Acasă la Nicolae Iorga

 Din Ploieşti până la Vălenii de Munte este o aruncătură de băţ, drum pe care îl parcurgi cu maşina cam într-un sfert de ceas. Aflat în vizită la fratele meu, într-o superbă zi de la sfârşitul lui septembrie, ne-am hotărât să o luăm pe Valea Teleajenului. Zis şi făcut. Am urcat în maşină şi iată-ne rulând în sus spre munţi pe o şosea surprinzător de bună şi de puţin circulată, comparativ cu Valea Prahovei. Trecem printre livezi cu pomi încărcaţi de rod şi prin aşezări de oameni cu stare, aşa cum lesne se poate deduce după aspectul îngrijit al caselor şi curţilor.

            Ajunşi în Vălenii de Munte, fireşte că ne-am îndreptat paşii spre fostul conac al lui Nicolae Iorga, actualmente casă memorială şi muzeu, în urma donaţiei făcute statului roman de către urmaşii marelui istoric. Nici nu-i cu putinţă altminteri pentru străinul ajuns în această localitate, când ea este atât de îmbibată de spiritul şi personalitatea savantului: în parcul central se înalţă un bust nu prea reuşit al lui Iorga, iar peste drum fosta lui casă.

            Deschidem poarta cu oarecare emoţie, aşa cum se întâmplă de regulă la intrarea într-o curte străină, şi ne angajăm pe aleea pietruită spre uşa de intrare în conacul-muzeu. Curtea, în pofida liniştii din jur, pare a fi încărcată de geniul vulcanic al savantului, graţie bustului cu mult mai izbutit decât cel din parc.

            Ne ia în primire o ghidă şi astfel începe adorabilul nostru periplu prin casa spaţioasă a istoricului: birou, dormitor, sufragerie, camerele copiilor. „E firesc să fie mare casa, ne spune ghida. Din cea de-a doua căsătorie, Nicolae Iorga a avut şapte copii.” Aflăm că doamna Iorga a absolvit Universitatea din Budapesta ºi că prin întreaga ei capacitate de muncă a contribuit din umbră la şlefuirea şi pregătirea pentru tipar a unei opere de-o vastitate ameţitoare – circa 30.000 de titluri! Cu scuzele de rigoare, eu îmi exprim neîncrederea că un om, fie el oricât de înzestrat, este în stare să scrie de unul singur o operă care depăşeşte cu mult dimensiunile unei biblioteci obişnuite. „Ori, îmi precizez eu punctul de vedere, despre Iorga se ştie prea bine că, atunci când nu călătorea şi nu conferenţia peste tot în ţară şi mai peste tot în lume, el îşi împărţea timpul rămas între masa de lucru, catedra de la Universitate şi Parlament.” Dar distinsa doamnă ţine să mă asigure că lucrurile stau taman aşa cum afirmase şi că marele nostru compatriot a reuşit un tur de creaţie eruptivă, care cu greu va putea fi egalat, chiar cu mijloacele electronice de tehnoredactare din zilele noastre. Mă declar întru totul de acord cu adevărul cuprins în propoziţia finală, ştiut fiind că doar oamenii cu har sunt capabili să emită idei, ce-şi află împlinirea în cadrul unui ansamblu superior de simţire şi gândire. Şi am mai adăugat: „Uluitorul progres al uneltelor de muncă de tipul automatelor, nu duce cu necesitate la progresul moral-spiritual al făuritorilor lor, atâta timp cât omul tehnicizat al zilelor noastre se arată dispus să sacrifice înţelepciunea şi cumpătarea de dragul profitului, plăcerilor senzuale şi al comodităţii...”

            Totuşi, din simplă politeţe profesională, ori poate că luată de avântul conversaţiei, doamna acceptă să facă o firavă concesie în favoarea punctului meu de vedere: „Da, este adevărat că Iorga şi-a dictat o bună parte din operă, în care scop avea angajate două secretare. De asemenea, mai avea avantajul tipăririi imediate a lucrărilor în tipografia de-aici de la Vălenii de Munte.”

            Din arborele genealogic al familiei Iorga, aflăm că pe linie paternă, istoricul se trage dintr-un modest avocat, mort la nici 40 de ani, şi că pe linie maternă el este un Arghiropol, adică grec get-beget! Pesemne că glasul sângelui (mai puţin semnificativ decât la iudei) l-a îndemnat să se aplece cu atâta pasiune şi temeinicie asupra istoriei Bizanţului. După cum se ştie, în acest prodigios demers Iorga a pornit de la ideea fundamentală cum că Imperiul Bizantin reprezintă sinteza a patru elemente: politic (Bizanţul este moştenitorul vechii Rome), cultural (continuatorul elenismul), religios (leagănul ortodoxiei) şi social ( întruchipează Orientul)…

            Din mulţimea fotografiilor de pe pereţi desluşim că românismul de pretutindeni şi din totdeauna a fost axa pe care profesorul şi-a centrat tumultul întregii sale opere. Cauza României a urmărit-o neîncetat atât în calitate de deputat bătăios, cât şi ca profesor, fie că era invitat de renumite universităţi străine, fie că savantul simţea imboldul întăririi legăturilor cu comunităţile româneşti din Balcani şi de mai departe: Italia, Franţa, SUA.

            ...Apoi l-am cunoscut pe profesorul Bociocă, muzeograf principal. Seamănă la chip cu Nicolae Iorga, doar că nu este colosal nici în manifestări şi nici în conformaţia trupului. Am discutat cu domnia-sa despre greşelile săvârºite de savant în politică, greşeli care i-au provocat moartea, despre legionari, muscali şi politica actuală. L-am întrebat: „Credeţi că dacă mai trăia, Iorga ar fi pactizat cu bolşevismul, aidoma altor intelectuali precum Mihail Sadoveanu, George Călinescu ori Mihai Ralea?” Mi-a răspuns prompt: „Sunt sigur că nu! Prea era ostil bolşevismului. De altminteri, Uniunea Sovietică n-a figurat niciodată pe lista vizitelor sale peste hotare.”

                                                                                                           George PETROVAI