Doctori şi pacienţi

Acest text l-am gândit când mă întorceam de la Cluj spre casă, după o şedere de o săptămână într-o clinică de pe malul Someşului. La început, a fost îndoiala. Scriu, ori nu scriu? Pentru că este vorba despre o faptă bună făcută sănătăţii. Când la modă nu mai este binele. A fi combatant pe altarul utilului poţi deveni desuet, neinteresant, lipsit de actualitate. Răul este cel care deschide emisiunile de dimineaţă. De te apucă lehamitea.

La răsăritul zorilor, o femeie, care ştergea praful din salon, începe să ne povestească despre crime care s-au întâmplat în noaptea care a trecut. Deşi acolo nu era nici radio, nici televizor, eu nu am fost interesat de violenţa ştirilor. Doamne, cât de bine este să faci câte o cură de singurătate. Ahtiaţi după amănunte, cei din salon au pus întrebări de parcă biata femeie, cu mopul în mână, ar fi fost la faţa locului.

Eram pacienţi din mai multe părţi ale Transilvaniei. Ba unul chiar din Constanţa. Cum nu eram chiar de murit, după analize, injecţii, vizitele medicilor, ne apucam să ne descriem locul din care venim, ce întâmplări ne-au marcat viaţa. Şi, neapărat, cum am devenit pacienţi. Aici, eşti pus în cea mai spectaculoasă probă de imaginaţie. Pacienţii sunt mai cunoscători decât doctorii. Dau soluţii şi remedii de vindecare. Evident, când apare echipa medicală, toate fabulaţiile se reduc la tăcere.

Eu mi-am propus să ascult, nu să mă lansez în aproximaţii. Câteodată este nespus de plăcută condiţia de ascultător. Pe deasupra, mă împiedic serios în termenii medicali. Oare, să continui textul? Mai ales că despre sănătate se spun numai cuvinte grele. Spitalele sunt locuri unde mor oameni! Aici se face malpraxis! Şi, inevitabil, se discută despre cum se ia şi se dă mită. Hâtrul Gogu, un inepuizabil povestitor, strecoară o observaţie pe această temă. Uitaţi-vă la buzunarele doctorilor! Unii au la halate buzunare mari, spaţioase, alţii, mici, de nu le încape mâna. Aţi înţeles aluzia. Auzim la televizor, citim în ziare că sistemul de sănătate este în colaps, că au plecat foarte mulţi medici, încât spitalele noastre s-au golit de specialişti, că sănătatea nu mai contează pentru omul de rând. Că un boier al minţii, specialist de talie europeană, s-a dedat la mai multă miere pe căi nu tocmai ortodoxe.

Cele dovedite nu ai cum să le ascunzi. Orice ai face, ele se văd. Strigă prin lume. Deci, meargă la dreapta judecată. Dar este trist că urma spurcă turma. În timpul şederii în clinică m-am dedublat. Am devenit din când în când şi un atent observator. Depun mărturie că am văzut stări de lucruri care mi-au schimbat părerea sumbră, dramatică, respingătoare, despre sănătatea românească. În primul rând, am întâlnit un eşalon de medici tineri, cu o viziune profesională de admirat. Mi-am permis să am dialoguri cu ei, dincolo de condiţia de pacient. Tânărul doctor Cristian Florea mi-a rămas etalon. A terminat de trei ani medicina şi a optat pentru a fi în slujba sănătăţii, cu reşedinţa la Cluj. Cât despre defăimarea medicilor români, crede că se alege neghina şi se lasă grâul. Cei tineri mânuiesc cu siguranţă aparatură de ultima oră. I-am auzit comentând observaţiile. Nu trebuie să fii medic ca să-ţi dai seama că tinerii aceştia fac faţă oriunde în Europa. Unii au fost, au vă­zut, au învăţat, au lucrat şi s-au întors. Nu e nevoie de invidie că unora le sporesc veniturile, cinstit şi legal.

Nu am uitat să observ nici veghea de noapte, nici terapia prin cuvânt. Colegul meu de salon, Miklos, nu prididea cu mulţumirile pentru tonul elegant, vindecător, al celor tineri. „Dacă-i creşti, îi ai!”, spunea bătrânul lăcătuş. Zi şi noapte – mai ales ziua – pe culoarele clinicii este un du-te vino de tineri, în alb, verde, albastru, vişiniu. Nu ştiu de ce, dar am uitat de toate invectivele, izvorâte din ură politică, statistici schimonosite şi observaţii la întâmplare. Numai să iasă rău.

Când eşti cu inima în palmă, nu-ţi arde de minciuni. Te rogi doctorului, şi lui Dumnezeu, să ţi-o pună la loc. Să mai faci câţiva paşi prin timpul familiei şi al prietenilor. Atunci îţi vine un dor nebun de Valea Mătrăgunii şi de Valea Sasului! Căci fără inimă se stinge dorul! Observatorul din mine a văzut şi multe lucruri care ar putea fi mai bune.

Cu tot spectrul negurei, în clinica clujeană am întâlnit marea experienţă profesională. Acolo unde am fost mângâiat de emoţia cea mare, m-a pus pe linia vieţii, cât de cât mai sigure, tocmai experienţa. Experienţa unui excepţional medic, cu obârşii băimărene, pe numele lui Radu Roşu. După multe ore încordate, i-am văzut zâmbetul şi i-am întrezărit satisfacţia profesională. Îi mulţumesc că mi-a semnat şi biletul de ieşire din clinică. Despre echipa de medici, sigur voi mai scrie! Până atunci, închei prin a spune o banalitate esenţială: viaţa este cea mai mare avere!

Autor:Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului