Dacă ar avea elice în gură, Dan Puric s-ar ridica de la pământ ca elicopterul, la cum întoarce vorbele. Pe el îl înțeleg, se vede cu ochiul liber că are mintea dusă de acasă. Nu-i înțeleg însă pe cei care-l bagă în seamă. Ai nevoie de retard să-ți fixezi ora exactă după spusele păcăliciului. Are darul de a-i face pe nefericiți să se simtă importanți. Le dă sentimentul că pricep ce e cu mersul țării și al planetei. Că au acces la idei.
Nu ia pauză, pe micul ecran, nici de Crăciun. Se pricepe, dacă e provocat, să povestească de la păsări până la programul zilnic al lui Dumnezeu ori la reumatismul piticilor de gradină. Cred că și la scos bătăturile din talpă cu lama de ras.
Împachetat în staniolul naționalismului de promenadă, Dan Puric merge de aspirină, ca înlocuitor de votcă ieftină, de uitat de foame sau de balonarea de la iahnia de fasole, de icoană importată din China, în care Isus îți trage cu ochiul. E nimerit să aprindă ratingul televiziunilor, între țâțele nu contează cărei guriste și ultimul accident tragic. Să le curgă balele mocofanilor. Să fie!
Mediatizarea actorului e o oglindă neîndurătoare și exactă a societății. A inculturii predominante, a absenței discernământului din spațiul public. Dacă aș suspecta de discernământ personajul, l-aș suspecta și de măruntă ticăloșie.
Dar să-l las în plata Domnului. Am zis și așa destule. Apoi, bănuiesc că omul e chinuit în interior, deși se visează asiduu Napoleon. Pe segmentul său de audiență, probabil realizează că îl surclasează Tony Poptămaș. Ăla măcar are umor, nu e posac.
Alexandru Petria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu