EMINESCU-OMAGIU

 

 1.Fără îndoială există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pământul  și modul de-a fi  al poporului lor, pentru a produce ceva permanent.

 

2. Cea mai lungă poezie de dragoste din lume este Luceafărul de Mihai Eminescu. Un record „oficializat ” în februarie 2009-are 98 de strofe și 292 de versuri.                                                                                                        

3. Noi, cei din mila Sfântului                                                            

Umbră facem pământului                                                                 

Rugă-mu-ne-ndurărilor,                                                                         Luceafărului mărilor,                                                                        

 Ascultă a noastre plângeri,                                                              

          Crăiasă peste îngeri.                                           

/        Din neguri, Te arată                                            

           Lumină dulce clară,                                           

         O, Maică Preacurată                                            

                     Și pururea Fecioară, Marie!

Câteva observații și aprecieri asupra creației eminesciene(unele spicuiri din Istoria literaturii române-compendiu de George Călinescu- E.P.L.-1968)  - Național și universal în același timp- Eminescu rămâne în memoria noastră prin:

-continuitate-urmează drumul înaintașilor(Asachi, Bolintineanu), adoptă spiritul autohton( Rugăciunea unui dac, Mureșan)

-eposul poporului care crede-n eternitatea lumii îl prezintă prin Decebal ce          se-ntreba:

Nu mi-i ști spune ce mai face țara

Ce Dacia se numea-regatul meu?

Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră

Cu murii de granit, cu tunuri gote

Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?

 

-în articolele de gazetă Eminescu explică rousseauianismul schopenhaurizat care constă în:

Înlăturarea conștiinței parazitare din care iese durerea, întoarcerea la instincte

-decât instinctul mai bună moartea-care însă e inutilă, căci viața e veșnică și prototipii se întrupează la infinit:

-Iubind în taină mi-am impus tăcere,

Gândind tăcerea că îți place ție.

 

-Relația natură-om

Natura e o entitate metafizică, omul suferă doar rotația care nu intervine în desfășurarea fenomenului:

-Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stelele-mi scânteie pe lacuri.

Că de-i vremea rea sau bună,

Vântu-mi bate, frunza-mi sună…

 

Natura se găsește la Eminescu într-un chip elementar, având ca notă dominantă cantitatea, poeziile exprimă încetarea rezistenței individuale, pasul lunatic către lac și codru:

 Ce asculți mii de păsărele

Ciripind în verde crâng

Cum de-amoru-ne-ntre ele

Sfătuindu-se se plâng.

 

Intimitatea eminesciană e tăcută, perechea nu vorbește și nu se întreabă, amețită de mediul înconjurător- ea cade-n uimire „farmec”

Pe genunchii mei ședea-vei,

Vom fi singuri-singurei,

Iar în păr, înfiorate,

Or să-ți cadă flori de tei…

Adormind în armonia

Codrului bătut de gânduri

Flori de tei deasupra noastră,

Or să cadă rânduri, rânduri…

 

Miorița lui Eminescu este poezia Mai am un singur dor-scrisă-n stil folcloric; așezat pe marginile neantului,  la mare-având codrii și luceferii-simboluri ale imensității neantului matern:

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag,

Aduceri aminte…

 

Imagini obsedante ce indică o atracție spre locul primordial al nașterii și al morții, apare sentimentul propriului deces:

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,

De-mi țin la el urechea și râd de câte-ascult

Ca de dureri străine? Parc-am murit de mult!

 

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, Cenaclul Scriitorilor, Baia Mare, Maramureș, Ulmeni, mai, 2021