21 decembrie 2016. Vulpea. Să stai o jumătate de oră, să o privești. Să vezi cum se furișează prin adâncimile terenului, sperând să nu fie remarcată; sau stă departe de șosea, pe fâneața acoperită de zăpadă… cu dorința să prindă ceva rozător. La un moment dat vine să ne vadă și ea pe noi; se apropie, ne privește atentă, apoi se retrage liniștită în lumea ei; o privim cum cercetează marginea tufărișului, cum se plimbă încet, finuț și din ce în ce mai departe.
După ce îi vezi fața, ochii, după ce o admiri cum se mișcă în căutarea prăzilor reprezentate mai ales de rozătoare… după ce vezi cât este de precaută, o finețe naturală… aproape că simți un fel de iubire. E minunată vulpea, liberă, vie și sălbatică. E fantastic de frumoasă. Și, aproape sigur îți trece prin cap: cam cât de imbecil trebuie să fie cel care o ucide… din plăcere? Cam cât de mare diavol? Cam cât de mare bestie este cel/ cea care ucide din plăcere?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu