Motto:
În trei decenii și ceva
de tâlhărească impostură,
ajuns-am azi cei mai penibili
din neunita făcătură,
cu bogății înstrăinate
(pământ, petrol, gaze, păduri),
mari datorii, mulți emigranți
și tot mai multe secături.
Praf și
pulbere s-a ales din speranțele milioanelor de români, care – în urmă cu trei
decenii și un pic – realmente jubilau că, nu numai la noi, ci în toată Europa
și-a dat duhul (oare?) bolșevismul, că Ceaușeștii au fost împușcați în chiar
ziua de Crăciun a fatidicului an 1989 și că după toate astea ține-te trai pe
vătrai pentru tot oropsitul de pe aceste meleaguri, îndeosebi după ce alde
ăștia și-au putut cumpăra locuințele cu vreo 3-4 lefuri și și-au umplut
buzunarele cu banii care le reveneau din desființarea părților sociale de către
otrepele cârmuitoare postdecembriste (Ion Iliescu și ortacii săi
alogeno-moscoviți), fapt care – desigur – a contribuit decisiv la
decapitalizarea întreprinderilor, iar în final la ruina întregii economii
românești, nu în ultimul rând, după ce – într-un mod eminamente populist și
ticălos – s-a decretat reducerea săptămânii de lucru la cinci zile, din care,
era de presupus (și acuma se confirmă), cei mai mulți români, mai cu seamă
bugetari, lucrează fără tragere de inimă și spor doar vreo trei zile într-o
săptămână.
Evident,
la vreme respectivă, vremea euforiei generalizată și a risipei într-o continuă
și nătângă veselie, foarte puțini dintre români, ba chiar dintre cârmuitorii
acestora, auziseră de celebra spusă/maximă a unui înțelept antic chinez, spusă
după care se conduc în mod programat japonezii zilelor noastre și pe care
eminentul economist Saburo Okita o pune la loc de cinste în cartea sa Cu fața spre secolul 21 (Colecția
Economii în mișcare, București, 1992): „Dacă îi dai unui om un pește, îl
mănâncă pe loc; dacă îl înveți să pescuiască, va mânca pește tot restul vieții
sale”.
Dar
chiar dacă maxima ar fi fost cunoscută și apreciată cum se cuvine de vreun
grangur, acesta tot n-ar fi împărtășit-o mulțimilor în delir, ci cel mult unor
cunoștințe de încredere. Din următoarele două motive: (1) Era riscant în acele
vremuri de dezmăț moral și social să vorbești în casa spânzuratului de funie
(muncă, ordine, echilibru, rațiune, cumpătare); (2)Masa/mulțimea în fierbere
„revoluționară” nu are urechi decât pentru ceea ce este dispusă să audă în
acele momente de maximă impulsivitate și credulitate, căci – ne spune Gustave
Le Bon în Psihologia maselor (Editura
Științifică, București, 1991) – lipsită de decență și spirit critic, „mulțimea
se arată de o credulitate excesivă”, deoarece ea „gândește prin imagini”, motiv
pentru care, atunci când fac parte din mulțime, „atât incultul cât și savantul
devin la fel de incapabili de observație”. Iată de ce, ne înștiințează în
continuare celebrul psihosociolog francez, cărțile de istorie trebuie socotite
drept „lucrări de pură imaginație”! Mai mult, opinia autorizată a autorului
este că „Ființele care au impresionat mulțimile au fost eroi legendari și nu
eroi reali”, bunăoară așa ca Hercule, Buddha, Iisus sau Mahomed (despre ei,
susține în mod exagerat Le Bon, nu cunoaștem „un singur cuvânt adevărat”),
respectiv că „Dacă trecutul nu ne-ar fi lăsat moștenire opere literare,
artistice și de arhitectură, monumente, nu
am cunoaște nimic real”(subl. mea, G.P.).
Astfel
stând treaba cu românii răzvrătiți în Decembrie 1989, mai exact îmboldiți să
iasă în stradă de securiștii români și de mulțimea „turiștilor”/agenților
aparținând altor servicii secrete (sovietice, anglo-americane, israeliene,
maghiare ș.a.), nu-i de mirare că aceștia au avut nevoie de ceva timp ca să se
trezească din beția „revoluționară”, întreținută cu multă perfidie și osârdie
de banda alogeno-moscovită (Silviu Brucan, alias Saul Bruckner, Ion Iliescu,
Peter Neulander-Roman, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae Militaru etc.), și să
constate că una li s-a promis și cu totul altceva se întâmplă în realitate:
închiderea pe bandă rulantă a peste o mie de mari întreprinderi („mormanul de
fiare vechi”, cum a numit premierul Petre Roman întreaga industrie românească, trebuia
grabnic „rentabilizat” prin...concedieri masive și privatizări ultradubioase),
însoțitoarele catastrofale ale acestei politici antiromânești fiind șomajul de
proporții și o inflație năucitoare. Pe scurt, sărăcie lucie pentru majoritatea
românilor (muncitori, țărani, specialiști și intelectuali onești), care s-au
văzut obligați de autorități și mizerabila lor politică să plece cu milioanele (se presupune că peste
cinci milioane de suflete), de regulă în Europa apuseană și în America de Nord
(Statele Unite, Canada). Mai grav este faptul că expatrierea nu s-a oprit nici
în prezent. Păi ce era de făcut, când însuși președintele Traian Băsescu le-a
spus-o de la obraz românilor care rămăseseră în țară și, cu îndreptățire, se
arătau nemulțumiți de neîncetata scădere a nivelului lor de trai: „Cui nu-i
place, n-are decât să plece”?!
Așa a
început tragedia multora dintre românii înstrăinați (muncă la negru, umilințe
cu carul, cîștig cu paharul, accidente, morți, prostituție, furturi, droguri,
familii dezorganizate) și a României, în principal din pricina imensului gol
populațional creat de exodul atâtor truditori, în mod deosebit a specialiștilor
de prim rang (medici, asistente, cercetători, ingineri, profesori, economiști).
Vasăzică,
în decursul timpului, românii au avut nevoie de mai multe hapuri
demo(no)cratice (mineriade, furturi pe rupte, trădări, șomaj, inflație,
decalaje amețitoare între veniturile milioanelor de sărăntoci și gașca
baștanilor, desăvârșita crucificare a României), ca să conștientizeze în cele
din urmă, mai ales acuma cu pandemia asta interminabilă și halucinantele
scumpiri la toate cele, că absolut toți politrucii postdecembriști de rang
național (președinți, parlamentari, premieri, miniștri, secretari de stat),
într-o consistentă proporție și cei locali (președinți și vicepreședinți de
Consilii județene, primari, viceprimari, consilieri, plus imensa armată a
sculelor politico-administrative, desemnate de la centru sau prin vrerea și
aranjamentele tartorilor din zonă) sunt o apă și-un pământ. Adică, peste 95%
dintre toți ăștia, plus fârtații lor din magistratură, servicii secrete și alte
sectoare ale opulenței și nerușinării, sunt fie impostori și necalificați, fie
tîlhari, egoiști și demagogi, fie traseiști și trădători de țară. Păi, tocmai
de aceea în România paradoxurilor stupefiante, fix haramurile astea au
veniturile cele mai scandaloase (lefuri și pensii de peste 10.000 euro), ba mai
încasează alte mii de lei cu ajutorul celor mai aiuritoare sporuri. De pildă,
după ce pesediștii și liberalii au negociat la sânge timp de câteva luni, în
final au decis că, de la 1 ianuarie 2022, pot să majoreze pensiile poporenilor
cu circa 10% (nenicilor, asta-i doar o parte din indexarea obligatorie la
început de fiecare an!), pentru ca tot ei și tot acum, cu un nemărginit dispreț
față de cei mulți, să anunțe majorarea pensiilor la magistrați cu 20%. Asta la
cârmuitorii dâmbovițeni (liberali, pesediști, udemeriști și de alte crezuri
politrucianiste) se cheamă respectarea de-a-ndoaselea a promisiunii făcută când
erau în opoziție, cum că, odată ajunși la guvernare, vor reduce susbstanțial
pensiile și lefurile nesimțite...
Este
adevărat că ultimele două însușiri, mai bine spus dovezi de necaracter
(traseismul și trădarea) nu-i caracterizează și pe aleșii locali. Dar nu pentru
că ei ar fi plămădiți dintr-un material moral-spiritual mai de soi, ci din
următoarele două motive: (a)Traseismul este interzis prin lege, căci
cutezătorul și-ar pierde de îndată demnitatea adjudecată pe listele unei
anumite formațiuni politice (se subînțelege, interdicția nu se aplică în cazul
celor care fac legile doar...pentru alții); (b)Trădarea de țară prin legi,
decrete și ordonanțe cu dedicație și făcute, vorba Băsescului, de „hoți pentru
hoți”, nu este de nasul aleșilor locali, ei trebuind să se descurce cât mai ingenios
în harababura legislativă creată de centrali, căci numai în acest chip își pot
face mendrele cu (i)reproșabilă corectitudine aparențială.
De-abia
când unii dintre acești mici tartori locali ajung (cu bani și/sau prin relații
sus-puse) în Parlament, într-un minister sau într-un post călduț din
străinătate, ei simt cu adevărat ce înseamnă ca – peste noapte și nemeritat –
să devină tartori mult mai importanți, astfel încât să aibă dezlegare, fără
teama restului semenilor de pedeapsă, la absolut orice nelegiuire (trădare,
traseism, tâlhărie, mită, trafic de influență, consum de droguri, nerespectarea
restricțiilor pandemice) în confortabila mașină de vot a unei formațiuni
politice sau în cea, la fel de greoaie și nevolnică, a statului român la
vedere...
Cum
spuneam încă din titlu, unele din metehnele politrucilor români sunt vechi,
lucru pe care ni-l face cunoscut ilustrul profesor și gânditor Petre P.
Negulescu în tratatul Destinul omenirii,
vol II (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939).
Și o face în perfectă cunoștință de cauză, întrucât a intrat în politică încă
din 1915, an în care deja ajunsese fruntaș al Partidului Conservator (în
același an, el se disociază de opțiunea conservatorilor în favoarea Puterilor
Centrale), în anul 1919 este ales senator pe listele Partidului Poporului,
formațiunea înființată de mareșalul Alexandru Averescu în 1918, în 1920 devine
ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice în primul guvern averescian, iar în
perioada 1926-1927 este chiar președintele Camerei Deputaților (ultima sa
demnitate publică). Unde mai punem faptul că tot în anul 1926 îi apare cartea Partidele politice...
Iată de
ce, în capitolul Direcția celei mai mici
rezistențe, după ce ne informează că prin oportunism trebuie să înțelegem „atitudinea
atâtor oameni care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de
convingeri”, după ce ironizează acel gen de patriotism (sic!) ce „îi «silește»
pe toți să dea «concursul» lor tuturor partidelor care, ajungând la guvernare,
au nevoie de «colaboratori» destoinici” și după ce subliniază că „răul de
căpetenie de care suferă democrația este, în primul rând, egoismul celor ce se
servesc de ea, în loc s-o servească”, P.P. Negulescu spune de mai multe ori în
tratat (de două ori în acest capitol!) că „mai necesară și mai urgentă decât o
reformă a instituțiilor ar fi o reformă
a oamenilor”.
Toate ca
toate, dar ce șanse ai să aplici cu folos o asemenea reformă într-o lume
doldora de neoameni, respectiv într-o societate, precum cea din România
postdecembristă, unde an de an crește numărul analfabeților funcționali și al
nelegiuiților descurcăreți, iar cadrele de nădejde ale făcăturilor politice se
recrutează mai ales dintre ăștia?!...
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
11 ian.
2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu