Prin
intermediul lui Cristi Fernea, librar și pasionat om de cultură, de curând am
primit cartea Sfera inteligibilă în
tradiția platonică și creștină a lui Viorel Igna, fost profesor de
filosofie și logică, în anii 70-80, la două licee sighetene, iar din 1993
stabilit cu întreaga familie în orașul italian Perugia.
Întrucât
eram în relații cultural-filosofice foarte apropiate (de aceeași vârstă și amândoi
în febrila căutare a cuvântului „ce exprimă adevărul”, prin neobosite lecturi
și interminabile dezbateri, deseori sugerate și/sau supervizate de regretatul
Jean Bălin), pot să afirm că-i cunosc marea pasiune pentru anticele și mereu
incitantele fundamentări greco-romane în plan moral-spiritual (inclusiv nobila
și fecunda influență exercitată de ele asupra creștinismului incipient), cât și
pentru formidabilele sincronisme/interinfluențe greco-orientale (indiene și
chinezești), despre care marele indianist român Theofil Simenschy afirmă cu
prudență în cartea Cultură și filosofie
indiană în texte și studii (Bibliotheca Orientalis, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1978) că „Toți au dreptate întrucâtva; greutatea stă
în a deosebi de la caz la caz aceste influențe, a le determina originea și
epoca și a stabili până unde merg”.
De
pildă, îmi amintesc de furtunoasele discuții pe marginea celor trei mari
„vehicole” sau mijloace de mântuire ale budismului („micul vehicol” sau hinayāna, „marele vehicol” sau mahāyāna, „vehicolul tantric” sau vajrayāna), precum și cele despre marii
reformatori Nāgārjuna (în secolul al II-lea e.n. a sistematizat doctrina mahāyāna, elaborând un sistem nihilist
în care nu există nici eul și nici non-eul, eliberarea dobândindu-se prin conștientizarea
acestui vid universal) și Asanga (potrivit mai moderatului său sistem filosofic
din secolul al IV-lea e.n., numit „al idealiștilor” sau „al practicanților
metodei Yoga”, lumea înconjurătoare nu are existență, dar – la fel ca la Platon
– există eul sau gândirea, care zămislește iluzia
realității).
Cu
câteva veacuri înaintea celor doi gânditori indieni, subtilul dialectician chinez Mo Zi (sec. V-IV
î.e.n.) a exercitat o rodnică influență asupra mahāyānismului prin teza iubirii universale: „Cel ce-și iubește
aproapele va fi neaparat iubit și cel ce face servicii aproapelui va fi
neaparat răsplătit, iar cel ce urăște va fi urât și cel ce face rău, de rău va
avea parte”.
Dezbăteam,
totodată, năucitoarele asemănări dintre Unul plotinian („fără formă și de nimic
limitat”, care – prin situarea dincolo de gândire – trebuie admis ca „puterea
infinită de la care provine toată pluralitatea ființelor inteligibile”) și
supremul Dao („nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau
miros, nu are început sau sfârșit, nu se află sus sau jos, înlăuntru sau afară,
nu cunoaște binele sau răul”), implicit cu De, principiu strâns legat de Dao și
echivalent în românește ba cu termenul Putere (puterea specială a individului),
ba cu Virtute (spontaneitatea tuturor lucrurilor „în sensul elanului
bergsonian”), sincronisme sistematizate și ilustrate ulterior de mine (martie
2017) în textul Asemănări și deosebiri
între primele principii din filosofia antică greacă și taoism (daoism).
Nu în
ultimul rând, purtam îndelungi discuții pe marginea oului cosmic (la indieni și
vechii egipteni), formă premergătoare a desăvârșitei sfere, deoarece conține
„sub coajă” germenele vieții și al existenței (Brahma, ființa supremă și
„izvorul tuturor lucrurilor”, nu doar că s-a născut din ou, dar „cu gândul
numai” a făcut cerul din jumătatea de sus a acestuia și pământul din jumătatea
de jos), treceam în revistă suita sistemelor creaționiste antice („cu gândul”
la Brahma, „cu cuvântul” Vac, predecesorul Logos-ului, la zeul indian Prajapati
și „din nimicul absolut” la Augustin), neomițând „ideea preexistenței unei
materii cosmice primordiale” (am numit apa) la chaldeeni (Apsu sau
Oceanul-tată, Tiamat sau Haosul-mamă) și la Thales din Milet, precum și
cosmogoniile din cele două versiuni ale Genesei
biblice: iahvistă sau jahveistă (sec. al VIII-lea î.e.n.) și elohistă (sec.
al V-lea î.e.n.), ambele descinse din vechea concepție chaldeeană.
În
paranteză fie spus, concepția indiană a creației „cu cuvântul” a ajuns la
Philon, teologul-filosof preocupat să dea un nou impuls Bibliei mozaice (Vechiul
Testament la creștini) cu ajutorul filosofiei grecești, datorită faptului
că la acea vreme (ultimul secol î.e.n.) Alexandria de la gurile Nilului era un
oraș cosmopolit nu numai pentru negustori, ci și pentru învățații din toată
lumea, atrași – ne înștiințează Petre P. Negulescu în masivul tratat Problema ontologică (Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București, 1977) – „de marile înlesniri
culturale, de colecțiile de manuscrise mai ales”.
Același
autor ne informează cum Philon, adeptul principiilor „Dumnezeu ca Ființă
transcendentă, nu poate să aibă raporturi directe cu lumea” și „Unitatea
absolută (Dumnezeu) exclude multiplicitatea absolută (lumea)”, se vede nevoit
să introducă mai mulți intermediari/agenți între cele două entități
disjunctive, concepție preluată apoi de creștinii „încurcați în controverse”,
pentru ca de la Sinodul niceean (anul 325 e.n.) să devină temelia Trinității.
Și iată
în ce mod. Mai întâi, Philon împrumută de la stoici termenul Logos (rațiune),
care la el - cu precizarea că „l-a creat mai întâi Dumnezeu” – are înțelesul
atât de „rațiune”, cât și de „cuvânt” sau „discurs”. Însă, fiind Dumnezeul lui
Philon mai filosofic, deci mai abstract decât concretul Dumnezeu
vechitestamentar, El nu pronunță mai multe cuvinte creatoare, ci doar unul
singur – Logos, care „avea în sine tot ce trebuie pentru ca procesul creațiunii
să se desfășoare mai departe, fără altă intervenire a lui Dumnezeu” (P.P.
Negulescu), căci avea rolul de „organ de concepție”. Numai că, prin natura sa,
Logos-ul se situa „prea departe” de lumea ce urma să apară, așa că era nevoie
de un alt intermediar, gândit ca un „organ de execuție”, cu scopul de-a transforma ideile generale ale organului de
concepție în lucruri particulare. Iar acesta, la fel ca în doctrina stoică, era
Spiritul (pneuma).
Din nou
distanța fiind prea mare între „tendința generală” a Spiritului și lucrurile
materiale ce trebuiau produse (firește, prin prelucrarea materiei informe de
început), cascada descendentă a intermediarilor este completată cu îngerii și
demonii, ființe spirituale prevăzute cu indispensabilul înveliș material, care
le permite să lucreze materia spre „a realiza într-însa ideile”.
Primele
trei ipostaze au atras atenția creștinilor și au avut un rol important în orientarea creștinismului spre neoplatonism
(„coloritul filozofic al celor mai mulți dintre gânditorii creștini, de la
sfârșitul antichității și din prima jumătate a evului mediu, a fost neoplatonic”,
precizează P.P. Negulescu), întrucât prima ipostază era „Dumnezeul unic al
monoteismului iudaic”, a doua (Logos-ul) era numită de Philon „Primul născut”,
ba – într-o formulare mai mult familiară decât filosofică – chiar „Fiul”, iar
Spiritul (a treia ipostază) devine la creștini Sfântul Duh, astfel născându-se
inexplicabila dogmă a Dumnezeului „unic și nedespărțit”, în trei ființe
diferite...
Citind
mult documentata carte a lui Viorel Igna (atât de încărcată cu citate, încât nu
există afirmație fără una sau mai multe „proptele” cu moț filosofico-teologic),
m-am mirat că nicăieri nu pomenește de sincronisme și de fascinantele teorii
cosmogonice orientale, în mod deosebit de oul cosmic și influența subtilei
filosofii indiene asupra lui Philon, a cărui triadă ipostazică – așa cum am
arătat – stă la baza Trinității creștine și a orientat creștinismul înspre
neoplatonism. Căci sfera inteligibilă a creștinismului, potrivit superbelor
definiții diseminate în carte: „Dumnezeu este sfera cu centrul oriunde și circumferința
niciunde”, „Imensitatea esenței lui Dumnezeu ia forma sferei”, „Spiritul este
sferic” etc., purced din originala concepție a lui Philon, nicidecum din
comentariile și scrierile elaborate de Marius Victorinus 300 de ani mai târziu,
cu atît mai mult că acesta rămâne un zelos și inspirat filonist atunci când
afirmă că „Dumnezeu «este unitatea celor trei potențe – a Ființei, a Vieții și
a Gândirii»”, identificând Ființa cu Tatăl, Viața cu Fiul și Gândirea cu Duhul
Sfânt.
Din
păcate, în comparație cu Marius Victorinus și Augustin, cu neoplatonicienii
(Plotin, Porfir, Iamblichos, Proclus, Damascius, Simplicius) și întreaga
henologie, cu Pitagora, Xenophan, Parmenide, Zenon și Heraclit, dar mai ales cu
Platon și Aristotel, alexandrinul este amintit la pagina 197 doar într-un scurt
și irelevant paragraf: „(...) în reformulările lui Philon din Alexandia, care a
pus pe primul loc înțelepciunea”...
Și încă
ceva. Ignorând complet filosofia indiană și chineză, V. Igna urmează exemplul
mult citatului Giovanni Reale, care a scris o enormă istorie a filosofiei
greco-romane (la noi a apărut în 10 volume), în mod eronat intitulată Istoria filosofiei antice.
În rest,
cartea prietenului Igna merită să fie citită (de inițiați și mai puțin
inițiați) pentru pilduitoarea acribie cu care urmărește sfera inteligibilă
(cosmică și spirituală) în filosofia antică greacă, „acasă” la neoplatonicieni
și la primii teoreticieni valoroși ai creștinismului.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
29 mai 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu