Născut la 7 Noiembrie 1916, filosoful Mihai Șora împlinește astăzi 100 de ani! În urmă cu opt ani, cînd a primit Premiul pentru întreaga operă al revistei Viața Românească, am scris acest Laudatio. Mi-a plăcut cum a ieșit articolul atunci, i-a plăcut și filosofului, după cîte îmi aduc aminte, așa că m-am hotărît să-l reiau cu această frumoasă ocazie. Am vrut, mai întîi, să scriu altul, dar mi-am dat seama că sînt mai emoționat acum decît eram atunci. Din nenumăratele poze ale sale pe care le am în computer, sau pe care le-aș putea găsi pe internet, am ales-o pe această în care stă în fața unei biblioteci. Pentru că a scris cărți, a citit mai multe cărți decît vedem noi în fotografie, a editat cărți, iubește cărțile. Poate nu mai mult decît viața, dar nici mai puțin! La Mulți Ani, Domnule Mihai Șora!
Autor: Liviu Antonesei
Sursa: România Curată
Un elogiu Domnului Mihai Şora
Sunt foarte fericit că am prilejul să scriu acest mic text omagial cu ocazia acordării Premiului pentru întreaga activitate, al prestigioasei reviste Viaţa Românească, Domnului Mihai Şora. Cum am scris şi într-o altă împrejurare asemănătoare (vorbesc despre volumul ce i-a fost dedicat la aniversarea a 90 de ani de viaţă), probabil filosoful este unul dintre puţini români, filosofi sau nefilosofi, care-şi merită mereu şi pe deplin omagiul. Unul din puţinii „mari români“ care nu vor intra niciodată în topurile aberante ale vremii noastre, pentru că le va depăşi întotdeauna, situându-se în afara şi deasupra acestora. Vestea că filosoful Mihai Şora, „Domnul Şora“, cum i-am mereu spus noi, cei mai tineri, cu foarte caldă deferenţă şi sinceră recunoştinţă, împlinea atunci 90 de ani a fost cu totul surprinzătoare, ca să nu spun şocantă! Ce era surprinzător în acea aniversare? Păi, aniversarea însăşi, evenimentul ca atare, pentru că mie, întotdeauna, filosoful mi s-a părut cumva „fără vârstă“, dacă nu chiar cumva „pururea tânăr“.
Nu în afara timpului, pentru că timpul şi istoria, care îl încarnează pe cel dintâi, nu l-au văduvit deloc de încercările lor. Membru al partidului comunist francez şi luptător în rezistenţă, debutat în volum la Paris, la celebra editură Gallimard, cu Dialogul interior, o carte de fenomenologie excelent primită pe malurile Senei, filosoful avea să vină să-şi vadă părinţii la puţină vreme după instalarea regimului comunist – care nu i-a mai îngăduit să se întoarcă în Franţa. Odată regimul comunist instalat, de bună seamă că decenii în şir nu avea să mai fie vorba despre filosofie, despre cea scrisă vreau să spun, cu atât mai puţin despre fenomenologie! În schimb, avea să izbutească să facă proiectul – şi să-l coordoneze în bună parte – Bibliotecii pentru toţi, colecţie ce nu avea să poată fi „stricată“ nici după eliminarea sa din sistemul editorial, pentru că formase acolo un grup de redactori bine pregătiţi profesional şi cu o idee înaltă despre misiunea lor culturală.
Apoi, avea să fie una din victimele scandalului legat de Meditaţia Transcedentală, montat abil de Securitate pentru „a-i linişti“ pe unii intelectuali socotiţi incomozi. Imediat după aceea, avea să devină colaborator constant, dar sub pseudonim, pentru că i se interzisese semnătura, al Opiniei studenţeşti, pe care o coordonam. Şi ne amuzam împreună, dar şi laolaltă cu prietenii mei, de pseudonimele pe care le schimba mereu, plecând întotdeauna de la literele cuprinse în propriul şi adevăratul său nume. Şi, parcă, istoria încă tot nu vrea să-l lase în pace, devreme ce, dedicându-se cu incredibilă devoţiune nu destinului propriei opere, ci aclimatizării „pre rumâneşte“ a operei franceze a lui Benjamin Fondane, i se ridică atâta ostilitate în faţă, i se pun atâtea piedici.
L-am întâlnit prima oară în jurul anului 1980, la puţină vreme după apariţia volumuluiSarea pământului, prin care şi-a recâştigat statutul de autor, de data aceasta de limba română, la vreo patru decenii de la strălucitul debut parizian. O carte despre poezie, concepută în dialog, care trece însă de poezia ca atare pentru a vorbi, de fapt, despre destinul omului în lume. Pretextul şi tipul de redactare „literare“ i-au asigurat desigur nu doar posibilitatea apariţiei, ci şi un public mult mai larg decât putea spera un filosof de asemenea profunzime şi complexitate. În spatele personajului TP, trebuie deconspirat Toma Pavel, cel dintâi „tânăr prieten“, care a avut enorm de câştigat în urma contactului cu spiritul atât de viu, de interogativ şi paradoxal al filosofului. Dar, conform mărturisirii celui din urmă, „personajul“ este de fapt o construcţie şi un alter ego, pentru că dialogul este, pentru Domnia Sa, înainte de a fi unul cu ceilalţi, unul interior, ceea ce ne reîntoarce la punctul de plecare, la extraordinara carte de debut. Prezenţă mai degrabă discretă până atunci, Domnul Mihai Şora avea să fie adoptat de lumea literară şi avea să mai publice câteva cărţi, toate remarcabile, toate la frontiera aceasta dificil de trasat, mai ales în cultura noastră, dintre filosofie şi literatură. Mă refer la A fi, a face, a avea, la Clipa şi timpul sau Eu & Tu & El & Ea, ultima subintitulată „despre dialogul generalizat“, formulă care spune perfect tipul de demers intelectual al lui Mihai Şora, sintagmă care îi defineşte probabil cel mai exact propria forma mentis. După 1990, avea să fie recuperată pentru publicul românesc şi excelenta sa carte de debut parizian şi, astfel, publicul de aici a putut să vadă puternica rădăcină de o atât de complicată origine fenomenologică din care se trage tot ceea ce a urmat.
Dar poate mai puţin despre cărţile sale aş vrea eu să vorbesc şi mai mult despreomulMihai Şora. Un om care-şi trăieşte filosofia, pentru că este în mod esenţial un om al dialogului şi al solidarităţii impecabile, chiar în sensul originar al cuvântului, deci „fără păcat“. De aceea îi plăceau şi îi plac atât de mult „simpozioanele“ între prieteni şi discipoli, desfăşurate adesea până la orele târzii ale nopţii ori deja timpurii ale dimineţii următoare. Din acest motiv nu a refuzat cuiva vreodată nu doar un interviu care să devină act publicistic, ci pur şi simplu o discuţie, o convorbire particulară. Am avut prilejul să particip la câteva din aceste „simpozioane“, cam toate în sinistrul deceniu al nouălea, ultimul din eonul comunist, şi am rămas şi astăzi sub farmecul lor. Nu doar prin ceea ce spunea şi povestea filosoful, deşi vorbea întotdeauna cu miez, discursul sau replicile fiindu-i mereu încărcate de substanţă, ci poate prin modul în care le spunea, prin efectul tonic pe care îl exercita asupra ascultătorilor. Se vedea foarte limpede că îi place viaţa, că o iubeşte, chiar că o omagiază, aşa aproximativă şi adesea dureroasă cum se întâmpla să fie vieţile noastre, ale tuturora, în acele vremuri, şi reuşea să ne transmită şi nouă, celor mult mai tineri, această dragoste, acest sentiment tonic al vieţii.
Acelaşi lucru l-am simţit şi mai ieri, în vreme ce citeam recentul interviu din Viaţa Românească în care dezvăluie, neaşteptat de senin, cele ce se petrec în jurul ediţiei Fondane la care lucrează, l-am resimţit de fapt mereu când i-am citit o intervenţie în presa culturală, când i-am citit sau recitit o carte. Fără să-i fiu neapărat în preajmă, ştiindu-l însă acolo, la Bucureşti, la Cluj, în Germania sau în Franţa, unde îi poartă paşii viaţa şi lucrul dificil la care s-a angajat acum, simţind că este în bună formă, captându-i de la depărtare infinitele energii pozitive.
Uneori, Dumnezeu naşte oameni pur şi simplu pentru ca aceştia să facă binele şi pentru a fi nişte repere ale acestuia, dar şi nişte repere pentru ideea de umanitate însăşi. Fără îndoială că unul dintre aceştia este Domnul Mihai Şora. Prin urmare, Premiul Vieţii Româneşti este cum nu se poate mai potrivit acordat, deşi nu atât de premii are nevoie Domnia Sa, cât de liniştea necesară ducerii la bun sfârşit a operei de devoţiune confraternă faţă de Benjamin Fondane.
Aşa că, felicitându-l din inimă, îi doresc multă sănătate, neştirbită putere de muncă şi câtă linişte trebuie! Mi-ar fi plăcut să pot fi de faţă la ceremonie şi mă întristează că împrejurări personale nu-mi permit acest lucru. Aş fi vrut să fiu de faţă nu atât pentru ceremonia în sine, ci mult mai mult pentru a-l fi simţit pe distinsul filosof şi marele om într-o sporită proximitate.
7 Decembrie 2008, în Iaşi
