DESPRE CONFRAȚI, CU DRAGOSTE

 

   Revista „eCreator” din Baia Mare, coordonată de cunoscutul și inimosul scriitor și publicist teleormăneano-băimărean Ioan Romeo Roșiianu, mi-a oferit prilejul să cunosc preocupările literare ale multor mânuitori ai cuvântului – poeți, prozatori, critici și istorici literari, cercetători ai istoriei, ai culturii, ai tradițiilor românești – o pleiadă de creatori printre care OLIMPIA MUREȘAN își nemurește numele și își onorează vocația de cadru didactic  (mai întâi ca profesor pentru învățământul primar, mai apoi învățându-i pe copiii din Țara Codrului tainele limbii noastre naționale), împletind, în mod fericit, „condeiul de scriitor” cu „măsura modului devotat și perfecționist cu care și-a făcut meseria de dascăl”, cum afirmă preotul Pop Valer Nicolae.

Pornind de la profesiunea sa de credință, conform căreia „un scriitor creștin se naște și crește într-o anumită comunitate spirituală, nu poate exista singur, se găsește într-o continuă legătură cu cei din jur, în cazul meu cu maramureșenii mei dragi, cărora le sunt recunoscătoare că exist în mijlocul lor și pe care cu mândrie, respect și prețuire, aș vrea să-i reprezint prin scrierile mele”, Olimpia Mureșan ne oferă un volum de „Scrieri literare” (Editura „eCreator”, Baia Mare, Colecția CRITICĂ, 2022) cuprinzând o paletă semnificativă a preocupărilor sale scriitoricești, toate având, ca țel, „cunoașterea și recunoașterea culturală și literară a acestui colț de țară, Țara Codrului-Maramureș”, la care se adaugă „prezentarea prin analiză a scriitorilor valoroși din alte colțuri ale țării prin operele lor”, după cum însăși mărturisește în „Cuvântul autorului. Argument”.

  Dincolo de propriile creații literare constând în câteva proze (Povestiri din Țara Codrului, Glasul roților de tren…, Ina și Iza, Povestea vulturului) în care, de cele mai multe ori, realitatea lasă loc unei imaginații bogate, iar realismul se împletește armonios cu fantasticul, la povestirile respective adăugându-se și câteva poezii, dintre care m-a atras, cu deosebire, un „Autoportret”, o evocare a propriei ființe, de la copila „pe ulicioare zburdând din zori în seară”, vârsta evocată cu nostalgie care îi stârnește „fiori / de dragoste, dor, întâietate și chin / pe plaiuri natale cu înscris destin”, până la deplina maturitate marcată de „gândul curat / ancorat în stele, în înalt, în preaînalt”, de idealurile superioare ale creatorului însuflețit de dorința de a surprinde în scrierile sale „ființă, cuvânt, joacă și soare, și ploi”.

    Cele mai multe texte aparțin criticului literar care, în note de lectură, recenzii, comentarii și semnale editoriale, prezintă, cu dragoste și respect, volumele confraților săi, primite „spre lecturare” de la poeți, prozatori, istorici și autori de monografii, eseiști.

    Genul liric este reprezentat de volumele unor poeți maramureșeni sau „din alte colțuri ale țării”, autoarea simțindu-se onorată de primirea cărților respective și, în același timp, îndemnată să-și etaleze comunitatea de simțiri și trăiri, punctele de vedere asupra creațiilor, cu apreciere pentru strădania acestora de a-și reliefa simțămintele și stările afective în versuri.

    Din politețe, vom începe cu poetele ale căror volume i-au încântat, de-a lungul vremii, inima și sufletul sensibil al Olimpiei Mureșan. Astfel, în volumul „Lumini și umbre”, poeta Elena Borcuti își deschide „un suflet sensibil aplecat asupra micilor ființe și a plantelor pe care le descrie cu mult entuziasm și energie” în versuri unde optimismul creatoarei ne dă speranțe și ne oferă „o lecție de viață”, în timp ce, în volumul „Dorințe cu efect întârziat”, poeta Ica Gaftone oferă „sentimentul unui om pasionat să observe viața de zi cu zi și s-o transforme în vers” și, mai ales, dorința de „a înțelege societatea în care trăiește”, de „a-și arăta idealul de viață pe care și-l dorește a fi unul pozitiv”, iar Irina Vera Terebeși reliefează, în volumul „Iubire-n anotimpuri”, indestructibila „legătură a omului cu natura”, în poeme unde „își exteriorizează sentimentul, zbaterile interioare” specifice fiecărui „anotimp geografic”. Iulia Dora Marinescu surprinde în volumul „Evadare unde încep îngerii”, prin „introspecția psihologică a gândului” în „poezii axate filozofic pe observarea reacțiilor sufletului aflat în diferite situații de lumină”, iar frumoasele versuri incluse de Viorica Șuțu în volumul „Poeme concentrice” se remarcă prin „nuanțele de idei și sentimente”, prin pledoaria în favoarea valorilor morale și prin faptul că poeta „a creat cercuri poetice ale existenței care se regăsesc în atributele lor – intuiția, erudiția, sentimentul, rădăcinile omului spiritual, lume, real, adevăr”.

    Doar trei sunt poeții la ale căror volume s-a aplecat, cu atenție, Olimpia Mureșan, primul fiind Vasile Bele din Chiuzbaia, pare-se poetul de suflet al autoarei, care se bucură de patru recenzii, mai ales că îl consideră creatorul unei noi specii literare – poezia-replică, adică „poezia pornind de la altă poezie” și „astfel apar poezii originale”, rezultând „poezii minunate” în care se demonstrează, încă o dată, că „limba română e capabilă să exprime cele mai tainice gânduri omenești”, realizările lirice devenind artă, adică „demonstrarea plauzibilă a bogățiilor sensurilor la cuvintele din vocabularul nostru poetic românesc”, cum constată autoarea, iar despre un alt volum evidențiind faptul că întreaga lirică a poetului chizbaian se caracterizează prin „crearea unei atmosfere de vis și magie”, într-o „poezie sentimentală”, chiar „un tablou de dragoste unică”. Vasile Bele este și lingvist, ipostază în care este surprins în comentariile dedicate lucrării „Graiul în Chiuzbaia. Expresii locale”.

    Un alt mânuitor talentat al condeiului maramureșean la fel de drag este Gelu Dragoș, un poet neo-romantic ce surprinde, în volumul „Singurătatea poetului”, „nostalgia manifestată la trecerea nemiloasă a timpului copilăriei”, dar și „imaginea socială a timpului prezent”, un adevărat „poet-cetățean-patriot, ce încearcă să transmită sentimentul apartenenței la un loc anume din patria noastră numită România”. Gelu Dragoș este surprins și în calitate de autor al unei monografii a satului Lucăcești, lucrarea fiind „o mărturie de viață și de creație în același timp, în care prezentul se transformă în istorie”, având în vedere informațiile referitoare la istoria, condițiile naturale, școala de ieri și de astăzi cu dascălii ei, tradițiile, obiceiurile și ocupațiile locuitorilor, lucrare bazată pe o documentare acribică, dezvăluind dragostea autorului pentru locurile natale, respectul pentru locuitorii acestor plaiuri de legendă.

    Haiku-urile lui Nicolae Crepcia din volumul „Suflet pictat pe lacrimă” „ne duc în preajma marilor idei existențiale și a marilor întrebări pe care le pune orice om”, înscriindu-se în preocupările poetului care „se apleacă asupra energiei psihice a omului modern”, cea care conduce la trăiri sufletești profunde, „de la cele mai simple impresii asociate cu admirația naturii, până la cele mai ascunse taine ale sufletului uman”.

    Proza literară este reprezentată de volumul de povestiri „Culorile iubirii” în care Maria Berciu realizează „un tablou al observațiilor sale din viața de zi cu zi”, devenind „una din vocile timpului său” care își susține „concepția despre iubirea în familie”, despre „fericirea din viața de cupluri familiale ortodoxe”. Același gen literar este ilustrat de volumul „Tu ești (di)vină”, în care Nicoleta Nussthaler include „30 de lingurițe de înțelepciune”, scurte proze unde autoarea prezintă întâmplări și învățămintele pe care și le-a însușit în „viața prin care a trecut”, toate având scopul de a-l înarma pe cititor cu mijloacele necesare „în materie de dezvoltare personală”. Cele două volume de povestiri aparținând lui Iacob Oniga, comentate sub titlul „Amintiri din copilăria cuvintelor”, surprind „întâmplări adevărate scoase la lumină” în proze „nostalgice, realiste și puternic autentice”, toate alcătuind „o carte de amintiri din copilărie” și, totodată, „o monografie a satului românesc – Lăpușul Românesc […], o rememorare a obiceiurilor și tradițiilor din zonă”.

    Romanele care au atras-o pe Olimpia Mureșan sunt „Întoarcerea în timp”, de Milian Oros (ale cărui acțiune și personaje aparțin unei perioade revolute de pe vremea dacilor, dar a cărui temă este dragostea eternă) și „Ticăloșii”, în care Ioan Astaluș readuce în atenția cititorilor o perioadă de mari frământări sociale din secolele XVIII-XIX, având care personaje pe marii cărturari ai Școlii Ardelene înflăcărați de marea dragoste de neam, de țară și de credința strămoșească.

    Nu putem trece cu vederea faptul că Olimpia Mureșan a fost impresionată de lucrarea teleormăneanului Cristian Gabriel Moraru („Un prozator ezoteric: Mircea Eliade – Studii de hermeneutică literară”), pe care îl consideră „un veritabil eliadolog”, căutător asiduu de „noi sensuri și interpretări de hermeneutică literară” în două dintre nuvelele scriitorului român văzut (și) ca „un autor ezoteric”.

    Lectura, extrem de bogată și diversă, a Olimpiei Mureșan evidențiază interesul său și pentru revistele literare al căror cuprins este prezentat rezumativ, dar esențial, în articole precum cele referitoare la „Izvoare codrene” (cinci ediții), „Mărturii maramureșene”, „Sintagme codrene”, evidențiind complexitatea culturală și literară a „mânuitorilor de condei din nordul țării”. Lucrările din domeniul istoriei („Istoria reală a Ardealului”, de Costel Neacșu), al educației („Vasile Robu, un eminent și devotat învățător al satului românesc din Transilvania”, aparținând Înaltpreasfințitului Irineu, „Dascăli din Țara Codrului”, de Traian Rus și Viorel Pop) se află în atenția exegetei care consideră că acestea sunt un omagiu pentru cei care au înfruntat cu temeritate cele mai vitrege condiții „în lupta pentru menținerea ființei naționale române” încă din perioada preistorică, până în perioada contemporană, dar și pentru „nemurirea amintirilor despre dascălii dedicați profesiei nobile”, care nu și-au precupețit eforturile „în munca lor de ridicare culturală a comunităților din care au făcut parte”.

    Desigur că spațiul nu ne permite realizarea unui comentariu exhaustiv, dar volumul de față evidențiază, în autoarea lui, o personalitate marcantă, un intelectual autentic cu o remarcabilă cultură generală, dar și un critic literar care știe să aprecieze valoarea fiecărui scriitor de ale cărui opere se ocupă, stăpânind, cu rigurozitate, știința artei literare.

Autor: Nicolae Dina

Preluare https://ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=11523:despre-confrati-cu-dragoste&catid=12:critica-literara&Itemid=115

Cu dragoste, despre profesorii mei „comuniști”

 

Nu m-am gândit niciodată atunci când făceam pișu în WC-ul din curtea Școlii Gimnaziale Paltinu că treaba respectivă poate afecta cu ceva calitatea actului educațional. După cum nici naveta de 7 km dus, 7 km întors, pe jos, nu m-a făcut să mă gândesc la o asemenea perspectivă. (Asta ca să nu mă laud că în clasele primare făceam 9 km dus, 9 întors, deoarece școala cu clasele I-IV Spărturi era cu 2 km mai încolo). Și da, mergeam pe jos chiar dacă afară erau niște nămeți care astăzi ar fi primit codul roșu cu coroniță pentru vreme rea. Naveta asta o făceau atât cadrele didactice cât și elevii și nu, nu întârziau nici unii la ore. Tot la 8 începeau, ca și acum.

Greu era până în dreptul dlui Gherasim, profesorul de matematică, care mereu mergea în față pentru ca pășind pe urmele lui, să mergem noi, ăștialalți, mai ușor. Cumva, era un deschizător de drumuri. Dar și spaima noastră, a elevilor, cea mai mare. Pentru că noi nu socoteam mersul la școală în zile, ci în numărul de ore de matematică pe care le mai avem până vineri. Și da, majoritatea foștilor lui elevi știm matematică cât să ne descurcăm în viață fără calculator și nici nu trebuie să chemăm un specialist ca să ne calculeze necesarul materialelor de construcție. Știm ce înseamnă arie, perimetru, volum și cum să le aflăm. E drept că formulele de calcul prescurtat încă nu le-am folosit în viața de zi cu zi, dar cine știe, poate or avea și astea un rost?

Culmea e că profesorii din vremea aia nu se plângeau nici de navetă, nici de condițiile de muncă, nici de elevi. Încă nu apăruse expresia „nu pot stăpâni clasa” printre ei. Niște comuniști! E drept că se plângeau de salarii, dar măcar atunci aveau de ce să facă asta. De exemplu, când eram la facultate, din burse eu aveam 500 de lei pe lună iar salariul fratelui meu era de 700 de lei și un pic ca învățător cu gradul 2. Dar să ne întoarcem pe vremea aia…

Profesorii ăștia, „comuniști” pe noi chiar ne-au învățat carte. Nu multă, dar suficientă cât să nu trebuiască să luăm meditații pentru examenul de capacitate, nici pentru bacalaureat. Ba mai mult, bat pariu că și acum, după ce am terminat de multă vreme școala, reușim să trecem examenele respective fără să ne chinuim prea mult. Nu cu note mari, dar le-am trece.  Orice s-ar zice, erau riguroși, serioși și stăpâneau bine materia. Chiar dacă  după standardele de azi ar părea absurd de aspri, credeți-mă, erau umani. Și nu vorbesc despre o umanitate contrafăcută, de complezență, ci o umanitate reală, dovedită prin fapte atunci când era nevoie.

Îmi amintesc aici de un coleg a cărui mamă paralizase când el era în clasa a 7-a și dânsul avea grijă de ea. Pe el, da, îl înțelegeau dacă nu-și făcea temele corespunzător. Îmi amintesc de alt coleg cu retard și cum se puneau în bancă cu dânsul, atunci când nouă ne dădeau de lucru, ca să-l facă să înțeleagă cât de cât materia. Respectivul acum citește cărți mai des decât mulți studenți și scrie mai corect decât mulți dintre ei. Îmi amintesc de o colegă a cărei părinți nu aveau bani. Și cum ei, cadrele astea didactice „comuniste” se ocupau an de an ca să aibă rechizite și bursă socială. Îmi amintesc de alt coleg, crescut de bunici într-un cătun al satului, pe un vârf de munte grozav de izolat, care nu venea la școală pentru că nu se putea integra în colectiv. Țin minte cum discutau cu noi cum să-l abordăm, cum să-l integrăm în jocurile noastre, cum am mers la el acasă împreună cu dna dirigintă ca să vorbim cu el, cu bunicii lui lămurindu-i să nu abandoneze școala. Și nu a abandonat-o!

Și, da, erau drepți. Nu întruchiparea moralității, dar erau suficienți de drepți cât să nu țină cont de faptul că mama era învățătoare, colegă cu dânșii și mă ardeau la note ori de câte ori mă prindeu în ofsaid cu lecțiile. Ba mai mult, mă dădeau și în gât părinților care ghiciți ce: nu țipau la dânșii. Țipau la mine. Nu-i certau pe dânșii, mă certau pe mine. Vă puteți imagina așa ceva? Ca părinții să creadă că-i de datoria lor să-și tragă la răspundere copilul și nu pe profesori?

N-aș fi scris acest articol, dar de dimineața am citit al nu știu câtelea articol despre cât de nașpa a fost și este educația românească din cauza WC-urile din curtea școlii și a profesorilor cu mentalitate comunistă și cât de minunată este educația finlandeză pentru că ei au wc-urile în incinta școlilor și profesorii n-ar fi comuniști. Mi  s-a acrit de genul acesta de articole.

Învătământul românesc n-a sucombat din cauza profesorilor cu mentalitate comunistă, nici din cauza wc-urilor din curtea scolilor, ci pur si simplu din cauză că suficiente cadre didactice și suficenți părinți nu își iau în serios rolul crezând că „merge și-așa”, deși atunci când vine vorba de copii și educația lor, „merge și-așa” nu  e o soluție ci rădăcina tuturor problemelor. Amin!

Autor: Dragoș Huțuleac

Cu dragoste, un șut în cur

Ieri, la Strasbourg, ne-a fost oferită șansa de a pricepe mai bine ce nu am înțeles acum mai bine de o săptămână, când fusese rândul Ungariei de a fi băgată în abator. Pe scurt, din grijă pentru România, din respect pentru valorile europene și democrațUE ne-a fost servit un șut în cur, un cap în gură și o flegmă între sprâncene, ca să ne intre odată în căpățână care e diferența dintre ce zice și ce face taica popa.

 Înainte de a ne exersa indignarea, n-ar fi rău să ne întrebăm dacă meritam tot alintul ăsta. Iar răspunsul, o spun fără ezitare, e: da, o meritam ! Poate măcar acum, de data asta, înțelegem asta, înțelegem de ce și încercăm altceva.

Răcneala de ieri n-are nicio legătură cu rahatul ăla pe care îl tot pomenim când ne ia lehamitea și care, de fapt, nu înseamnă absolut nimic, doar noi ne încăpățânăm să ne imaginăm că e o chestie care chiar are sens, adică nu are nicio legătură cu așa numitele „valori europene”. Nu are legătură nici cu justiția, nici cu legile justiției, cu atât mai puțin cu croiala democrației sau primenirea rânduielii. Precum coana Leana, în scena balconului din decembrie ’89, Timmerman ne-a zbierat: stați liniștiți la locurili voastri ! De ce era nevoie de asta ? Ne lămurim imediat.

Justiția, care a funcționat ca pretext pentru munca de reeducare de ieri, e o căprărie în care s-a investit consistent. De către ei, de către timermani. Nu pentru a ne crea nouă un sistem de justiție eficient, corect și capabil să servească societății românești, ci pentru a le oferi lor, timermanilor, o sculă solidă cu ajutorul căreia să ne poată controla. Firește că timermanii n-au avut niciun junghi când toată coloana vertebrală a sistemului nostru juridic a fost alterată prin adoptarea noilor coduri, de către Bocbăsești, prin procedura angajării răspunderii Guvernului, adică sanchi dezbatere, canci dezbatere publică. Pentru că atunci legislația a fost modificată masiv tocmai pentru a fabrica scula aia de care aveau nevoie timermanii. Sigur că nu li s-a scuturat mătreața când madam Prună căca ordonanțe de urgență prin care aduce modificări, ulterior declarate neconstituționale, ale legislației penale. E limpede că nu îi lua cu sughiț când au fost dezvăluite sutele de protocoale – nici nu aveau de ce se minuna prea tare pentru că știau de ele, iar acestea au fost cârpite sub aleasa și prețioasa lor îndrumare, a timermanilor !Deci nu despre puritatea actului de justiție e vorba acolo, nici despre șalele șubrede ale democrației românești, nu, totul e doar o strașnică enervare a ălora care au făcut din justiția românească sula pe care să ne-o bage în cur, iar acum descoperă că nici sula nu mai merge, nici noi nu mai avem chef să stăm aplecați. Dar am stat până acum și ăsta e unul dintre motivele pentru care o merităm.

Toate porcăriile care ni s-au întâmplat ar fi fost imposibile dacă nu ar fi existat slugile. Macoveii, băseștii și toată mizerabila faună de care neamul ăsta n-a dus, din păcate, niciodată lipsă. Tot felul de neisprăviți au descoperit că pot parveni mai iute dacă devin slugi supuse ale timermanilor. Iar destui români i-au ajutat, cu votul lor, crezând că valorileeuropenedemocrațianaticorupția, refuzând să ia seama la ceea ce era evident. Ăsta e un alt motiv pentru care o merităm.

O merităm pentru că noi ne detestăm între noi, pentru că suntem gata oricând să ne facem preș în fața străinului care ne promite că ne ajută să ne gâtuim vecinul, pentru că suntem în stare să ne vindem ziua de mâine pentru plăcinta de azi, pentru că ne lipsește ideea de comunitate, pentru că nu mai știm ce e acela patriotism, dar mai ales pentru că am renunțat la demnitate. Ne-am vândut prietenii pentru a câștiga mângâiere pe creștet din partea ălora care ne-au privit și ne privesc cu scârbă ( Serbia e peste Dunăre ). Ne-am imaginat că prosperitatea occidentală ne devine accesibilă dacă renunțăm la poziția verticală și am descoperit că prosperitatea lor e ridicată tocmai pe jumulirea ălora care renunță la verticalitate.

Atunci când a fost pusă în discuție invocarea art. 7, în cazul Ungariei, am ales să tăcem. Să ne facem mici și gheboși, ca nu cumva să supărăm timermanii. Iohannis va vota pentru sancționarea Ungariei, iar noi ridicăm din umeri. Iohannis nu întreabă pe nimeni, pe aici, nu cere păreri, face ce vrea el; de fapt ce vor timermanii care ni l-au servit. Îi privim cu dispreț pe ceilalți estici, deși locul nostru e lângă ei, nu lângă cei care ne vor slugi. Nu am știut să ne apropiem de grupul de la Vișegrad, să devenim parte a lui, dar în mod constant am acceptat să fim slugi docile ori de câte ori timermanii au decis să electrocuteze țările din acest grup. Și azi nu avem niciun prieten. Nici în UE, nici aiurea. Suntem doar un popor cocoșat de nevoie, obidit, într-o țară păstrată într-o stare de cumplită înapoiere. De asta o merităm.

Sigur că ne-am săturat de corupție, că ne înfurie, că ne revoltă ! Doar că în cei 14 ani de anti-corupție am văzut-o înflorind mai dihai ca niciodată, am văzut-o cotropind tot, tot, căpătând, abia acum, în perioada luptei anti-corupție, proporții monstruoase, lățindu-se peste justiție, hăituind oameni nevinovați și ignorând adevărata și groasa corupție. Am văzut ticăloși protejați de o justiție mizerabilă și dezgustătoare cârdășii între servicii secrete, grupuri străine de interese, justiție și politică și am crezut că asta e lupta împotriva corupției ! Am acceptat că în numele așa zisei lupte împotriva corupției cele mai scandaloase abuzuri pot fi tolerate, cele mai mizerabile înscenări trebuie trecute, înghițind în sec,  cu vederea ! Și n-am luat seama la felul în care timermanii jupuiau tot, tot în țara asta !

Țările care au în mod constant o atitudine de fățișă ostilitate față de România sunt exact cele care au cele mai mari interese aici, care au folosit scula numită justiție și slugile supuse pentru a jefui tot ce era de jefuit pe aici. Iar acum ne ceartă că le-am stricat scula. Iar slugile sunt la datorie. O duduie, „asistent parlamentar în PE” scrie așa, în Adevărul: Timmerman, olandezul care luptă mai mult decât unii patrioți guvernanți pentru ca România să rămână stat de drept. Nu e minunat să vezi cum e aplaudat ăla care îți scuipă țara ?

Timmermans n-a văzut huligani la protestele de pe 10 august, n-a văzut jandarmerița bătută, n-a văzut ordonanțele lu’ madam Prună. Și, în general, o să vadă ce vrea el, cum vrea el, când are el chef, așa că hai sictir ! Timmermans și țara pe care o reprezintă ne-au oferit în repetate rânduri dovezi de fățișă ostilitate, așa că nu e nicio surpriză.

Nu e vorba aici despre PSD și guvernarea sa, care nu e vreo mare pricopseală. E  vorba de statutul pe care ni l-au rezervat ciumeții UE. Iar aici lucrurile sunt clare: nu decidem noi, decid ei pentru noi, iar noi n-avem voie să mârâim; suntem niște sub-oameni care au fost tolerați, cu sughițuri, în cooperativă, dar să nu ne închipuim că am devenit egali; politica Europei are o singură direcție, nu e loc de dezbatere, nici de păreri, iar ea e făcută în spații la care noi nu avem acces, dar am face bine să livrăm voturi pentru PPE.

Cu toate astea, nu sunt și nu am cum fi de acord cu cei care vorbesc despre o ieșire din UE. Nu ne-ar folosi la nimic. Dimpotrivă. Economia noastră, atât de fragilă, depinde enorm de UE și companiile de acolo. Există o întreagă sumă de rațiuni care ar trebui luate în seamă atunci când vorbim, cu prea mare lejeritate, despre ieșirea din Uniune. E mult mai util să ne regândim și să luptăm pentru a ne impune o nouă poziție în cadrul acestei comunități, iar aici e vorba, mai întâi, de politică internă. Ar trebui să începem cu reducerea numărului de europarlamentari PPE pe care îi dă România, iar asta se face la vot. Ar trebui să avem un președinte care urmărește interesul național și nu se lasă tăvălit de timermani. Ar mai trebui să avem un guvern competent și capabil să facă nu doar ce promite, ci și ce trebuie. La fel, ne-ar prinde tare bine dacă am reuși să ne apropiem mai mult de Grupul de la Vișegrad și, în același timp, împreună cu Grecia, Bulgaria și Croația să construim o alianță regională care să poată conta. Dar pentru toate astea e nevoie de mai multă viziune și de mai puține slugi.

Iar UE poate deveni ceea ce a promis să fie. Și conceptul de „valori europene” poate începe să capete sens.

Autor: Daniel Bejan

Sursa: Adnotări