România, înainte şi după Alexandra

 Dacă soldaţii se călesc în război, proba de foc a fiecărui politician este rezistenţa la opiniile critice. Gura mare şi obrazul gros, condiţii sine qua non fără de care un om intrat în viaţa politică nu se poate numi om politic.

Date fiind aceste calităţi, din fericire destul de rare, avem, totuşi, destul de puţine exemplare de genul acesta. Sunt puţini, dar puternici. Influenţa lor este decisivă pentru climatul general din România. Sunt rari, dar tari.

În definitiv, o ţară este condusă de o mână de oameni, sub o sută. Într-o vreme, cei din teritoriu erau numiţi „baroni locali”, iar cei de la centru nu erau desemnaţi cu un cuvânt anume. O vreme li se spunea pur şi simplu „lideri”. Cu timpul a apărut un cuvânt care a pus semnul egal între ei, indiferent de poziţia, puterea şi influenţa pe care o aveau. Li s-a spus „corupţi”.

Problema era că şi „corupţii” le spuneau altor corupţi tot „corupţi”. S-a ajuns la concluzia că cuvântul în sine nu este potrivit pentru cineva despre care se ştie că este un corupt, dar încă nu este condamnat definitiv. Aşa că li s-a spus „penali”.

Oricum, expresia „baron local” a avut un impact social şi politic mai puternic decât banalul „penal”. Baronul local are chip şi nume. Penalul este ceva abstract. Păcat că, deşi nu au dispărut, şi unii şi alţii sunt puşi în umbră de alte expresii generalizatoare legate de sistem, de interlopi şi clanuri de interlopi, de funcţionari ai statului aflaţi în relaţii de afaceri şi prietenii cu persoane dubioase.

Acum nu se mai practică atacul la persoană, ci la sistem, la un domeniu întreg, la grămadă.

Acest lucru a devenit clar odată cu declanşarea crizei provocate de răpirea, violul, uciderea unei fetiţe de 15 ani. Instituţii responsabile cu siguranţa cetăţeanului şi-au dovedit ineficienţa, incapacitatea, indiferenţa faţă de siguranţa, de viaţa unui copil.

Numărul de telefon 112,  gestionat de STS, numărul de telefon în care îşi pun speranţele toţi cei aflaţi într-o situaţie limită – infarct, agresiune, tâlhărie, răpire, viol, crimă etc. – s-a dovedit a fi o glumă. Un fel de 89-89 de pe vremuri când „oltencele fierbinţi” îi îndemnau pe bărbaţi să le sune. Afacerea consta în banii pe care fetele, în fapt nişte babe cu voci de sirene, îi încasau pentru telefonul gestionat de clanurile de interlopi. Cu timpul vocile nu au fost suficiente. S-a trecut la traficul de carne vie.

Persoanele din spatele telefonului de urgenţă 112 au rămas în postura babelor care răspundeau la 89-89.  Numai că nu sunt babe, ci funcţionari ai statului plătiţi să salveze persoane aflate în dificultate.

  La testul „Alexandra” au dat greş. Fetiţa sechestrată într-o casă mai groaznică decât în filmele horror,  bătută, violată, legată, a reuşit – numai ea a ştiut cum – să pună mâna pe un telefon şi să sune la 112. Poliţia şi procuratura au ajuns la locul cu pricina după 19 ore. Timp în care răpitorul, violatorul, bruta cu chip de om, a omorât-o şi a ars-o cu speranţa că o să şteargă urmele. Cum făcuse înainte cu alte victime.

În tot acest timp poliţia şi un procuror stăteau la poarta lui aşteptând ora şase dimineaţa, pentru că aşa au înţeles ei regulamentele, ordinele, litera şi spiritul legilor care guvernează România.

Întreaga ţară a fost şocată. Nu atât de grozăvia crimelor, cât de ineficienţa instituţiilor, poliţie, parchet, poliţişti, autorităţi, ministere, guvern, preşedinţie. Toţi, de sus în jos, de la preşedintele ţării şi prim ministru până la prefect, şefi de poliţie, procurori şefi, se bâlbâie de zile întregi să dezlege misterul crimelor din casa groazei din oraşul Caracal.

Acestea fiind faptele, dată fiind reacţia opiniei publice la informaţiile furnizate de mass media, putem afirma că după cazul Alexandra România nu va fi aceeaşi Românie. Sau nu ar trebui să mai fie. În plan uman, tragedia de la Caracal echivalează cu o revoluţie, o revoluţie a conştiinţelor.

 Dar oare această revoluţie a conştiinţelor va reuşi să penetreze obrazul gros al politicianului? Nu se va îneca în gura lui mare, ca un hău? Mai exact, ţinând cont de conjunctura actuală, gura unui politician care vorbeşte întruna este ca o casă a groazei, ca harababura din casa şi curtea criminalului Gheorghe Dincă. Ce ne facem dacă şi în mintea majorităţii politicienilor din această ţară este aceeaşi dezordine ca în vasta proprietate a celui ce a îngrozit o întreagă ţară prin crimele lui, prin faptele lui abominabile?

  În orice caz, trebuie să punem faţă în faţă două imagini ale României, înainte şi după Alexandra. Lucrurile nu pot rămâne la fel. După Alexandra, dacă România va mai fi aceeaşi Românie nu mai merită să i se spună ţară.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informația zilei Maramureș