Dacă-l privesc cu
sufletul curat,
E mai frumos acela ce-i pozat.
Privind o poză, mi-am găsit lumina,
Ca o cărare către tot ce-i
sfânt,
Atâta de frumoasă, eu port vina,
Că m-am născut din drag, nu din
pământ.
E ca şi când nu mă mai ştie viaţa,
Mi-a mai rămas destulul să privesc,
Dar asta e ! Icoană îţi e faţa
Şi mă închin şi nu înnebunesc.
Păcat, e o cărare ce nu merge
Împinsă către paşii tăi curaţi,
De-aceea iubesc iarna, că ne şterge
Atâtea urme către noi călcaţi.
Şi uit şi vreau să uit a ta privire,
Noi de noroc nu am fost încercaţi,
Păstrează tu din toate o iubire,
Eu mai rămân cu îngeri împăcaţi.
Se vor trudi cândva să înţeleagă
De ce e tristă viaţa unui om :
Pentru că sentimente când se leagă
Nu-s expozeu de
frunze într-un
pom.
Dar doare
sufletul ca lumânarea
Care e pusă-n tortul unor ani,
Mi-e viaţa asta ca şi amânarea
Sentinţei date de atâţi duşmani.
Dacă iubeşti cu sufletul, se simte,
De ce se supără unii pe alţi ?
Când împărţim o limbă în cuvinte,
Ne moare câte unul dintre fraţi.
Câte ceva rămâne-n
fiecare
Cu poza ta ce
a găsit lumini
Aduse de un înger ca oricare
În ochii tăi atât de nesenini.
Vroiam doar Eminescu să rămână
Cu tine, cu mine şi sfiala,
Eşti preafrumoasă-n limba mea română,
Preafrumosă-n orice
rânduială.
06 februarie 2014 ora 21.25

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu