România şi-a redus istoria la ultimii 32 de ani

 

Trecutul României la care se face recurs zi de zi tinde să se reducă la cei 32 de ani trecuţi de la marea schimbare de la sfârşitul anului 1989. Pentru omul secolului 21 contează doar ce s-a întâmplat în România după 1989. Nu mai contează dacă şi-a trăit o parte din viaţă după al doilea război mondial, în perioada colectivizării, în deceniul congresului IX al PCR sau în anii 1960, 1970, 1980-89. De ce nu contează? Pentru că îşi ia pensia dată de regimul democratic.

Majoritatea pensionarilor săraci de azi au muncit  pământurile luate de comunişti. Ei nici nu au pensii, au un fel de ajutor social. Cei care au lucrat în fabricile şi uzinele care aparţineau întregului popor şi construiau societatea multilateral dezvolvată prorocită de bâlbâitul Nicolae Ceauşescu, au pensii după contributivitate, dar „punctul de pensie” îl stabileşte parlamentul ales democratic.

După 1989 s-a schimbat un regim, s-a schimbat lumea, s-au schimbat oamenii, dar mai ales s-au schimbat banii. Şi dacă s-au schimbat banii, rând pe rând, de la o zi la alta, de la un an la altul s-au schimbat vieţile oamenilor. Unii au devenit mai bogaţi, alţii mai săraci. După fiecare rând de alegeri săracii au sperat că o vor duce mai bine, iar bogaţii că vor fi şi mai bogaţi.

După 1989 viaţa românilor seamănă cu o poveste pe care i-o spui copilului ca să adoarmă mai repede şi să viseze frumos.

Tristul adevăr este că România şi-a redus istoria la 32 de ani, tot ce mai contează este ce s-a făcut în ultimii 32 de ani.

Dincolo de momentul decembrie 1989 se întinde neantul. Bucata de istorie lugubră cuprinsă între anii 1945-1989 merita pusă între paranteze din punct de vedere al liberăţii, cu toate formele ei, libertatea de întrunire, libertatea de mişcare, libertatea cuvântului,  a tuturor drepturilor elementare, dar ceva merita extras din cei 44 de ani de dictatură, când mai cruntă, mai brutală, când cu aparenţe de slăbire a chingilor, de prelungire a lanţurilor nu întotdeauna imaginare.

Dacă se pun între paranteze cei 44 de ani, ce facem cu ultimii 32 de ani? Dar cu ultimii doi ani petrecuţi în pandemie? Cum va judeca istoria măsurile luate de guvernanţi, cum va judeca relaxările în contratimp cu măsurile luate de alte ţări?

  Pe marginea pandemiei de Covid vor apare în continuare multe teorii conspiraţioniste. Mai multe decât pe tema OZN-urilor.

Tot ca o conspiraţie la cel mai înalt nivel poate fi abordată şi scumpirea energiei electrice, a gazelor naturale şi carburanţilor. Toate au apărut brusc. S-a cerut în această perioadă atâta libertate, în toate colţurile pământului cât era suficientă pentru cinci secole.

Atâta libertate s-a cerut încât s-au liberalizat preţurile. Există o penurie de produse de toate felurile. Numai covid se pare că există din plin, în diferite forme şi formule, tulpini şi viteză de răspândire.

Undeva prin istorie probabil oare se va găsi un corespondent al începutului de secol 21, o perioadă comparabilă  cu actuala perioadă non-istorică la urma urmei? De fapt nu se întâmplă nimic din ce s-ar putea reţine din punct de vedere istoric: doar că mor oameni, doar că sistemele sanitare nu fac faţă valurilor succesive de infectări, doar că s-au inventat vaccinuri despre care se spune că nu vindecă. Ar mai fi şi scumpirile, inflaţia, accenturea decalajelor dintre ţări.

La nivel mondial nu mai lipseşte decât un război, dar atâta vreme cât nu se găseşte un leac împotriva covidului nicio armată nu este în siguranţă. Dacă în armata agresorului apare un năpraznic focar de covid nu va mai avea cine apăsa pe trăgaci.

 

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş