Încotro mergem?
Din cele mai vechi timpuri omul s-a
arătat preocupat de „citirea” viitorului său, motiv pentru care în lumea antică
a Orientului şi Occidentului erau consultate oracolele. Grecii antici, de
pildă, aveau temple în care se păstrau oracolele, în oraşe precum Crotona,
Delfi sau Teba. De o mare faimă se bucura oracolul din Delfi, mai exact zeul
Apollo, care avea în Delfi, la fel ca în multe alte oraşe, un templu unde
legătura cu divinitatea se făcea prin Pitia. Acestor celebre tălmăcitoare-ghicitoare
li se datorează supranumele de Pitianul atribuit zeului Apollo.
Mantica
sau ghicirea viitorului s-a bucurat de mare preţuire nu doar la magii caldeeni
sau la romani (ghicitul în măruntaiele jertfelor, cititul în zborul păsărilor
etc.), ci a străbătut triumfătoare întregul Ev mediu prin importanţa acordată
prezicerilor astrologice şi a pătruns în viaţa omului modern printr-o
impresionantă paletă de tehnici şi însuşiri cu ajutorul cărora se „cercetează”
viitorul, ba chiar se dau asigurări că poate fi influenţat destinul omului
încrezător în eficienţa lor: de la ghicitul în palmă, cărţi şi cafea, până la
premoniţie, clarviziune şi previziune de natură harismatică.
Oamenii practici sunt tot mai
interesaţi să apeleze la instrumentele de specialitate prin care să-şi
proiecteze intenţiile şi afacerile cât mai adânc şi mai temeinic în viitor.
Aceste instrumente moderne de pătruns în viitor, indispensabile pentru
calcularea paşilor următori, poartă numele de planuri şi prognoze pe termen
scurt, mediu şi lung.
De altminteri, există ştiinţa numită
viitorologia sau futurologia care, pornind de la datele prezente şi urmărind
trendul evenimentelor studiate, ne arată cu o bună aproximaţie cum se vor
prezenta ele în viitor.
Ce ne spun oamenii de ştiinţă cu
privire la viitorul lumii noastre? Funcţie de domeniul la care ne raportăm,
punctele de vedere oscilează pe plaja largă dintre entuziasmul debordant şi
deznădejdea cea mai neagră. Astfel, ştiinţa şi tehnica sunt compartimentele de
activitate care oferă omului modern cele mai multe şi mai ferme satisfacţii,
atât în ceea ce priveşte varietatea descoperirilor şi născocirilor, cât şi
rapiditatea cu care ele îşi fac loc în viaţa noastră de zi cu zi. De la
confortul datorat aparatelor casnice şi până la performantele mijloace de
deplasare, de la „deliciile” oferite de calculatoarele devenite indispensabile
şi până la fantasticul dialogurilor ultrarapide pretutindeni în lumea
înconjurătoare, toate ne arată pe de o parte formidabila presiune
informaţională şi de adaptare la care este supus omul modern într-un spaţiu
aflat în neîncetată schimbare, pe de altă parte ne demonstrează negru pe alb că
el este pe punctul de a gusta din fructul îndelung jinduit al ubicuităţii,
adică al prezenţei sale aproape instantanee în mai multe locuri de pe glob.
Telefonia a fost primul pas făcut în această direcţie, iar videotelefonia şi
internetul sunt alţi paşi decisivi făcuţi întru atingerea acestui deziderat.
Încrederea în posibilităţile practic
nelimitate ale ştiinţei şi tehnicii, faţa cea mai cunoscută a fetişismului
modern, merge până acolo încât Edmond Nicolau se arată în cartea sa Om – maşină – cibernetică de-a dreptul
fermecat de ingineria genetică, de lingvistica matematică şi îndeosebi de
cibernetica şi ingineria lingvistică, prin care, ne asigură autorul, s-a ajuns
la crearea unor poeme!
O fi aşa, căci performanţele
informaticii actuale, asociate cu lejeritatea promovată de poezia
nonconformistă a zilelor noastre, pot realiza anumite combinaţii surprinzătoare
de cuvinte prin care să se creeze aparenţa de poezie în particular, de artă în
general. Arta autentică, însă, este fructul de excepţie izvorât din căldura
sentimentelor umane, încărcat cu emoţia artistului şi capabil să stârnească
emoţia receptorului. Nici cel mai performant automat nu va fi înzestrat
vreodată cu fiorul dulce-neliniştitor al sentimentelor, din a căror fierbere
ţâşnesc ideile şi asociaţiile de idei, într-un cuvânt se declanşează actul
creator, căci starea aceasta de graţie i-a fost rezervată doar omului de către
Creator, prin acel grăunte de divinitate cu care a fost dăruit la facere.
Răceala judicios programată a calculatorului va impresiona întotdeauna prin
promptitudine şi corectitudine, dar niciodată nu va fi în stare să emoţioneze!
Mai sunt şi alte motive pentru care
nu avem voie să ne lăsăm copleşiţi de entuziasm faţă de ştiinţă şi tehnică, cu
toate că lor li se datorează civilizaţia de care ne bucurăm cu toţii:
1)Aidoma lui Ianus, ştiinţa şi
tehnica mai au o faţă – cea cu care privesc spre război şi spre cursa epuizantă
a înarmărilor;
2)Fiecare civilizaţie încorporează
în sine binele şi răul, iar ea se dezvoltă şi progresează atâta timp cât binele
este preponderent. Momentele de criză apar atunci când acumulările răului nu
mai pot fi eludate, întrucât ele
răbufnesc din ce în ce mai des şi creează la început îngrijorare, apoi panică
pe arii tot mai extinse. Este evident pentru oricine că măcar în acele momente
trebuie schimbat ceva, uneori ceva esenţial, fiindcă altfel civilizaţia se
transformă în cel mai perfid şi mai neiertător adversar al omului.
Actuala civilizaţie, o civilizaţie a
consumului nesăbuit, n-a avut înţelepciunea să elimine cauzele avertismentelor
venite din partea naturii agresate, căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi
suprime o bună parte din poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci s-a arătat
preocupată doar de înlăturarea efectelor acestor avertismente: furtuni,
inundaţii, secete prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că poluarea fără
precedent s-a transformat într-un fenomen global imposibil de stăvilit, chiar
dacă din această clipă omenirea întreagă ar trece la surse nepoluante de
energie (solară, eoliană, energia mareelor etc.), iar consecinţele creşterii
generale a temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele se vor dovedi
catastrofale pe arii întinse ale globului.
*
Cu toate că după părerea lui Alvin
Toffler deja s-au creat premisele necesare pentru ca statele
hiperindustrializate ale lumii să treacă
la stadiul postindustrial, unde civilizaţia va fi de tip info-cultural, totuşi,
înclin să cred că omul comod şi blazat al zilelor noastre n-ar renunţa cu una
cu două la confortul şi necumpătarea sa, dacă nu s-ar vedea strâns până la
sufocare în cleştele neiertător al împrejurărilor vitrege, împrejurări pe care
chiar el le-a creat.
Cât priveşte planul moral-spiritual,
ei bine, cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai credincios, de îndată
ce, după eşecurile datorate trufiei şi nechibzuinţei, se va pătrunde de
adevărul cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii: iubire,
toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare. Însuşi ecumenismul va deveni
realitate într-o lume în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos nu
este totuna cu a fi credincios.
Dintr-un prezent marcat de necredinţa
dosită după falsa credinţă şi de iubirea-desfătare coborâtă la nivelul sexului,
nu poate să rezulte decît un viitor al incertitudinii în alergare spre culmile
disperării.
Da, căci ştim din chiar experienţa
noastră (totul e să luăm aminte) că prin credinţă statornică omul cunoaşte
îndumnezeirea, adică – aidoma Celui pe care-L caută – deodată devine mai bun şi
mai netemător de vremelnicie, iar prin iubire sinceră (a se citi iubire-jertfă)
de Creator şi semeni el cunoaşte cu adevărat forţa tămăduitoare a libertăţii,
această dreaptă răsplată a drepţilor neşovăitori, aşezată de la
începutul-începutului de vrerea divină dincolo de timpul rău şi bolnav sub a cărui tiranie
muritorii îşi târâie existenţele.
Iată de ce, pentru liniştea
sufletească a omului care caută neaflând şi face speculaţii neştiind, mult mai
înţelept este să accepte ideea că nici vorbă de existenţa unui rău absolut, la
urma urmei o ofensă la adresa Binelui absolut, şi că răul – neputând să
subziste prin el însuşi – apare şi se manifestă în nenumărate chipuri pe
versantul negativ al viului în general, al existenţei umane în special (ispite,
pofte, suferinţe, boli, moarte), doar în
absenţa binelui, tot aşa cum întunericul se instalează în absenţa luminii,
iar frigul în absenţa căldurii.
Carevasăzică, răul se instalează
şi-şi face mendrele doar acolo şi atunci când atoaterăbdătorul şi
atoateiertătorul Părinte ceresc constată nu numai că-I nedorit, ci-i de-a
dreptul izgonit de aroganţa umană ce perseverează în sacrilegii până la
decretarea morţii Sale!
Profund întristat de-o atare
deşertificare progresivă a fondului uman, El nu se răzbună pe cei în cauză
(indivizi, colectivităţi, instituţii) după cum credeau vechii evrei, căci
imaginea unui Dumnezeu crud şi însetat de sânge vine în flagrantă contradicţie
cu bunătatea şi înţelepciunea Absolutului, ci-Şi ia mâna ocrotitoare de
deasupra lor şi, până la apariţia primelor semne de îndreptare, îi lasă să se
descurce cu mijloacele specifice condiţiei umane în disoluţie după trufaşa
respingere a inspiraţiei şi revelaţiei divine: minciună, hoţie, lăcomie,
ipocrizie, prostituţie, nelinişte şi încăierări, într-un cuvânt prin inerentele
suferinţe generate de-o stare de lucruri pe potriva spusei „Fiecare doarme aşa
cum îşi aşterne”.
Păstrând proporţiile, parabola
omului înstrăinat de Dumnezeu şi de fundamentele sale moral-spirituale, seamănă
cu aceea a bolnavului care, renunţând la lupta cu boala, face inutile toate
eforturile depuse de medici pentru salvarea lui...
Câtă dreptate avea acel părinte de
la începutul creştinismului când spunea: Iubeşte şi apoi fă ce vrei! Taman aşa,
pentru că cel care iubeşte din adâncul inimii întreaga creaţie, va merge toată
viaţa pe calea Domnului, cale recomandată cu insistenţă de mărturisitorul Petre
Ţuţea, prin urmare va şti şi va vrea să făptuiască numai binele.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
9 ian. 2016
