Constantin Gheorghe: „De ce mi se pare mie că și NATO este fericit”

 

De ce mi se pare mie că și NATO este fericit că, invocând criza din Ucraina, termină cu ”politica ușilor deschise”, și renunță la extinderea spre Est? A fost un proces prost gândit, determinat esențial de dorința tembelă de a extinde piețele industriilor de armament americană și europeană, și de a oferi ceva carne de tun aventurilor militariste ale SUA.

”Politica ușilor deschise” a scutit Alianța de a avea o politică transparentă de gestionare a ansamblului, cu obiective clare, cu limitele extinderii, cu politici de creșterii încrederii celorlalte state cu care Organizația intra în contact că extinderea nu le pune acestora în pericol interesele proprii.

Obsesia ”îndiguirii” Rusiei, desemnat nu adversar, ci dușman al lumii occidentale, ne-a adus unde suntem. Acest război nu a fost inevitabil. De la anunțul Ucrainei, Georgiei și Republicii Moldova, anume că vor să adere la NATO, au fost atâtea ocazii de a genera un sistem de garanții, oferite Rusiei, prin care interesele ei să fie recunoscute și protejate. Nu s-a întâmplat așa! Dialogul NATO cu Rusia a fost redus, practic, la zero, de o politică de sancțiuni tembelă, care a distrus ce se construise până atunci. Rusia a fost tratată cu un dispreț fără egal în istoria relațiilor Est-Vest. Doar cine n-a vrut nu s-a pișat în capul lor. Iar folosirea Ucrainei pentru a controla interesele economice ale Rusiei a fost picătura care a umplut paharul. Vă mai amintiți de aroganțele Budapestei, care ne tot amenința că drumul României către UE și NATO trece prin Ungaria? Ei bine, putea ieși deranj mare, dacă România și Ungaria nu construiau în timp (și cu ajutor american) un sistem de canale de comunicare, de dialog, de negocieri, care au redus tensiunile, și au temperat elanul unor politicieni populiști, înclinați spre confruntare și conflict. Măcar pentru contribuția sa la structurarea acestui dialog și Hrebenciuc nu merita să fie călcat în picioare de niște imbecili, puși pe distrus tot ce a realizat România.

Americanii au tehnologia, vezi pomenitele relații româno-ungare. De ce n-au folosit-o în cazul Rusiei și al Ucrainei? Kissinger sugera și recent, în interviul de la sfârșitul lui februarie, că în problema Crimeei se poate dezvolta un soi de sistem de co-suveranitate ruso-ucraineană. Sistem care, dacă ne uităm atent la ce s-a întâmplat până în 2014, a existat și a funcționat, deși nu era formalizat.

Ideea că apartenența unei țări la NATO și la UE este o garanție a păcii, stabilității, securității externe și prosperității este complet falsă , cum vedem acum, după criza ucraineană și după uraganul economic ce a început să ”adie”, ”grație” gestiunii greșite a ”pandemiei” și, mai ales, a uriașei corupții care domnește la Bruxelles. Cum să fabrici o îngrozitoare criză a energiei, via Green Deal, iar acum să declari că până și cărbunele este ”verde”? Câte zeci de milioane de noi săraci și de precari a ”produs” UE? Câți a produs conflictul din Ucraina, invazia rusă fiind doar un ultim episod din această confruntare, la care UE și NATO au contribuit din plin, pe agende private, care nu au nimic în comun cu interesul și cu binele publice al cetățenilor europeni?

A existat, și încă funcționează, convingerea că, prin creșterea neîncrederii, prin escaladarea confruntării, Rusia va fi ”domesticită”, pusă la locul ei, obligată să facă ce-i dictează americanii și europenii. Vedem ce a ieșit din abordarea asta. Dar cui îi pasă? Plătește cineva pentru deciziile astea, care nu sunt simple accidente, erori de apreciere? Nu, evident! Și atunci, de ce le-ar păsa ticăloșilor?

Marea realizare a acestor crize este că toți protagoniștii s-au pus, prin deciziile luate, cu spatele la zid: și UE, și NATO, și Ucraina, și Rusia, și SUA. Șansele ca măcar unul dintre protagoniști să ia decizii catastrofale sunt de 100%! Și după aceea lucrurile se desfășoară după principiul dominoului.

Da, este nevoie de o nouă arhitectură de securitate, dar dacă ea va exclude Rusia și China, în primul rând, mai bine nu o construim. Dar cum spuneam, ce știu eu, un biet comunist bășinos?

 

Autor: Constantin Gheorghe