Dragnea a descoperit secretul succesului

de Dumitru PĂCURARU

Ultimele zile din an sunt dedicate de obicei bilanţurilor. Se trage linie, se adună şi se scad realizările şi eşecurile. Fiind şi sărbătorile de Crăciun există tendinţa de a fi mai toleranţi, mai iertători cu ceilalţi şi cu noi înşine. Mai trecem cu vederea părţile rele şi ne concentrăm pe cele bune. Zicala din popor spune “cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Cei mai mulţi nu ţin seama de acest lucru. Adversarii se uită unii la alţii şi văd numai rele.

Şi mai fac eforturi de a exagera, de a inventa lucruri şi mai rele unii despre alţii. Sigur, ne referim aici la adversarii politici. Pentru că ne dirijează viaţa, ei iau decizii în numele poporului pe care-l reprezintă datorită voturilor pe care le-au obţinut în alegeri.

Cel mai reprezentativ, omul care a obţinut cele mai multe voturi, după cum a fost gândită Constituţia, este preşedintele ţării. La americani, datorită sistemului lor electoral, nu întotdeauna câştigă cel ce a luat mai multe voturi. De exemplu la alegerile precedente Hillary Clinton a luat cu 2 milioane de voturi mai multe, dar Donald Trump a câştigat mai mulţi electori. Şi a ajuns el preşedinte. În Ungaria nu se alege preşedintele prin vot direct, fiind ales de parlament.

Prin urmare nu există un cult al preşedintelui. Noi părem a fi o excepţie. Preşedintele are şi nu are putere. Nici nu ştim exact ce putere îi conferă Constituţia. Are exact atâta putere cât îşi doreşte. Fiecare, după ambiţia lui, are sau nu autoritate, are sau nu influenţă.

Până acum, cu excepţia premierilor Nicolae Văcăroiu şi Emil Boc, toţi premierii au intrat în conflict cu preşedintele. De data aceasta, după alegerile parlamentare, conflictul s-a deschis între preşedintele partidului care a câştigat alegerile şi preşedintele ţării. Nu se spun vorbe mari. Este un război cu vorbe puţine, cu aluzii. Vin Sfintele Sărbători şi ar fi de aşteptat ca bileţelele sau sms-urile secrete dintre preşedinte şi liderii politici să cuprindă criptograme precum “Sărbători fericite” şi “La mulţi ani”.  Liviu Dragnea ar putea merge cu colindul pe la Cotroceni şi, între două prăjituri şi un pahar de vin, să pună ţara la cale.

Pentru prima oară după alegerile parlamentare, preşedintele partidului care a câştigat alegerile devine şi un lider de direcţie. Liviu Dragnea tinde să demonstreze că este un politician de viziune. Vrea să muncească 24 de ore din 24 şi vrea să-i pună şi pe alţii la treabă. Preşedintele Iohannis, cum ar veni, prin amânarea desemnării premierului propus, nu se grăbeşte. Şi prin asta încurcă lucrurile, rupe ritmul muncii. Care, de fapt, nici nu a început.

Sărbătorile vor trece. Până la urmă vom avea un premier. Dragnea insistă că va fi Sevil Shhaideh. Preşedintele, se pare sau se speculează, ar dori pe oricine altcineva care nu-i este pe plac lui Liviu Dragnea. Aşa, de dragul confruntării. Pentru că întreaga viaţă politică din România este clădită pe confruntare. Energiile se consumă în luptă, nu prin muncă.

Probabil Liviu Dragnea a prins un fir, a descoperit un mic secret care crede că este la originea succesului: munca. A fost foarte greu. Clasei politice româneşti i-au trebuit 27 de ani până a descoperit acest lucru.

Este cam aiurea să vorbim despre muncă în ajunul Sărbătorilor. În aceste zile, când toată lumea bea şi mănâncă, Liviu Dragnea şi-ar fi dorit să-i adune pe cei care ar urma să facă parte din viitorul guvern. Preşedintele Iohannis a decretat: “după Crăciun”. E bine? Nu e bine? Măcar dacă ar fi nişte săr­bători liniştite. Iar odată trecute, toată lumea la muncă.

Editorial. Un subiect minor

de DUMITRU PĂCURARU

 În timp ce în Europa se dezbate cu îngrijorare şi gravitate viitorul Uniunii Europene, viaţa  politică românească îşi urmează cursul firesc.

Nici nu şi-au împărţit bine funcţiile în urma alegerilor locale şi deja partidele privesc spre alegerile din toamnă. Încleştarea dintre PNL şi PSD, cu UNPR la mijloc, se înscrie perfect în strategiile şi tactica ofensivă specifică perioadei post-prezidenţiale.

Aşa cum s-a întâmplat după prezidenţialele din 2004, soldate cu ruperea Alianţei DA după doi ani, sau după prezidenţialele din 2009 urmate de o super-alianţă PDL-PSD, şi după alegerile preşedintelui Klaus Iohannis în 2014 scena politică a fost bulversată. Odată cu alegerea unui nou preşedinte, indiferent cine câştigă, porneşte un nou război. Care nu se mai termină pentru că preşedintele ales se simte obligat să tragă după el partidul care l-a propus. A făcut o excepţie Emil Constantinescu, iar drept urmare PN|CD a dispărut din rândul partidelor parlamentare. Klaus Iohannis pare să-i urmeze exemplul, spre dezamăgirea PNL care se vede obligat să caute alte soluţii de creştere. Astfel micul şi ciudatul UNPR înfiinţat de Gabriel Oprea a devenit obiect de dispută între cele două partide mari.  PSD, în calitate de fost aliat şi principal furnizor de capital uman şi electoral, a luat urgent decizia de a-i lua parlamentarii. Deci UNPR este liber să fuzioneze cu PNL, dar fără grosul parlamentarilor.

Ca aliat la parlamentare, UNPR nu reprezenta un mare ajutor nici pentru PSD, nici pentru PNL. El contează doar acum, când cei 60 de parlamentari pot înclina balanţa. Printr-o mişcare bruscă, dar previzibilă, ca un adevărat animal  politic, PSD a lăsat UNPR în fundul gol. Lipsit de conţinut, adică fără parlamentari, UNPR nu este decât o cutie goală, un ambalaj în care au rămas câteva firmituri. Nu este sigur că va rămâne marca. La noi, după fiecare alianţă, după fiecare fuziune, s-a rupt o bucăţică mică, având pretenţia că reprezintă adevăratul spirit al partidului. Aşa s-a născut PMP din PDL, aşa a luat fiinţă ALDE, ca o deviaţie din PNL, la fel s-a întâmplat  şi în cazul unui partid mic precum PC, după fuziunea cu alt partid mic, ALDE, rezultând PPU-sl. Cum îşi imagina PNL că poate fuziona prin absorbţie cu UNPR fără să provoace o sciziune? Poate că asta şi-a dorit, pentru a slăbi unitatea stângii.

Unul dintre sloganele dragi tuturor alianţelor “Nu putem reuşi decât împreună“ nu se poate invoca în cazul unei alianţe sau fuziuni cu UNPR. Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. Atunci de unde atâta interes faţă de un partid mic? Interesul faţă de acest minuscul partid vine din lipsa unei perspective, atât în cazul PSD cât mai ales în cazul PNL. Liberalii conduşi bicefal de Alina Gorghiu şi Vasile Blaga nu văd cum ar putea ieşi la liman fără un ajutor din partea lui Iohannis. Sloganul pe care simt că ar trebui să-l strige în gura mare sună cam în felul următor< “Nu putem reuşi fără Klaus Iohannis”. Constituţia nu le permite să strige în gura mare acest adevăr, dar altă soluţie nu există. UNPR nu era o soluţie, nici dacă rămânea întreg.

O simplă statistică pune PNL în plan secund. PSD are 27 de preşedinţi de consilii judeţene, iar PNL doar 9. Lupta este inegală. Dar alegerile se fac pe voturi. Ca la Brexit. Până la toamnă, până în momentul votului, PNL nu va înceta să caute soluţii pentru a câştiga alegerile parlamentare. Nu ştim ce va găsi, la ce stratageme va recurge. Nu ştim nici dacă neimplicarea lui Iohannis este reală. Poate că nu este decât o mască, iar la un moment dat va apărea soluţia, ca iepurele din pălăria magicianului.

Dar deocamdată preşedintele are altă agendă. În zilele următoare se va regăsi printre premierii şi şefii de stat întruniţi să ia o decizie istorică privind soarta UE, după votul britanicilor din 23 iunie. Mai departe, întreaga vară, probabil va fi preocupat de o nouă poziţionare a României în structurile decizionale ale noii Uniuni Europene, fără Marea Britanie.