuției, făcându-l să înțeleagă, separându-l de al său prea iubit subiectivism şi de nețărmurita sa empatie? Cum putem desluşi acest paradox, această dihotomie, în care dacă insistăm asupra raționamentului valid suntem în concordanță cu etica, însă prejudiciem relația cu interlocutorul, iar dacă ne călcăm peste principii şi dăm dreptate unor argumente emoționale, îndeplinim actul de constanță civică, însă ne detaşăm împovărător de sentimentul de moralitate? Nu putem. De aceea dăm dovadă de orgoliu, acest meschin viciu ce ne întunecă sufletul, ne înnegreşte judecata şi ne ostracizează din punct de vedere social, conturând în noi frustrări şi angoase ale neputinței. Nu resimțim acest orgoliu sub o formă activă, apoteozând luciditatea propriei noastre argumentări, ci ne este inoculat de către interlocutor, odată cu sfidările, aroganțele neîntemeiate şi judecățile de valoare eronate ale acestuia.
     Această a doua formă de orgoliu, pasivă, apare atunci când logica, retorica, pragmatismul, echilibrul, certitudinea, rațiunea, obiectivismul nu sunt îndeajuns pentru receptor, dezmințindu-le prin gesturi sau vorbe persiflatoare. Atunci, acest orgoliu de care dispunem, ne este rănit, iar asemeni unui mistreț rănit, ne dezlănțuim şi noi la rândul nostru, subiectivismul asupra partenerului, compromițându-ne atât din punct de vedere social, civic, cât si rațional, moral.
Înțelesul acestui demers este vădit şi demn de însuşit, pentru orice persoană echilibrată care doreşte să rămână astfel şi totodată să se bucure de o viață socială. Împotrivirea pe temeiuri morale şi principiale, nu atrage altceva decât aneantizare socială şi în cele din urmă şi rațională. Decât să încercăm a ne păstra scrupulozitatea şi a face totodată eforturi de a îndrepta judecata partenerului, situație care în majoritatea cazurilor degenerează, privându-ne atât de civism cât şi de etică în cele din urmă, mai bine tolerăm tacit inepțiile altora cu riscul de a rămâne cu conştiința încărcată că nu-i săvârşim un bine, însă cu câştigul unei diplomații şi cu un raport acțiune-efect mai favorabil. Cu alte cuvinte, suntem împăcați cu sufletul, că nu ne vom împăca cu ideea.