Un popor îşi îndeplineşte
menirea sa istorică atunci când nu se resemnează în faţa ostilităţii
prezentului, astfel conştientizând că-i jalnic să trăiască cu firimituri căzute
de la masa înaintaşilor (cam aşa cum se screm grecii zilelor noastre), ci –
chiar învins, dar niciodată îngenuncheat! – el are puterea morală şi spirituală,
alimentată de măreţia trecutului, să-şi înfrângă slăbiciunile de moment, pentru
că numai astfel poate să-şi vadă de rosturile lui fixate de Creator în
structura sa intimă cu sute, ba în unele cazuri chiar cu mii de ani în urmă.
Această introducere, aşa
cum se vede chiar din titlu, îi vizează deopotrivă pe români şi pe chinezi,
două popoare situate la mare distanţă în spaţiu, dar care în timp sunt aproape,
şi – cine ştie – poate că în negurile începuturilor omeneşti chiar se înrudesc
prin formidabilele lor civilizaţii şi culturi plăsmuite de tainicul sincronism
al fiorului divin, ce pulsează etern neliniştitor pentru scormonitorii în
existenţele pământeşti multimilenare.
Fireşte, în lumina noilor
cercetări care obligă omenirea să-şi reformuleze cunoştinţele şi să-şi rescrie
istoria, cu un plus de greutate în ceea ce priveşte vechimea, fineţea,
diversitatea şi bogăţia mărturiilor arheologice despre îndeletnicirile paşnice
(tăbliţele de la Tărtăria, ceramica, meşteşugurile, artele) şi războinice
(arme, echipamente de luptă) ale pelasgilor, tracilor şi geto-dacilor –
străbunii românilor de astăzi...
Dar iată că de vreo câteva
decenii, chinezii şi-au revenit spectaculos după lungul declin înregistrat la
sfârşitul dinastiei Ming (1368-1644), ultima dinastie condusă de etnici chinezi
şi, aşa cum corect se afirmă, „Una din cele mai mari epoci de guvernare
ordonată şi de stabilitate socială”, astfel încât China zilelor noastre, în
pofida cârmuirii marxiste în plan politic, se impune în economia mondială drept
cea mai dinamică şi surprinzătoare forţă (unii analişti nu ezită să prognezeze
că, dacă-şi menţine actualul ritm, în câţiva ani va surclasa economia
americană!), pe când România, deşi înzestrată de Dumnezeu cu apreciabile
avantaje absolute şi relative (pământ bun de uns pe pâine, uriaşe şi variate
rezerve ale subsolului, dealuri mănoase, munţi prietenoşi, densă reţea
hidrografică, ieşire la mare, popor paradoxal prin înzestrarea sa
moral-spirituală şi uluitoarea răbdare în care se complace, pildă şi surpriză
în istorie prin îndârjirea de-a se menţine la poarta furtunilor, adică la
intersecţia tuturor rutelor comerciale însemnate dintre Orient şi Occident,
respectiv a confruntării intereselor economico-financiare şi
politico-strategice dintre imperiile de mai aproape şi de mai departe),
România, prin urmare, îşi continuă bătuta pe loc, specialitatea folclorică a
întregului spaţiu mioritic din ultimul sfert de veac, şi continuă să spere
într-un destin mai bun, timp în care grosul românilor ajunşi la sapă de lemn se
mângâie cu neeroismul găzduit în spusa Speranţa
moare ultima...
Cu ceva timp în urmă am
primit pe internet o galerie foto cu „cele mai impresionante 43 de proiecte de
infrastructură începute de chinezi”, cu certitudine unele dintre ele deja
finalizate, costul acestor megaproiecte (telescopul Pingtang, laboratorul din
Shanghai pentru radiaţii de sincrotron, reţele scufundate de transport a
energiei electrice, metrou pe pernă magnetică, gări, porturi, aeroporturi,
uriaşe centrale nucleare şi amenajări hidroelectrice, zgârie nori, poduri peste
fluvii şi golfuri, megapolisuri, refacerea drumului mătăsii, superautostrada
care va porni din sud-estul Asiei şi va ajunge până în Europa etc.)
ridicându-se la sute de miliarde de dolari şi având ca dată de finalizare anul
2050 pentru cele mai ambiţioase dintre ele.
Fireşte că după asta m-am
întrebat: Cum e posibil ca ei să înfăptuiască ceea ce pe la noi este doar de
domeniul fanteziei ori, în cel mai bun caz, se concretizeză în proiecte cu scop
şi iz pur electoral?!
Iată un elocvent exemplu
în acest sens. Încă din regimul bolşevic se bate apa-n piuă cu necesitatea
străpungerii muntelui Gutin printr-un tunel rutier, lucrare care nu numai că
s-ar amortiza în doar câţiva ani prin plata unei taxe modice de către toţi
conducătorii auto ce beneficiază de ea, dar chiar se impune într-un mod
stringent prin avantajele pe care le incumbă, îndeosebi pe perioada de iarnă:
scurtarea drumului dintre Maramureşul Voievodal şi Baia-Mare cu minimum 15
kilometri, economie de carburanţi, reducerea până la zero a riscului închiderii
drumului din pricina zăpezii (oricum deszăpezirile sunt o mare problemă chiar
pe şoselele de la şes!), respectiv a frecventelor accidente din pricina derapajelor.
În felul acesta drumul cu serpentine ar fi mai uşor de întreţinut (ar costa mai
puţin) pentru toţi căutătorii de delicii montane...
Dar de zeci de ani doar se
pălăvrăgeşte la nesfârşit pe această temă, îndeosebi în campaniile electorale
postdecembriste, ocazie cu care câte un cantindat mai flutură pe sub nasul
alegătorilor această adevărată Fata Morgana din colecţia proiectelor româneşti
himerice.
Asta în timp ce japonezii
şi-au unit insulele austerului lor arhipelag prin tuneluri submarine, îşi
extind oraşele în mare (atât din lipsă acută de spaţiu, cât şi din dorinţa de
a-i scuti de zgomotul asurzitor al aeronavelor, edilii oraşului Tokyo au
construit aeroportul pe o amenajare în...largul mării), ba chiar îşi pun mintea
şi banii la bătaie pentru conceperea într-un viitor nu prea îndepărtat a
oraşelor subacvatice! Şi este sigur că vor izbuti, pentru că ei, în calitate de
neîntrecuţi avangardişti ai fanteziei planetare, nu-şi permit în arhipelagul
lor capricios să facă risipă de cele patru elemente, care – în unirea lor
perseverentă şi inteligentă după binecunoscuta reţetă niponă – se constituie în
punctul de sprijin pe care-l căuta Arhimede pentru răsturnarea lumii:
minte-dăruire-timp-bani!
De altminteri, se ştie că
unii profesori japonezi, mai ales cei de geografie, îşi încep lecţiile cu
binecunoscutul laitmotiv: „Copii, avem o ţară săracă. Singura noastră bogăţie
este mintea. Să ne-o folosim cu toţii!” şi că toţi profesorii se străduiesc
să-i educe pe elevi şi studenţi în spiritul acestui laitmotiv, veritabil apel
la resursele inepuizabile ale minţii umane! Altfel spus, ca învăţăceii să poată
mânca peşte proaspăt toată viaţa, ei nu le dau peştele pescuit de alţii (nu-i
pun să memoreze lucruri inutile), ci-i învaţă să pescuiască (să gândească cu
mintea lor). Dimpotrivă, până nu demult profesori români de geografie le băgau
în cap elevilor că avem o ţară frumoasă şi bogată...
N.B.În Sighetu Marmaţiei se lucrează de câteva luni, mai exact din
toamnă, la refacerea reţelei de canalizare. Dar străzile care deja au scăpat de
acest calvar nu sunt nici acum reasfaltate, deoarece se aude că urmează alte
săpături pentru racordarea la noua reţea de apă potabilă. Cine ştie, pe urmă
vor veni cei de la Electrica şi de la alimentarea cu gaz metan. Că doar toate
trebuie făcute rând pe rând şi de mântuială, altfel spus ca la noi la nimenea.
Iar până la încheierea tuturor lucrărilor (habar n-are nimeni când va fi
asta!), oamenii şi maşinile fac slalom printre hârtoape şi în zilele călduroase
maşinile ridică nori de praf pe care-i înghit pietonii şi locuitorii din zonă, iar
în zilele ploioase se bălăcesc cu toţii prin noroaie.
Aşa ceva este realmente de
neimaginat pe acele meleaguri unde se învederează prin fapte respectul faţă de
cetăţenii plătitori de taxe şi impozite (la noi cu mult mai multe ca în alte
părţi). Căci iată ce relatează profesorul Costin Murgescu în cartea sa Japonia în economia mondială: Într-o zi
s-a anunţat că pe una dintre cele mai circulate şi aglomerate străzi din Tokyo (metropola
are circa 30 de milioane de locuitori) urmează să se facă nişte reparaţii
urgente. Ei bine, lucrările au pornit seara în trombă, au durat toată noaptea,
iar dimineaţa era la fel de curat ca înainte de efectuarea lucrărilor!
Revin acum la întrebările
pe care mi le-am pus după parcurgerea cu uimire atentă (sau poate că invers) a
celor 43 de megaproiecte chinezeşti.
„Deci, îmi ziceam eu,
chinezii nici vorbă să-şi abandoneze transporturile feroviare, fluviale şi
maritime, aşa cum au procedat tâlharii postdecembrişti căţăraţi la putere în
România, deoarece ei ştiu prea bine că la tonă-kilometru sunt cele mai
rentabile transporturi. Dovadă că-şi dezvoltă şi modernizează reţeaua de căi
ferate pentru transport de călători şi de mărfuri, extinzându-şi reţeaua
actuală, modernizându-şi gările şi introducând în circulaţie trenurile pe pernă
magnetică – cele mai rapide trenuri din lume.
În schimb, în România
postdecembristă toată circulaţia a fost mutată pe nişte biete străzi înguste
(incapabile să absoarbă numărul în necontenită creştere al maşinilor de diverse
tipuri şi gabarite) şi cu o infrastructură deplorabilă, motiv pentru care
acestea iau cu asalt oraşele lipsite de parcări subterane şi supraterane, ocupă
trotuarele şi puţinele spaţii verzi rămase în viaţă, atentează la viaţa
pietonilor chiar pe trecerile de pietoni şi le intoxică aerul, pentru ca în
final, un final din ce în ce mai alarmant, să-i condamne la grele suferinţe, ba
chiar la moarte prin poluarea excesivă a atmosferei”.
Nu în ultimul rând m-am
întrebat de unde au chinezii atâţia bani pentru asemenea proiecte gigantice şi
pentru a-i împrumuta pe alţii. Este lesne de dedus că sunt trei canale
principale prin care curg banii în bugetul Chinei:
1.Ţinerea corupţiei sub
control (marii hoţi, la fel ca în Singapore, sunt pur şi simplu puşi la zid şi
împuşcaţi).
2.Enormele investiţii
făcute în economie, infrastructură şi cercetare, căci ei ştiu prea bine ceea ce
politicienii şi economiştii români de doi bani refuză să înţeleagă – cum că
fără investiţii, economia respectivei
ţări este condamnată la moarte!
3.Productivitatea în
creşterea a muncii prestate.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
23 iunie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu