Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a condamnat România pentru că nu respectă liberul acces la
informaţiile de interes public şi, în consecinţă, nici libertatea de exprimare.
Plângerea a fost făcută, în urmă cu 8 ani, de un jurnalist din Baia Mare,
căruia Curtea i-a dat dreptate, în unanimitate, acordându-i despăgubiri în
valoare de 8.748 de euro. Decizia CEDO din cazul Roşiianu v. România ne
dezvăluie, printre rânduri, o poveste aproape incredibilă. Dar adevărată.
Despre soarta jurnalistului român, în general, şi despre cei care lucrează în
presa locală, în special. Despre perseverenţă. Şi despre ce poţi face cu
dreptatea pe care ţi-o dau instanţele din România.
Ce l-a întrebat
jurnalistul pe primar
La 4 iulie 2006, Ioan
Romeo Roşiianu a depus o petiţie la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO), reclamând că refuzul primarului din Baia Mare, de a pune în executare
deciziile definitive ale unor instanţe, conform cărora trebuia să-i comunice informaţii
de interes public, este o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare.
La acel moment, Roşiianu era, de 6 ani, prezentator al unei
emisiuni de televiziune, difuzată de un post local din Baia Mare, ce analiza,
printre altele, şi modul în care primăria utiliza fondurile publice. În
ianuarie 2005, emisiunea lui Roşiianu a fost scoasă din grilă şi înlocuită cu o
alta, finanţată de municipalitate, care prezenta activitatea autorităţilor
publice.
De cealaltă parte, primar al municipiului Baia Mare era
Cristian Anghel, rămas în funcţie din 1993 şi până în 2010.
În scopul exercitării profesiei sale, jurnalistul i-a
solicitat primarului din Baia Mare mai multe informaţii cu caracter public,
invocând dispoziţiile Legii 544/2001 (n.r. – legea privind liberul acces la
informaţiile cu caracter public).
Astfel, la 8 februarie 2005, jurnalistul i-a cerut edilului
să-i comunice o serie de informaţii cu caracter public despre: deplasările din
ţară şi din străinătate ale funcţionarilor primăriei, contractele de
publicitate încheiate de primărie, costurile suportate pentru organizarea unor
sărbători publice, costurile de întreţinere a maşinilor primăriei şi costurile
convorbirilor telefonice, precum şi informaţii despre participarea primarului
în consiliul de administaţie sau în acţionariatul unor societăţi comerciale.
La 28 februarie 2005, jurnalistul a depus o nouă cerere,
prin care îi solicita primarului alte informaţii cu caracter public vizând, în
principal, schimburile de terenuri şi de spaţii comerciale efectuate de către
primărie, scutirea de la plata datoriilor a unor societăţi comerciale cu
capital privat, investiţiile realizate de către primărie şi gestionarea
bunurilor ce îi aparţin, precum şi informaţii despre afilierea funcţionarilor
Primăriei la partidele politice. În cerere se solicita ca aceste informaţii să
acopere perioada din care a început mandatul primarului.
La 9 mai 2005, jurnalistul a făcut o a treia cerere prin
care îi solicita primarului să precizeze sumele ce i-au fost plătite pentru calitatea
sa de membru în consiliul de administraţie al unor societăţi comerciale şi
regii autonome subordonate primăriei, diversele bonusuri primite de
funcţionarii primăriei, societăţile comerciale cu capital privat care au primit
contracte publice, cum au fost organizate licitaţiile, care sunt datoriile
primăriei, fondurile nerambursabile primite şi sumele acordate pentru
întreţinerea drumurilor, canalizare, deszăpezire şi alte activităţi similare.
Instanţa i-a dat
dreptate definitivă
Deşi era obligat, prin
legea 544/2001, să dea curs acestor solicitări în termen de 30 de zile,
primarul i-a trimis jurnalistului comunicate, în 17 martie, 11 aprilie şi 16
iunie 2005, răspunzându-i „într-o manieră laconică şi invocând numeroase
anexe”, aşa cum se precizează în decizia CEDO.
Având în vedere că aceste comunicate nu conţineau
informaţiile dorite, jurnalistul s-a adresat instanţelor, în trei acţiuni
separate, pentru ca judecătorii să-l oblige pe primar să răspundă solicitărilor
şi să-i plătească daune.
În cursul proceselor ce au avut loc, primarul a susţinut că
a răspuns adreselor primite, subliniind complexitatea informaţiilor cerute, dar
şi activitatea importantă pe care el o desfăşoară şi care nu-i permite să
răspundă unor astfel de solicitări, într-un interval de timp adecvat.
Prin trei decizii definitive, din 14 septembrie 2005, 2
martie 2006 şi 20 martie 2006, Curtea de Apel Cluj a admis cererile
jurnalistului, obligându-l pe primar să-i comunice acestuia majoritatea
informaţiilor solicitate. Curtea de Apel a constatat că, în temeiul articolului
10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dar şi al Legii 544/2001,
Roşiianu avea dreptul să obţină acele informaţii, pe care intenţiona să le
utilizeze în activitatea sa de jurnalist, comunicatele primite de el de la
primărie neputând fi considerate răspunsuri adecvate.
Prin deciziile din 14 septembrie 2005 şi 2 martie 2006,
Curtea de Apel Cluj l-a obligat, de asemenea, pe primar să-i plătească
reclamantului 1.000 RON şi, respectiv, 1.500 RON, cu titlu de daune morale.
Instanţa a constatat că, prin încălcarea dreptului său de liber acces la
informaţiile cu caracter public, jurnalistul a fost în imposibilitatea de a-şi
practica profesia, după propriile sale criterii. Faptul că a fost nevoit să
apeleze la justiţie, pentru a i se recunoaşte un drept, frustrarea şi sentimentul de neputinţă în
faţa acestei situaţii sunt, în opinia judecătorilor, alte dovezi ale suferinţei
ce i-a fost produsă. Mai mult, în decizia din 14 septembrie 2005, Curtea de
Apel Cluj sublinia faptul că refuzul primarului de a furniza informaţiile
solicitate de jurnalist aruncă în derizoriu dreptul de a primi şi de a difuza
informaţii, aşa a fost el garantat de articolul 10 al Convenţiei.
În decizia din 20 martie 2006, Curtea de Apel Cluj a refuzat
însă să ofere petentului daune morale, luând în considerare volumul mare de
informaţii solicitate de către jurnalistul care cerea un răspuns detaliat din
partea primarului.
Aroganţa cu plata
fotocopierii
După ce a obţinut
câştig de cauză în instanţă, jurnalistul a solicitat ca aceste decizii să fie
puse în executare, însă primarul a refuzat să se conformeze. Abia câteva luni
mai târziu, Consiliul Local a trimis executorului judecătoresc sumele datorate
jurnalistului cu titlul de daune morale.
Pentru prima decizie definitivă, Roşiianu s-a adresat din
nou instanţei, iar la 26 aprilie 2006, printr-o altă decizie definitivă,
Tribunalul Maramureş a stabilit că primarul trebuie să execute hotărârea Curţii
de Apel Cluj din 14 septembrie 2005, obligându-l totodată să plătească o amendă
de 2.816 RON. Instanţa a constatat şi că, la 12 decembrie 2005, primarul l-a
invitat pe jurnalist să fotocopieze, contra cost, mai multe documente,
totalizând 402 de pagini. În realitate, subliniază judecătorii, acele hârtii
erau documente disparate, ce conţineau informaţii susceptibile unor
interpretări variate, aşa încât nu se poate considera că primarul, prin acest
demers, ar fi pus în aplicare decizia
Curţii de Apel Cluj.
La 28 noiembrie 2005, jurnalistul a făcut o plângere penală
împotriva primarului, acuzându-l de abuz de putere împotriva persoanei, pe
motiv că a refuzat să-i furnizeze informaţiile solicitate. Ulterior, el a
completat plângerea, acuzându-l pe primar şi de deturnare de fonduri şi de abuz
de putere împotriva interesului public, deoarece suma de 1.000 lei, cu titlu de
daune morale, a fost achitată de Consiliul Local, şi nu de primar.
În replică, la 8 şi 16 decembrie 2005, 17 şi 21 martie şi 9
iunie 2006, primarul i-a trimis jurnalistului scrisori prin care îl invita să
achite cheltuielile pentru fotocopierea unor documente însumând mii de pagini,
ca răspuns la fiecare dintre cele trei solicitări ale lui.
La 28 martie 2006, Parchetul a deschis un dosar penal în
care primarul era cercetat pentru abuz de putere. La 18 august 2006, procurorii
au închis dosarul, obligându-l, totuşi, pe primar să plătească o amendă
administrativă de 800 RON. Astfel, Parchetul a stabilit că primarul şi-a
încălcat obligaţiile, prin faptul că a dat curs cererii solicitantului târziu,
printr-un comunicat cu mai multe anexe. Însă, conform Parchetului, întârzierea
ar fi fost cauzată de complexitatea informaţiilor solicitate de jurnalist, ce a
implicat un volum mare de lucru pentru personalul din primărie. Decizia
procurorilor a fost confirmată în apelul făcut de reclamant, de procurorul şef,
la 25 septembrie 2006.
La 7 februarie 2007, un executor judecătoresc l-a somat pe
primarul din Baia Mare, la cererea solicitantului, să pună în aplicare partea
referitoare la transmiterea de informaţii cu caracter public din decizia Curţii
de Apel Cluj dată în 2 martie 2006. A fost în zadar.
„În conformitate cu informaţiile furnizate de reclamant,
deciziile finale ale Curţii de Apel Cluj nu au fost nici până acum executate,
în ciuda numeroaselor demersuri””, se precizează în hotărârea CEDO din 24 iunie
2014.
Cum poate deveni
iluzoriu dreptul la justiţie
În motivarea deciziei
sale, CEDO face referire la prevederile art.31 din Constituţie, la Legea
544/2001, dar şi la practica instanţelor din România.
Astfel, instanţele naţionale au susţinut că termenul de 30
de zile, prevăzut de lege pentru a răspunde la o cerere de informaţii cu
caracter public, este imperativ şi că autorităţile publice au obligaţia să-şi
organizeze serviciile astfel încât acest termen să fie respectat, indiferent de
volumul de informaţii solicitat (Curtea de Apel Bucureşti, Hotărârea nr.76 din
3 februarie 2003).
E de datoria autorităţilor publice să proceseze şi să
stocheze informaţiile, într-un mod adecvat şi într-un termen rezonabil, în
bazele lor de date, astfel încât acestea să fie accesibile şi altor persoane
interesate (Curtea de Apel Bucureşti, Hotărârea nr.2389 din 15 noiembrie 2010).
Publicarea unor informaţii pe site-ul unei autorităţi (Curtea de Apel
Bucureşti, Hotărârea nr.203 din 9 februarie 2006, Curtea de Apel din Timişoara,
Hotărârea nr.319 din 4 martie 2009) sau plata unui document ce conţine anumite
informaţii în cadrul unei proceduri penale paralele (Curtea de Apel Ploieşti,
Hotărârea Nr.232 din 11 februarie 2009) nu exonerează o autoritate publică de
obligaţia de a comunica aceleaşi informaţii persoanei interesate.
Jurnalistul a reclamat la CEDO că, prin nepunerea în
aplicare a celor trei decizii judecătoreşti definitive, i-a fost încălcat
dreptul prevăzut de articolul 6§1 din Convenţie („orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil,
de către o instanţă (...), care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”)
CEDO a constat că reclamantul este un jurnalist care a
solicitat accesul la informaţiile de interes public în scopul de a-şi exercita
profesia şi de a informa publicul cu privire la activităţile Primăriei Baia
Mare. În aceste condiţii, procedurile angajate de el în instanţele naţionale au
fost extrem de importante pentru interese sale private şi profesionale ce
decurg din dreptul la libertatea de exprimare. Accesul solicitantului la astfel
de informaţii nu era doar garantat de Legea nr 544/2001 privind liberul acces
la informaţiile cu caracter public, dar era şi recunoscut de către instanţele
naţionale.
În aceste circumstanţe, CEDO consideră că dreptul
reclamantului de acces la anumite informaţii se încadrează în sfera dreptului
la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, care este
„de drept civil”, în sensul articolului 6§1 al Convenţiei.
CEDO a reamintit că executarea unei hotărâri judecătoreşti
ar trebui să fie considerată ca parte a „procesului", în sensul
articolului 6 al Convenţiei. Dreptul la justiţie ar fi iluzoriu dacă dreptul
intern al unui stat contractant a permis că decizia unei instanţe, definitivă şi obligatorie, să
rămână neexecutată în detrimentul unei părţi (Immobiliare Saffi v. Italia (GC),
nr 22774/93, §63, CEDO 1999-V).
În replică, Guvernul României a susţinut că primarul l-a
informat pe jurnalist că i-ar putea furniza o serie de documente, dacă plăteşte
pentru fotocopierea acestora.
CEDO subliniază însă că instanţele judecătoreşti naţionale
au ajuns la concluzia că acest demers nu poate fi considerat nicidecum ca o
punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care se dispune
furnizarea unor informaţii cu caracter public. CEDO consideră că acele
comunicate nu au respectat executarea adecvată a hotărârilor judecătoreşti. Mai
mult, Curtea nu a fost în măsură să stabilească dacă documentele la care se
face referire în acele comunicate conţin sau nu informaţiile solicitate de
jurnalist, ele nefiind la dosarul depus de Guvernului României în această
cauză.
„Restricţiile
arbitrare ar putea deveni o formă de cenzură indirectă”
Reclamantul s-a plâns
că i-a fost încălcat dreptul prevăzut de articolul 10 al Convenţiei: „1. Orice
persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea
de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul
articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune,
cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor
libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o
societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor
altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
În decizia dată, CEDO reaminteşte importanţa crucială a
libertăţii de exprimare, care este una dintre condiţiile necesare pentru buna
funcţionare a democraţiei (Appleby şi alţii v. Regatul Unit, nr. 44306/98, §39,
CEDO 2003-VI). „În aceste condiţii”, de precizează în hotărârea CEDO, „Curtea
consideră că îngrădirea acestui drept constituie nu numai un prejudiciu moral
semnificativ adus solicitantului, de profesie jurnalist, ci şi, în egală măsură,
un motiv pentru a examina cu atenţie plângerea, având în vedere că ea ridică
semne de întrebare importante cu privire la respectarea drepturilor omului.
CEDO a susţinut întotdeauna că publicul are dreptul de a primi informaţii de
interes general. Jurisprudenţa sa în materie a fost elaborată în raport cu
libertatea presei, mass-media având rolul de a împărtăşi informaţii şi idei
despre problemele de interes general (Observer şi Guardian v. Marea Britanie,
26 noiembrie 1991§59, seria A nr.216; Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, 25 iunie
1992, §63, seria A nr.239). În acest sens, Curtea trebuie să exercite prudenţă
maximă atunci când măsurile luate de către autoritatea naţională sunt de natură
să descurajeze presa, unul dintre „câini de pază" al societăţii, de a
participa la discutarea unor probleme de interes public legitim (Bladet Tromsø
şi Stensaas v. Norvegia (GC), nr.21980/93, §64, CEDO 1999-III, Jersild v.
Danemarca, 23 septembrie 1994, §35, seria A nr.298) chiar şi atunci când e
vorba de măsuri ce nu fac decât să complice accesul la informaţii.
Având în vedere interesul protejat prin articolul 10, legea
nu poate permite restricţii arbitrare, ce ar putea deveni o formă de cenzură
indirectă, dacă autorităţile ar împiedica obţinerea de informaţii.
Obţinerea de informaţii este, spre exemplu, o etapă
preliminară esenţială în exercitarea jurnalismului. Ea este inerentă pentru
libertatea presei şi, ca atare, protejată. Deschiderea spaţiilor de dezbatere
publică face parte din rolul presei (Dammann v. Elveţia, nr.77551/01, §52, 25
aprilie 2006 şi Társaság Szabadságjogokért v. Ungaria, nr.37374/05, §27, 14
aprilie 2009)”.
În unanimitate, judecătorii CEDO au constatat că în acest
caz a existat o încălcare a articolului 6§1 şi a articolului 10 din Convenţie.
Curtea a considerat, de asemenea, că reclamantul a suferit
un prejudiciu moral şi a obligat statul român să-i acorde 4.000 de euro
despăgubiri. Jurnalistul a mai cerut şi 4.748 de euro – cheltuieli judiciare
(4.448 euro pentru onorariul avocatului şi 300 de euro pentru cheltuieli de
secretariat - APADOR-CH), iar CEDO i-a aprobat solicitarea.
În martie 2010,
Curtea de Apel Cluj l-a condamnat definitiv pe primarul din Baia Mare, Cristian
Anghel, la 2 ani şi 6 luni de închisoare pentru fapte de corupţie (abuz în
serviciu în formă calificată). A fost eliberat condiţionat, prin decizia
Judecătoriei Baia Mare, în ianuarie 2011, după numai 10 luni de detenţie.
Preluare http://jurnalul.ro/special-jurnalul/cedo-si-liberul-acces-la-informatiile-de-interes-public-671820.html
Adriana Oprea-Popescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu