În Prefața la cartea Maxime și reflecții (Editura Minerva, BPT, București, 1972), Ion Vicol ne face cunoscut că, la Paris pe data de 15 decembrie 1613, se naște François al VI-lea, principe de Marcillac (cel care în 1650, adică după moartea tatălui său, va fi ridicat la rangul de duce și pair) și că viitorul scriitor La Rochefoucauld „a apărut de la început în literatură ca un mare clasic”, atât prin stil, eleganță și analiza plină de curaj a propriei sale naturi morale, cât și (grație lecturilor) ca vrednic urmaș al moraliștilor stoici – Seneca, Epictet, Marcus Aurelius.
Iar
dragostea lui de adevăr, ne spune în continuare prefațatorul, în sensul că
totul este falsitate („nu există pe lume nici virtute, nici devotament
dezinteresat, nici adevărați prieteni, nici femei cinstite”) și că toată viața
noastră, precizează însuși moralistul, „se află sub împătrita influență a firii
noastre, a amorului-propriu, a pasiunilor și a hazardului”, dragostea lui de
adevăr și de natural, prin urmare, era atât de debordantă, încât – după citirea
Maximelor – Jean-Jacques Rousseau va
avea următoarea opinie în partea a III-a a romanului Noua Éloise: „Niciodată trista lui lucrare nu va fi gustată de
oamenii cumsecade”...
Afirmația
lui Rousseau este cu atât mai surprinzătoare, cu cât în anul 1663, mai înainte
de tipărirea Maximelor (prima ediție
a apărut în ianuarie 1664), doamna de Schonberg (fosta domnișoară de Hautefort,
de care fusese îndrăgostit Ludovic al XIII-lea și după care se perpelise un
timp chiar tânărul prinț de Marcillac) îi scria doamnei de Sablé următoarele:
„În lucrarea aceasta există mult spirit, puțină bunătate și un mare număr de
adevăruri, pe care le-aș fi ignorat toată viața, dacă nu m-ar fi făcut să-mi
dau seama de ele”.
Unde mai
punem faptul că – în calitate de mare aristocrat, de spirit aventuros
(plănuiește donquijotește s-o răpească
pe regina Anna de Austria și s-o ducă pe ascuns la Bruxelles, căci este „o epocă fără morală și fără frâu”, apoi tot el
– orgoliosul, timidul, ambițiosul și pătimașul – este înșelat de ducesele de Chevreuse și de Longueville,
participă la mai multe războaie, din care se alege doar cu răni, cu
surghiunirea de la Curte și cu discreditarea după neizbutitul complot al lui
Cinq-Mars, favoritul lui Ludovic al XIII-lea, împotriva atotputernicului
Richelieu – vezi romanul Cinq-Mars al
lui Alfred de Vigny), dar mai ales în calitate de rafinat scriitor și moralist
– La Rochefoucauld frecventa celebrele saloane ale vremii (al domnișoarei de
Scudery, al domnișoarei de Montpensier, îndeosebi al doamnei de Sablé), unde,
printre nelipsitele și spumoase bârfe, se încingeau dezbateri culturale pe
diverse teme, inclusiv pe marginea Maximelor,
care circulau în cópii de câțiva ani și – desigur – erau intens comentate în
saloanele din Franța și din străinătate. De altminteri, una dintre aceste cópii
va sta, pe la sfârșitul anului 1663, la baza ediției apocrifo-clandestine ce
apare în orașul olandez Haga.
Cum
spuneam, prima ediție în franceză a
apărut în 1664, apoi – până la moartea autorului în 1680 – au mai apărut patru
ediții, ultima în 1678, anul în care moare doamna de Sablé și sunt tipărite Maximele ei.
La
rândul său, Ion Vicol respinge categoric aserțiunea că Maximele lui La Rochefoucauld ar fi axate pe un „riguros
determinism moral”, ceea ce nu numai că ar anula inițiativa noastră, dar ar
genera și un „pesimism amar și incurabil”. Dimpotrivă, ne asigură prefațatorul,
„omul acesta de lume nu ne impune nicio clipă concepția lui, ci ne ajută să
privim lucrurile și din alte unghiuri de vedere, să le descoperim adevărata
față și să tragem concluziile care ne privesc pe noi personal, pentru
corectarea unor defecte pe care nu ni le bănuiam până atunci”. Pe scurt, „El ne
obligă și ne învață să fim cu adevărat sinceri și modești”.
Iar după
vârsta de 50 de ani și cu dureroasa experiență de viață acumulată de marele
moralist, nu trebuie să ne poticnim în învinuirea ce i s-a adus, cum că ar fi
urmărit „să demitifice eroii și să dărâme din temelie ideea pe care ne-o facem
îndeobște despre virtuțile înalte ale eroului”, ci să vedem „dorința unui mare
senior de a scandaliza lumea bună cu opiniile lui”, senior ce nu dă uitării
nici măcar o clipă alesele maniere ale omului de societate: „știe întotdeauna
până unde să meargă, precum și tonul cu care să ia în derâdere atâtea idei
preconcepute despre dragoste, recunoștință, fidelitate, merit etc.”...
Dar, mă rog, ce este clasicismul,
concept inclus de mine în titlul prezentului articol? În Yasunari Kawabata și drumul prozei sale de la modernism la clasicism,
ofer celor interesați următoarea deslușire: „După cum se ştie, clasicismul
european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează
linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor
antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element
decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile
greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice
prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune),
potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi
loc şi pe durata unei singure zile.
Acest curent se confundă practic cu clasicismul francez,
şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil
pentru dezvoltarea clasicismului european. Clasicismul este un curent
eminamente intelectualist, deoarece
tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra
particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, fapt care conferă
personajelor mult voluntarism.
Teatrul
a fost genul literar prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul
al XVII-lea: pe de o parte tragedia
clasică, reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean
Racine, pe de altă parte comedia clasică,
specie care dobândeşte un atare prestigiu prin geniul lui Molière, încât putem
afirma că, prin arta comicului, el se apropie de contemporaneitate, în timp ce
tragedia se îndreaptă spre trecut”.
Mai înainte de-a prezenta câteva
mostre delicioase din creația lui La Rochefoucauld, cuvine-se să precizez că
textul definitiv al Maximelor
cuprinde mai multe părți: Reflecții
morale, parte care se deschide cu redutabila sinteză a cugetărilor sale
(„Virtuțile noastre nu sunt, de cele mai multe ori, decât niște vicii
deghizate” (conține 504 reflecții), Maxime
suprimate (74), Maxime postume
(61), Reflecții diverse (în total 19:
Despre adevăr, Despre societate, Despre
încredere etc.), Apendicele sau Despre evenimentele secolului nostru
(patru evenimente), Documente despre La
Rochefoucauld (patru documente, primele două fiind Portretul lui La Rochefoucauld de el însuși și Portretul lui La Rochefoucauld de cardinalul de Retz) și Documente relative la Maxime. Ediția
românească pe care o am în față, mai cuprinde și un foarte util Indice analitic al maximelor și reflecțiilor
lui La Rochefoucauld.
Acestea fiind scrise/zise, iată
câteva dintre sutele de cugetări ale acestui strălucit stilist și profund
moralist, care cu certitudine reprezintă veritabile bijuterii ale genului:
„Amorul-propriu este cel mai mare dintre toți lingușitorii”; „Îndurarea suveranilor
nu este decât o dibăcie politică pentru a câștiga dragostea supușilor”; „Dacă
n-am suferi de orgoliu, nu ne-am plânge de al altora”; „Adevărata iubire este
la fel ca apariția duhurilor: toată lumea vorbește de ele, dar puțini au văzut
așa ceva”; „Viciile intră în alcătuirea virtuților, așa cum intră otrăvurile în
alcătuirea leacurilor”; „Dorința de a părea capabili ne împiedică să ajungem
capabili”; „Ridicolul dezonorează mai mult decât dezonoarea”; „Mintea este
întotdeauna amăgită de inimă”; „Virtuțile se pierd în interes, aidoma ca
fluviile-n mare”; „Vitejia desăvârșită stă în a săvârși fără martori ceea ce ai
fi în stare să săvârșești în fața lumii întregi”; „Ipocrizia este un omagiu pe
care viciul îl aduce virtuții”; „Întâmplarea și firea oamenilor conduc lumea”.
Sigur, mai sunt printre ele ba unele
extrem de generale, precum „Persoanele slabe nu pot să fie sincere”, ba altele
cu tendință netestamentară, fapt care le face foarte discutabile: „Cumpătarea
este tânjirea și trândăvia sufletului, așa cum ambiția este activitatea și
înflăcărarea lui”.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
25 iulie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu