DIN SUFLET, RUGĂ
DE IERTARE
Mărite Doamne-ți dăm tămâie să ai în Raiul Tău ceresc
Și rugi ’nălțăm în ori ce ziuă din
păcătosul pământesc,
Numai să vrei ca omenetul din molimă de-acum să-l scapi,
Că tare-nnevoiți mai suntem și-n mult prea multe, ferecați.
Că de acum îmi este anul decând noi suntem sechestrați,
Cu teamă stăm închiși în case, părinți, bunici, cumnați și frați,
De cap își face carcalacul, luînd vieți la nimerală,
Să știe toți că el e șeful, și-apoi cu dânsul, nu-i tocmeală.
Destul ne-a fost de-acum Mărite, ne-arată că ne dai iertare,
Cum mai făcut-ai și-altădată, și-ntr-o adâncă închinare
Ți-om mulțumi în gând cu toții și vom căta înspre ceresc,
Să fim sub umbra Ta sfințită, Ocroritor Împărătesc.
Știu că de-atâtea ori în vreme speranțele ți-am înșelat,
Ba încă te-am hulit Mărite, ori chiar de Tine am uitat,
Că prea ușor ne-ademerește păcatu-n vreme de nevoi
Și-am vrea să fim și noi ca alții, mai bogătani, nu veșnic goi.
Dar poți să știi c-al nostru suflet e totuși bun și-n preasmerit
Trăim cea trecătoare viață în muncă lungă și-n spetit,
Mai câte-odată, de, ca omul, călcăm alături de cărare,
Dar tot avem în noi credință în rugi când suntem la altare.
Ne-ajută dară înc-odată și dă-ne-acum a Ta iertare
Despovărându-ne de teama ce-i cuibărită-n fiecare,
Și-ți fi-vom Doamne înc-odată, înveșniciții Tăi datori,
Aici în huma ce-ai sfințit-o, cu noi ca simpli, muritori.
Mircea Dorin Istrate
Mi te hulesc prea mulți, iubită țară,
Doi bani nu dau pe tine neam străbun,
Mi te-njosec și numele de-ocară
Ți-l iau în râs, tu suflet mare, bun.
Ei nu îmi știu, că-n drumul prin istorii
Ți-ai însfințit pământul prea devreme,
Cu al tău sânge, să nu dai uitării,
Înobilatu-ți nume dus prin vreme.
Că pe Columnă ești o nestemată,
Străbun ce-ai înfruntat cu bărbăție
Puhoiul Romei ceea îngânfată,
Ce-a spaim-a lumii ce s-a vrut să fie
Și-n aste locuri veșnică stăpână
Pe-al tău pământ, rămas de la Adami,
Dar n-au putut, că vița ta străbună
A înflorit demult pe-al vieții ram.
Mi te-au robit o vreme-nlăcrimată,
Dar din cel jar ce-a vrut ca să te ardă,
Ți-ai reaprins viața-ți nesecată
Și-ai fost hăitaș, iar ei o biată pradă.
*
Ai stat apoi sub vremi înfurtunate
Când sub puhoaie mari de migratori
Te-ai tot rărit, dar tu, pe apucate,
Pe humă-ai renăscut de-atâtea ori.
**
Din risipiri te-au adunat în țară
Ai noști’ descălecați de la-nceput,
Și-apoi din vâna lor, în timp urmară
Preavrednici domni, ce țării fost-au scut.
Atunci ai fost tu cea adevărată
Cu dragoste de neam și de moșie,
În toate fost-ai bună și curată
Având cerescu-n gând și-n vrednicie.
***
Acuma ești o frunză-n vânt lăsată
De cei ce-n fruntea ta vin rând la rând,
De ceilalți mari ai lumii ești furată
Și ortul popii-i da-vei, în curând.
Ți-e dusă tinerimea-n țări străine,
Bătrânii ți-au rămas însingurați,
Nepoții tăi vorbesc în limbi străine
Și-or fi pe-acolo-n veci, înstrăinați.
Colinda n-o avea-o cini’ s-o-ngâne
Și datina uita-s-o în curând,
S-or pustii sătucuri mici, bătrâne,
Și limba veche șterge-ne-om din gând.
Vom plânge iar în pumni, încet, tăcut,
Când ne-om trezi pe alte hărți străine,
Ne-om tângui: o Doamne ce-am făcut
Să merităm mereu aspre destine?
*
Un bai avem și noi de la-nceput,
Că nu ni-i țara-n inimă mereu,
Că dezuniți suntem cât a-ncăput,
Și-aminte ne-am adus de Tine, doar la greu.
Ne iartă mai odată Preamărite
Și-adună-ne pe toți ’n-același gând,
Ne ține dar cum fost-am mai nainte
Sub umbra Ta în veacuri, rând la rând.
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu