(Partea I)
Ce
ți-e și cu obișnuința! Sute de ani, îndeosebi de la Renaștere încoace, li s-a
băgat în cap generațiilor succesive de europeni și europenizați (mai nou de
europeni americanizați) că monopolul adevăratei cunoașteri umane, aidoma
monopolului tehnico-științific, economico-financiar și politico-militar, este
deținut de corifeii Apusului. Că, adică, dacă ei afirmă și/sau confirmă ceva,
apoi acel ceva este adevărul gol-goluț (oamenii luați în brațe de tartorii
occidentali devin la țanc vedete, în pofida valorii lor îndoielnice, și faptele
agreate de ei nu pot fi decât obligatorii pentru ceilalți pământeni), după cum
dacă pun pe ceva eticheta de fals, apoi așa trebuie să rămână. Altminteri,
adică susținând cu argumente întemeiate o părere contrarie, riști (în cel mai
bun caz) să nu fii băgat de nimeni în seamă.
Și
când spun „nimeni”, mă gândesc la presa occidentalilor și la mediile lor
academice într-atât de (in)corecte, încât lui Nicolae Paulescu, adevăratul
descoperitor al insulinei, nu i s-a făcut nici acuma dreptate în legătură cu
atribuirea Premiului Nobel pentru această importantă descoperire, pe când lui
Elie Wiesel, un impostor arătat cu degetul chiar de coreligionarii săi, nu i
s-a retras Premiul Nobel pentru Pace cât timp a trăit, iar după moartea lui
nici pomeneală să o facă cineva.
Iată
încă o dovadă (mai era nevoie de așa ceva?!) despre modul necinstit și
nemeritat până la sfidare, în care sunt decernate nu numai titlurile și
premiile naționale, ci și cele internaționale...
Apropo
de știință. Se știe foarte bine că istoria este jucăria atotputernicilor, că
adică pe timp de pace ea este scrisă la comanda marilor dictatori (lumea nu va
scăpa niciodată de asemenea ipochimeni), preocupați în cel mai înalt grad de
imaginea lor reflectată în oglinda viitorului, iar după încheierea conflictelor
militare, ea se scrie la comanda învingătorilor.
Cu
ajutorul oportunismului și consensului istoricilor de curte, linia oficială se
impune în mediile academice și manualele școlare, astfel că – prin omiterea
celor mai jenante evenimente și
distorsionarea altora, precum și prin neesențialele corecții făcute în
decursul timpului (bunăoară, în istoria noastră postdecembristă s-a renunțat
doar la rizibilele excese bolșevice) – se elaborează discutabila istorie a unui
popor, parte integrantă din istoria omenirii.
Însă
nu se va renunța cu una, cu două la stereotipii de felul bazinelor tradiționale
ale civilizației antice (sumero-babiloniană, egipteană, chineză, indiană,
greco-romană), deși – pe baza unor indubitabile probe arheologice (scrierea de
la Tărtăria, tăblițele de la Sinaia etc.) – este bine știut (și deja acceptat
în anumite medii academice) faptul că civilizația traco-getică dezvoltată pe
teritoriul României de azi și mai departe (civilizația Cucuteni, de exemplu) nu
doar că le precede la anumite capitole pe toate celelalte (scrierea de la
Tărtăria are un avans de 2000 de ani în fața tăblițelor sumeriene!), dar – rod
al interinfluențelor, sau mai degrabă al inexplicabilelor sincronisme – ea
prezintă frapante asemănări cu civilizații edificate taman în China.
Mă
rog, de ce ar renunța istoricii străini la atari stereotipii, când chiar
mediile academice românești ignoră probele fabulosului trecut de pe aceste
meleaguri?!...
Tot
așa și cu filosofia. Pentru gândirea europeană și cea influențată de ea,
singura și adevărata filosofie, o cugetare eminamente metafizică, este
filosofia antică greacă și structura ei de rezistență din uriașul edificiu al
filosofiei europene, edificiu rezultat prin întrepătrunderea celor trei mari concepții
arhitecturale (firește, fără a se omite substanțiala contribuție a misticii
medievale): empirismul englez, raționalismul francez și idealismul german.
Dar
inalterabila frumusețe a filosofiei chineze se întrevede în criptica
subtilitate a cugetării daoiste („Cine știe nu spune, cine spune nu știe”) sau
în unele dintre paradoxurile lui Hui Shi, filosof din Școala Numelor: „Ceea ce este infinit de mare nu are nimic care
să-i fie exterior...ceea ce este infinit de mic nu are nimic care să-i fie
interior”.
Pentru
o mai bună înțelegere a filosofiei chineze (triada confucianism-daoism-budism,
care este deodată sistemul tridimensional al cugetării și credinței
chinezilor), se impun câteva precizări prealabile:
a)În
Introducere la Filozofia chineză (Editura Humanitas, 1995), autorul Max Kaltenmark
ne face cunoscut că „Filozofia chineză veche s-a elaborat, în decursul
ultimelor secole dinaintea erei noastre, pe un fond de reprezentări comune unde
se poate vedea un soi de vitalism, universalism sau naturalism”, fond de idei
directoare și de categorii cu o certă origine socială, pe care Marcel Granet îl
califică drept „intituțional”.
b)Preocupările
gânditorilor chinezi s-au îndreptat cu prioritate spre morală și arta
guvernării.
c)În
pofida venerabilei sale vârste, numai de ceva timp în limba chineză există
termeni corespunzători pentru filosofie și filosof. Tabloul împărtășirii
discipolilor din cugetarea filosofică este descris de Max Kaltenmark în felul
următor: „În fiecare școală (jia,
„familie”), maestrul (zi sau fu zi) le preda discipolilor (di), care veneau la el, sau prințului,
la care se ducea, o învățătură (jiao),
o doctrină sau o metodă (dao) de
comportament și guvernare, prezentată ca fiind cea mai eficace, pentru că era
cea mai conformă cu ordinea naturală (Dao)”.
d)Străduindu-se
să regăsească gândirea autentică a vechilor înțelepți, niciun filosof chinez
(confucianistul în primul rând) n-a căutat originalitatea, punct în care ei
seamănă izbitor de mult cu neoplatonicii.
e)Alte
asemănări din larga sferă a sincronismului se constată, pe de o parte, între
gândirea daoistă și cea indiană (Ființa fiind văzută ca unitate, transmigrația
daoistă nu este legată așa ca la indieni de karma
și suferință), pe de altă parte, marea asemănare dintre filosofii chinezi și
neoplatonici în ceea ce privește principiile (Dao este principiul metafizico-feminin care zămislește ființele
prin colaborare cu subprincipiile sexuate Yin
și Yang; LI este principiul metafizic, deosebit de omofonul Li ce desemnează riturile și normele
confucianiste etc.), respectiv dintre
stoicul Suflet al lumii și Qi-ul chinezilor,
gândit de aceștia ca Suflu universal, firea sau principiul vital al omului
fiind văzut ca o părticică din el.
George PETROVAI
George PETROVAI
9 sept. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu