La gura sobei...

Proză scurtă de Maria Tomița Corini

Ce surpriză minunată! Gând frumos la gura sobei să-l alinți cu noi poeme, când afară vântul geme și când iarna-și cerne norii, fumul din hogeag ridică stâlpii albi, se povestește, deseori și rotocoale ies alene ca din pipă, semn că uneori și plita mai tușește. Stai la cald, citești o carte, te-ndulcești cu sucul slovei, ce frumos! Pisica iată, toarce somnoroasă lângă sobă, vai ce iarnă minunată, neaua veselă sclipește, pare basm sau o poveste, ușile și le-a deschis acea carte fermecată. Iată, o cărare-improvizată duce-n largul luminiș, unde-n soare îmbrăcată stă o zână ce ne-așteaptă, să ne-arate lumea nouă unde doar cu zahăr plouă și cu zâmbete curate, plouă cu clipe senine, cu lumini și voie bună. E o lume ce adună bucurii și fapte bune, în grădina lor tot cresc pui micuți de-nțelepciune. Preafrumoasa zâna fată ne aduce pe o tavă, dulce, bună, cea mai faină ciocolată... dar de-odată cineva în ușă bate, preafrumoasa zână fată zgomotul ce-l auzi o făcu să fugă-n carte și să tragă după sine, ușa, ce ducea spre lumea bună. Pisicuța se trezește, miaună puțin a lene, plita iarăși mai tușește, lemne cere, dincolo de o fereastră, trece vântul care geme. E prezent și gerul care face zgomot, chiar prin țurțurul frumos, care stă cu vârfu-n jos, la o ciudă iată-l crapă, un copil îl ia în mână, de rușine că s-a rupt, țurțurul de gheață rece, în palma-i caldă ce-l cuprinde iată-l că se face apă. Fulgii cad, e iarn-afară, urlă vântul pe sub streșini, mătură fără-ndoială tot ce-i cade-n cale, dânsul. Apoi îl apucă plânsul, toți au un culcuș, o casă, însă el e vagabondul ce-are inimioara arsă și-i fără cuib, fără odihnă, n-are chip să se ascundă, n-are tihnă n-are... Colo sus, pe crângul rece pițigoiul zgribulit, cere hrană de la iarnă și-ndurare, printre pene vântul trece, rătăcit. Și o cioară croncănește e ca musca cea din lapte, lasă urme pe zăpadă, din cotețul de găini iată un grăunte-o cheamă, are foame, iarna-i grea, înghețată cioara este, își ia zborul și se duce supărată. Iarnă e, fulgii aleargă, se așează la fereastră și privesc la gura sobei, cineva stă în fotoliu îmbătat de meditații și citește, rătăcește cu creionul pe o filă ce așteaptă intersecții, linii, fraze-amestecate ce se cer scrise cu grijă și se văd puse-ntr-o carte. E Gerar, e cald în casă, visurile iau amploare și se-ndreaptă iar spre cartea ce așteaptă cu răbdare ca să fie mângâiată. Vântul șuieră afară ca flăcăul dus la fată, amețit se potolește dând puterea gerului, gerul poate noaptea-ntreagă meșteri-va în ferestre prea frumoase flori de gheață, când în casă se răcește ele prind mai multă viață... Ninge-ntr-una, pe cărări stau supărate mari troiene, dimineața se trezește și pășește rar, a lene, soarele-și arată dinții, gerul geme, vântul nu-i, cerul iară prinde-a cerne, cu lopețile părinții, pârtii fac pân' la fântână și-apoi cu găleata-n mână, aduc apa cristalină ca s-o pună în ulcior colo-n casă lângă soba care cere și așteaptă iarăși lemne, e flămândă dimineața. Altă ziuă a-nceput, iată când sunt pe sfârșite treburile începute, ce să faci în plină iarnă? Iar așteaptă acel fotoliu să-l cuprinzi în fața sobei să te-afunzi în el că-i moale și să lași să-ți zboare gândul, unde oare? Spre o carte cu poeme, sau cu povești neastâmpărate ce se cer citite toate lângă sobă...

(Textul publicat în prestigioasa Revistă ”STEAUA DOBROGEI” anul IV 7-8 noiembrie 2021 coordonată de directorul-scriitor Petcu Mircea Marcel)