La cumpăna dintre ani, acolo unde timpul nu mai curge, ci stă pentru o clipă în cumpănă cu sine, poetul Valentin Lupea așază poezia „Meditație solitară” ca pe un gest de reculegere. Nu este o poezie a întâmpinării festive, ci una a cercetării, în care poetul, cu o limpezime dobândită în timp, își apleacă privirea asupra lumii și asupra propriei ființe, fără patetism și fără dorința de a convinge.
Poemul se deschide cu imaginea trecerii:
„Mă uit la curcubeul / ce răsare după ploaie”.
Curcubeul nu este aici semn al unei promisiuni facile, ci o deschidere de lumină într-o lume sleită de sens. Dorința de a se „cățăra” pe el și de a se ascunde „de lumea anostă, / ce înmoaie orice dorință / și orice cântec profund” exprimă refuzul nivelării interioare. Poetul nu caută evadarea, ci păstrarea sensului.
Această atitudine poate fi pusă în dialog cu reflecțiile lui Friedrich Nietzsche, care avertiza asupra pericolului unei lumi ce slăbește voința și diluează intensitatea vieții. La domnul Valentin Lupea, reacția nu este una polemică, ci una de reculegere: retragerea devine un act de păstrare a ființei, nu o negare a lumii.
Parcursul poemului este unul al bilanțului interior: „am cunoscut / și doruri multe, / fără leac”.
Dorul nu apare ca lamentație, ci ca semn al maturizării conștiinței. Versul „infinitul netrăit / e spațiu-n veac” fixează una dintre ideile centrale ale poemului: ființa umană nu este definită doar de ceea ce împlinește, ci și de ceea ce rămâne ca posibilitate neconsumată. Această tensiune trimite firesc la Blaise Pascal, pentru care măreția omului stă în conștiința infinitului care îl depășește.
Natura devine, în acest context, profesor tăcut. Când poetul afirmă:
„Am învățat de la natură / să-mi ascund suspinul”,
domnia sa nu vorbește despre resemnare, ci despre o disciplină a ființei. Imaginea muntelui „temerar… în vânt” exprimă o verticalitate interioară apropiată de etica stoică a lui Marcus Aurelius, unde statornicia și măsura sunt forme de libertate lăuntrică într-o lume „de șoc și de rând”.
Una dintre cele mai dense reflecții ale poemului apare în metafora picăturilor de ploaie:
„Deși suntem picături / de ploaie / din același nor… / nu toți vom ajunge / pe frunze și-n sol”.
/. Deși pornesc din aceeași origine, destinele nu se împlinesc la fel. Unii „vor stropi doar asfaltul în zori”. Poetul constată această diferență fără judecată, într-o viziune ce poate fi pusă în legătură cu Martin Heidegger, pentru care nu toți cei aruncați în lume ajung la o existență cu rost, mulți rămânând la suprafața vieții.
După această constatare, poemul intră într-o zonă de intensificare lăuntrică. Versurile:
„Este aproape vremea / când doar amintiri / ne mai dau energie”
marchează epuizarea forțelor exterioare. Ambițiile și iubirile nu mai sunt motoare ale devenirii, ci obiecte ale reflecției, retrase în gând. Nu asistăm la o renunțare, ci la o mutare a centrului de greutate din exterior în interior.
Exclamația „Vai, ce n-aș da să aflu / cum e construită lumea!” exprimă nevoia unei înțelegeri de adâncime. Dorința de a-și „schimba haina sufletului” indică tentația reconfigurării lăuntrice, imediat temperată de revelația fragilității:
„viața-i fum, / e gând și e clipă”.
Timpul nu mai este materie stabilă, „nisip”, ci proiecție — „iluzii în clepsidră”.
Meditația asupra timpului se adâncește în imaginea clepsidrei „sparte”:
„Va fi liniște / pe acest pământ, / atâta timp cât / clepsidra-i spartă”.
Florile „strivite într-o carte” care „plâng cu lacrimi de timp” vorbesc despre memoria salvată cu prețul durerii, idee ce poate fi pusă în dialog cu reflecțiile lui Walter Benjamin despre trecutul conservat, dar rănit, în obiectele culturii.
Spre final, poetul formulează limpede o convingere esențială: „poezia-i ultima speranță”.
Această afirmație se așază firesc în linia lui Rainer Maria Rilke, pentru care poezia nu este un joc estetic, ci ultimul spațiu al autenticității ființei. Curcubeul „ce răsare peste HĂU” devine semnul unei chemări primordiale, către sens.
În același timp, această chemare intră într-un dialog profund cu Mihai Eminescu. „Hăul” din poezia lui Valentin Lupea amintește de adâncurile eminesciene, unde ființa se află între timp și netimp, între clipă și veșnicie, fără a primi răspunsuri definitive. Ca și la Eminescu, întrebarea rămâne mai importantă decât soluția.
„Meditație solitară” este, în cele din urmă, o poezie a cumpenei. Scrisă la hotarul dintre ani, ea nu proclamă începuturi, ci cere adâncire. Poetul Valentin Lupea nu închide sensuri și nu oferă certitudini, ci lasă poezia deschisă ca un prag interior, în care cititorul este chemat să rămână, să cugete la propriul său drum, la ceea ce s-a pierdut și la ceea ce mai poate fi salvat, într-un timp al așezării lăuntrice.
de Florina Nina Breazu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu